uneori fericirea

îmi plăcea să cred

nu în zei sau în cinstea generalizată

în fericire

ei, bine, chiar cred, deşi

îmi imaginam, om fiind,

că fericirea e idealul fiecărui seamăn

starea aceea care ne dă conştiinţa deplinătăţii

înţelegând prin asta că răul merge înapoi

iar noi toţi, la bordul binelui, înainte

fericirea e, mai degrabă, o iluzie

uneori, un liman cu mii de aligatori

spre care înotăm plini de speranţă

când scriu, e mai bine decât când nu scriu

când iubesc, e mai bine decât când nu iubesc

când trăiesc, e, cu certitudine, mai bine

adevărul e că moartea n-are niciun farmec

lupta disperată pentru viaţă face toţi banii

clipele de fericire deplină vin şi trec

cauzată de un triumf, o dragoste nebună

un prieten care ţi-a rămas aproape

de un copil care încă nu-ţi distinge chipul

şi care te strânge de mână, dându-ţi curaj,

fericirea e, deseori, un buchet de trandafiri

roşii, albi, roz, galbeni, albaştri – roşii să fie

însoţit de un bilet scris de mână: pentru tine,

cu toată dragostea, La mulţi ani!

_______________

doi mereu

îţi aminteşti?

mă ridicai pe braţe şi-mi spuneai…

câte vorbe-mi mai spuneai atunci

pierduţi sub cerul clar de vară…

ne întâlneam apoi sub cerul toamnei

aveai pe gură pagini de poveşti

cu gust de must şi miere din faguri târzii

valsau frunzele între ramuri şi alei

eram copii, ne întristam când plecau cocorii

venea iarna şi pe alei sculptate-n aerul rece

eram fluturi dansând miraţi în feerii sidefii

ne strângeam de mână la sfârşit de basm

un pic trişti, pierdeam un tărâm de vis

ne linişteau soarele şi susurul apei

eram păsări descriind pe boltă un singur zbor

în aerul somnoros şi ud de primăvară

eram zefirul răsucindu-se în ramuri

pline de amenţi şi colonii de fluturi galbeni

mă purtai pe braţul tău povară şi-mi spuneam

oare, nu-ţi vine să m-arunci

să mă laşi lutului din lunci

şi să-ţi găseşti un cer de vară?

nu-ţi venea, sau nu voiai să recunoşti, mă sărutai

venea vara, eram mereu alături, eram noi

înfloreau câmpiile soarelui până departe

aveam maci pe gură, flori de tei în păr

visam frumos, curgeau izvoare pe clape de pian

mirific basm desena toamna cernând în natură

pulberi de aur şi de chihlimbar

azi, priveşti în ochii mei ca-ntâia oară

şi şopteşti: îţi aminteşti?

_______________

ţi-am spus c-o să plouă…

plopul acela din parc e un arc, ai dreptate

părea o ramură cu vârful întors spre pământ

dacă s-ar ridica, îmi imaginez…

ar semăna puţin cu plopii lui Eminu

fără soţ şi plin de tristeţi

s-a curbat înadins spre cerul din adânc

pentru vreo veveriţă cu lăbuţa frântă

şi pentru bătrânii care duc în cărucioare

femeie sau bărbat tânăr cu picioruşe de copil

şi aripile frânte, poate, o pasăre mai uitucă

sau copilul acesta care aleargă râzând

şi pentru câinele care scormoneşte curios

printre frunze… pentru frunze stă plecat

să urce din nou… să treacă singure

cerul… pentru cine? pentru iarba crescută din el

ţi-am spus c-o să plouă…

nori imenşi alergau pe boltă în zori

s-au fugărit şi ieri, până spre prânz

iarba s-a scurs în adâncul lacului

ca o licoare din smaralde mărunţite fin

lac şi cer au format apoi o singură structură

străbătută de fulgere în spirală

şterge… ne ştergem tâmplele şi obrajii cu mâinile ude

şi când ajungem la ochi, ne spunem

«ai ceva din verdele lui»… «şi tu»

gândim în acord că e vară

înţelegând prin aceasta că ploaia

se poate întoarce peste o jumătate de oră

ştii ce-mi place mult la tine?

nebunia asta cu care trăieşti visând

hai să alergăm, vrei? măcar în gând

cine ajunge primul la pod câştigă

ce câştigă? infinitul… e bine şi atât

uită-te cum plouă la mijloc de august

stai, apa a crescut mult în canal…

nu-mi pasă, nu-mi mai pasă de mult

ştii cine a rostit primul cuvânt?

cerul, n-ai spus tu? şi ai crezut?

cum mă mai duci cu vorba, Elessius…

gândeam că te-am învăţat pe de rost

într-o clipă, ca pe-o formulă magică

şi că tocmai de aceea şi tu mă cunoşti

te auzeam din senin chemându-mă

chiar dacă lipsea întotdeauna contextul

lipsea însăşi timpul în care existau toate astea

cuvântul acesta e pentru cei care ştiu să viseze

cei morţi în ei nu au cum să trăiască

nu e aşa o mare tragedie să fii visător

undeva, lângă vârful plopului arc, uneori

visele devin cea mai frumoasă parte de real

de ce râzi? lăcrimezi…

ţi-am spus c-o să plouă…

_______________

am vândut tot şi-am plecat

pe plaja uitată te caut

e toamnă târziu

scriu. ca într-o iluzie

am vândut tot şi-am plecat
trecând pe la anticariat
am luat cuvintele noastre
cu ele, mantoul, umbrela
şi, în pumnul închis, fotografia ta
locuiesc pe faleză
dimineaţa, îmi place să ascult, visând,

zarva pescăruşilor veniţi din depărtări

flotilă de pace purtând steaguri albe pe catarg
marea loveşte faleza şi se retrage

ca un inorog prins în lanţuri

lăsând în urmă spuma-i

vântul îmi împrăştie zulufii pe obraz
bucăţi de noapte în acest decor marin
ciorile se desfac din ceaţă

