Marusca’s Blog

– Bună dimineaţa, Jack… Tu aici?… Să nu spui că te-a adus…

– Lebăda albă…

– Hai să te speli pe mâini şi să mâncăm ceva…

– Apoi îmi spui?

– Ce să spun? Ai întrebat ceva şi n-am fost atent?…

– Povestea…

– Dar eu nu ştiu poveşti, Jack… Adică poveştile pe care le ştiu sunt mai greu de înţeles pentru tine acum…

– O poveste oarecare… zânele şi piticii n-au mai venit. Lebăda m-a găsit singur la marginea mării… Cineva în vis mi-a spus că nu vor mai veni. E timpul să ştiu, să înţeleg, să cresc, să trăiesc în lumea asta care, în loc să fie mai bună, parcă se grăbeşte spre final. Jocul cu armele nucleare al oamenilor mari… Sunt prea mulţi oameni obligaţi să suporte, să întreţină teama. Oameni care n-au ştiut niciodată sau care nu mai ştiu ce e bucuria… Sunt miliarde de copii care au nevoie de pace, de sprijin ca să crească, de viaţă. Trebuie să-i ajute cineva… Vreau să-mi spui poveşti despre oamenii mari. Să înţeleg de ce sunt atât de iraţionali, de cruzi uneori. De ce nu e loc pentru toţi? De ce unii sunt foarte bogaţi, iar alţii nu au un acoperiş, nici dreptul să trăiască undeva…

– Eşti prea mic şi îngrozitor de trist… Haide, aşază-te… După ce mâncăm, îţi spun…

– E adevărat că vor să realizeze o gaură neagră în apropierea pământului?

– De unde ştii tu asta, Jack?

– Am auzit nişte oameni vorbind.

– Mă întreb dacă se va putea realiza vreodată aşa ceva… Ar trebui să ştim mai întâi bine ce e o gaură neagră, cum se comportă şi ce devine în timp, ca să poată fi controlată cumva. O gaură neagră ar fi coşul ideal pentru toate gunoaiele şi deşeurile toxice de pe pământ, ca să nu mai vorbim despre armele pe care oamenii le fabrică orbeşte din teamă sau din dorinţa de a porni împotriva altora moartea. Dacă ne-am putea apropia cândva de gaura neagră din centrul galaxiei, ar fi suficient… şi încă suficient de departe ca să nu ne semnăm singuri condamnarea la nonexistenţă.

– Lasă-le, Jack. O să spăl eu. Promit ca dacă rămâi mai mult timp aici, le vom spăla o dată eu, o dată tu… Acum eşti obosit. Ia farfuria cu mere şi şerveţele şi mergi în birou. Vin şi eu acum.

Jack lasă farfurioara în chiuvetă şi se şterge pe mâini. Ia farfuria cu merele şi se îndreaptă spre birou. E mai înalt cu câteva degete şi mai slăbuţ. Hainele îi sunt scurte la mâneci şi manşete şi zdrenţuite un pic.

Profesorul Marc deretică şi apoi aduce un costum albastru de trening.

– Hai să schimbăm hăinuţele acestea, Jack. Te vei simţi mai bine în treningul acesta călduros. E încă frig şi azi pare să picure din nou toată ziua. Aşa… Pe acestea le duc în baie.

Jack se priveşte în geamul vitrinei cu cărţi şi flori uscate şi zâmbeşte… trist…

– Povestea aceasta… Era o zi de început de toamnă prin anii ’40… războiul bătea la graniţele ţării a doua oară… o ţară măcinată de sărăcie şi lupta pentru putere dintre profascişti şi restul formaţiunilor grupate după principii şi ambiţii vechi sau după necesităţi de moment ale eşichierului politic, unele vizând libertatea ţării. Oameni aflaţi la conducere într-o alianţă forţată de împrejurări îşi făceau de cap după bunul plac prin grupări risipite în toată ţara. Să lăsăm însă de-o parte asasinatele politice pe care le comiteau şi acţiunile de răspuns împotriva lor, precum şi haosul în care se afla ţara şi să ne retragem într-un colţ care acum este liniştit, unde vom trăi, imaginar, un crâmpei de poveste – câteva ore din viaţa unui sat din zona colinară a sudului ţării.

– E în biserică. Intrăm sau aşteptăm aici?

– Credeţi că vor încerca să-l apere?

– Mama dumnezeilor lor!… le arăt arma asta şi nu spune nimeni nici mâlc…

– Eu am să intru… simt nevoia să mă sfinţesc înainte!…

– Tu cine eşti, mă, şi ce cauţi aici? Valea că rup patul puştii pe spinarea ta!…

Un băieţel de aproape şase ani, blonduţ cu ochii negri şi subţirel, se apropiase, aducând un şervet în care erau câteva plăcinte. Le aşeză lângă ei şi spuse:

– M-a trimis mama să vă aduc astea. Poate v-o fi foame. Staţi de mult aici. Aţi venit la biserică? De ce nu intraţi? Azi e sărbătoare mare.

Unul dintre bărbaţi îl prinse de gulerul bluzei şi îl ridică în aer. Copilul se înroşi la faţă şi ochii i se umplură de lacrimi.

– Lasă-l!… spuse cel care părea să fie comandatul… Nu pentru ţânci suntem aici… Peştele se zbate în apă din ce în ce mai puţin adâncă. În curând, va fi în proţap…

Casa preotului era peste drum de biserică, imediat pe cotul drumului. Preoteasa aştepta băiatul în poartă.

– E frumoasă!… spuse cel care ridicase băiatul. Maică-ta?!… Nu e nevasta popii?…

– De ce n-o fi în biserică împreună cu bărbat’su ca toţi oamenii credincioşi în zi de sărbătoare?

