Marusca’s Blog

Nu-l mai văzusem de un an. Teii şi castanii se goleau de frunze. Caisul din dreptul dispensarului unde mă aştepta îşi păstra încă frunzişul aproape verde.
– Ce faci? Sărut-mâna.
Mi-a luat mâna dreaptă eliberată de sacoşe şi a sărutat-o.
– Bună ziua. Piaţă, am răspuns aproape stereotip, altceva nevenindu-mi în minte sub privirea aceea pătrunzătoare.
– Ai mai slăbit. Te-ai schimbat un pic.
N-am răspuns. Ştiu că am slăbit. De fapt, dacă depăşesc 55 de kilograme, trebuie să mă întorc la 52 – 54 (cât o oaie mai împlinită, ar spune tata), greutate la care se consumă ulcerul, durerile de inimă şi ce se mai găseşte, şi se găseşte – e clică de durată, fără nicio afiliaţie cu marile mişcări democratice care ar duce, eventual, la răsturnarea conducerii. Am încă o voinţă supremă, unită, solidă – trăiesc… încă…
– Ce faci? întreb.
– Am cancer, răspunde. Ultima fază… Să vii la înmormântarea mea. Pot să te mai sun până atunci?
Îmi ţinea încă mâna şi mă privea.
N-am ştiut ce să spun. L-am privit ca un copil care află că prietenul său sau fratele, sau părintele e aproape de moarte.
Mi-a lăsat mâna liberă şi a plecat fără să întoarcă privirea.
Din coroana caisului, se desprindeau bănuţi galbeni care pluteau duşi de o adiere de vânt. În spatele meu şi al lui, soarele strălucea. Pe cer, în locul spre care mergea, nori ca nişte aripi de înger. N-am avut putere să-l strig, să mai întreb ceva…, să-i spun să aibă curaj sau altceva care-mi pare groaznic de banal când ai în faţă un om care ştie că moare. Am şoptit: Poţi, dar nu te cred. Nu te cred… M-am desprins de asfaltul care mă ţinuse până atunci şi am pornit spre casă. Privind încă o dată spre cer, acolo unde soarele lumina norii din depărtare, m-a lovit un gând care ar fi trebuit să fie cotidian, banal: E vremea când pleacă păsările călătoare…
_______________