– Ssst… Au început să iasă… Bune… Hai, luaţi cu toţii şi să ne pregătim de spectacol.

Copilul se desprinse din mâna bărbatului, îşi şterse lacrimile cu mâneca bluzei şi porni în fugă spre poarta unde îl aştepta maică-sa.

Preoteasa privea îngrijorată când spre mulţimea care ieşea din biserică – ţărani în haine de sărbătoare sau de toate zilele pe care le curăţaseră bine înainte să plece din casele lor sărace spre sfântul locaş.

Îşi cuprinse copilul în braţe, liniştindu-i plânsul şi ritmul nebunesc al inimii.

Încă de cu seară, părintele îi spusese ca mâine să rămână acasă cu băiatul şi să pregătească masă că vor veni oaspeţi…

Părintele Ioachim primise vestea că vor veni cu un fel de resemnare, o acceptare a destinului său de slujitor al lui Dumnezeu şi de îndrumător al oamenilor care nu se teme la gândul că va fi scuipat, batjocorit, torturat de oameni… Servitorii se pregăteau să meargă la culcare, aşa le spusese… să aibă timp şi linişte să se gândească la ce avea să facă după ce soarele va urca din nou pe boltă… Închise uşa la camera băiatului, după ce acesta adormi lângă pieptul său, ascultând alte întâmplări ale lui Iisus şi ale apostolilor săi. Paşii îi răsunau înfundat pe coridor, mai mult ca un fâlfâit, o pasăre care atingea din când în când podeaua cu aripile. Era lună pe cerul acoperit de norii purtaţi de vântul toamnei. Se apropie de fereastra dinspre drum şi privi spre biserică… A doua zi era 8 septembrie… Avea să fie slujbă mare… Vor veni oamenii… Oamenii… «Multă durere şi sărăcie în casele lor. Nu-i pot ajuta pe toţi…»

Ion, unul dintre slujitorii care se ocupau de grădină şi grajd, se apropie fără să facă zgomot. La doi paşi de preot se opri şi spuse în şoaptă:

– Vor veni să vă ia?! Eu, părinte… nu pot…

– Lasă grijile, Ioane. Ai periat caii bine? Le-ai dat apă şi mâncare?

– Da, părinte. E în ordine fiecare vietate şi lucru.

– Mergi şi te culcă. Mâine e sărbătoare. Mergem de dimineaţă la biserică. Să fie totul pregătit când vin oamenii…

– Dar, părinte, dacă?… eu ce fac?

– Vei avea grijă de grădină şi grajd ca şi până acum. Şi te rog, dacă n-am să mai fiu, să ai grijă de soţia mea şi de băiat.

Bărbatul se apropie şi se plecă sărutându-i mâna. Preotul îl bătu pe umăr şi îi mulţumi pentru toţi anii trăiţi în serviciul lui.

Ion plecă şi părintele deschise uşa dormitorului, se opri în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi se rugă în gând să fie bine pentru toţi ai săi, indiferent ce s-ar întâmpla cu el. Desfăcându-şi halatul, se aşeză uşor pe pat să nu-şi trezească soţia. Aceasta îl simţi şi se ridică privindu-l. Umbrele nopţii îi creau un aer uşor magic şi trist.

– Nu poţi să dormi?… Unde ai fost?

– Am stat cu băiatul până când a adormit… Dormi… Hai aşază capul aici şi închide ochii. Îţi voi veghea somnul ca în fiecare noapte…

Oamenii îi priveau speriaţi şi-şi vedeau de drumul lor spre poartă şi drum, după ce mai întâi treceau pe la morminte şi aprindeau lumânări. Preotul rămase în biserică în faţa altarului, privind razele soarelui care pătrundeau prin turlă. Stinse apoi lumânările care mai ardeau şi se întoarse să plece. Bărbatul înarmat care intrase în biserică îl privea sfidător. Alţi doi întrară şi se opriră în spatele lui. Cel care le era comandat intră ultimul şi înaintă apropiindu-se.

– Cred că ştii de ce suntem aici, părinte, nu?!…

Undeva, în mintea preotului, se auzea o muzică blândă ca plutirea unui înger. Comandantul îl prinse de braţ şi îl împinse spre uşă… Ceilalţi bărbaţi făcură loc… Ajunşi în pragul bisericii, comandantul îl împinse afară şi spuse:

– Priveşte şi bucură-te pentru ultima oară…

Preotul privi spre poarta în care se aflau soţia şi băiatul şi pieptul îi tresări ca de o rană puternică… Trecu apoi cu privirea peste sat şi vârfurile arborilor, spre norii purtaţi de vânt ca un şir de cămile în deşert şi făcu semnul crucii peste toate. Se întoarse la comandant şi spuse:

– Sunt gata.

Ţăranii, speriaţi şi curioşi să vadă ce se întâmplă cu preotul lor, se adunaseră pâlcuri-pâlcuri. Câteva femei plângeau. Nu avea nimeni curaj să se apropie…

Comandantul şi subordonaţii săi îl însoţiră în drum, ordonând celor din jur să stea departe.

– Mergeţi şi aduceţi caii din grajd.

Doi dintre bărbaţii înarmaţi merseră şi aduseră un cal alb şi unul negru. Îl legară pe părinte de cai, de unul mâinile, picioarele de celălalt, apoi îi loviră ca să pornească în galop în direcţii opuse…

Preoteasa, ca o pasăre frântă din ceru-i, zăcea în poartă leşinată. Lângă ea, copilul privea neputincios şi revoltat cum trupul tatălui său este sfârtecat de un cal alb şi unul negru – ziua şi noaptea…