ştii… spun, părându-mi că eşti înainte cu un pas

dar imaginea se destramă…
ziua trezeşte întâmplările oraşului
şi trece precum o poveste scrisă de un pictor grăbit

stihii desprinse din nisipul rece
se rotesc prelung în aer la apus
aşez capul pe genunchi

ca o pasăre care-şi odihneşte zborul

ceva în adânc strigă dureros
nu pot trece peste această atingere

pe cerul vineţiu, cineva, cu un penel,
a scris cuvinte arzând circular
probabil, mâna unui pictor german
Ich liebe dich – bleibst, immer…
…

Stephan… eşti… aici
unde atunci? n-am vrut…
ştiu… aşază tâmpla… ţi-e frig?
nu, acum nu, e… împreună… andante

für zwei geliebte hertzen

_______________

aminteşte-mi…

aminteşte-mi să mor uneori,
să trăiesc, să mă întorc

e-atâta linişte aici la tine,
încât aud crescând boabele de rouă
în adâncul pietrei
mâine vor fi ghiocei şi-mi voi spune
ce albe poeme şi ce firav
îngână vântul şoapta viselor
când îşi leagănă căpşoarele mirate
în lumina lunii

ce suntem când ne lipsim unul

celuilalt – truda eternă a vieţii
de a-şi găsi popasul în sine
zadarnic căutând în afară
începuturi

aminteşte-mi să înţeleg uneori
lumea crescută în ochiul pietrei
în albul ochiului, verde,
mişcătoare ape în care trăieşte visul

e primăvară şi sufletul
în odaia lui, imaginează
portret de om fericit
contemplând cerul în apus

aşteptând răsăritul

_______________

Meditând în linişte

vom trăi şi mâine aceste cuvinte simple,
temători un pic, poate de viaţă, poate de moarte,
vom râde de farsele unui comedian din ale timpuri
strângând în pumni bulgări de dimineţi de suflet
ne vom ridica pe vârfuri încercând să ajungem la noi
singuri când porţile se vor fereca în pietre,
bucuria aceasta ce ne strânge cu braţele-amândouă

ca un copil părintele întors din moarte, va rămâne
să-mi aminteşti dacă uit, treptele de urcat au fost
ambrele regăsirii plutind înaintea noastră în jos
până când toate cuvintele neînţelese vor trece
închizând gândul sub veşnicia absenţei
_______________

ninge dumnezeieşte pe pământ…

cum vii uneori,
iar eu cum mă îmbrac în fericiri
şi uit de ce sunt depărtările
când scriu, aşa cum vii,
cum râzi, cum scriu,
cu obrazul în palma stângă,
cu dreapta pe pleoapele semiînchise
să neînţeleg de la început
naşterea luminii din jumătăţi de chemări,
din jumătăţi de răspunsuri,
jumătăţi de frunze,

jumătăţi de litere,
niciodată atingându-se,
niciodată completându-se.
iluzie prelungită infinit,

poveste scrisă la ţărmul întâmplării, mării
semicercuri se rotesc în ochii inorogilor de spumă
pe copitele lor de argint, timpul
sprijină tăcerile în hazard.
întorc privirea să mă pot distinge,
să mă preschimb în trei,
în cinci, în şapte, în nouă,
în miliarde de ramuri
aripi se zbat în adâncul meu, viu,
şi ninge dumnezeieşte pe pământ,
cu frunze, şi cu pulberi de vis,

când scriu cum vii… zâmbind

_______________

aripi…

desprinde-te şi urcă,
suflet închis în mine
pământul se întunecă
şi nu ştiu dacă acum sau
cu un an în urmă trăiesc
e cineva la poartă…
nu e nimeni. e toamnă
vântul aduce frunzele lângă ziduri
tânguie clopotul bisericilor
ceasul de utrenie departe
măiestre crescute mult în sine, poetul
trimite zborul, la mulţi ani, măriţi
tei, la mulţi ani, oameni, umană aşteptare
desprinde-te şi urcă, stâlp galactic
de-acolo răspunde lucrurilor
întrebările converg continuu spre origine
axa zi-noapte, părere-veridic
din carnea noastră vor creşte

mâine
tulpini firave de iarbă
în care vor dormi câinii
şi florile, şi oamenii încă
şi nu va mai fi nicio durere
pentru că nu vor mai fi

aripi, suflet

_______________

aş putea să las să se întâmple

tu crezi că norul? poate întâmplarea
coboară edenice duminici, zei arşi de soare
păşesc în temple… citesc evanghelii în petalele caisului
şi ce înalţi umerii… ce departe

ştearsă culoare tristeţea…
mă priveşti adânc şi parcă spui

ai venit când suflet n-am avut să scriu fericire.

rog iertare. mă iei de mână

păsări în retortele imaginarului

plutim peste anotimpuri cu câmpuri albe

în această oglindă – în spate priveşti şi eu în spatele tău –,
ne cuprindem, într-un sens invers, ne rotim
să păstrăm proporţia – ne privim faţă-n faţă
braţele, gâtul, tâmpla, ochii se confundă
tu, bărbatul care mă mistuie şi mă naşte
întâmplarea care vibrează cuvântul… eu, abur

trecem printre pietre şi ele răsună de omături

se întind pe drumuri şi veghea arborilor
mâine, filă dorită, vântul o adie şi intră prin ferestre
neliniştea mării, continua vâltorare a atomilor,
coşari, batem din uşă-n uşă, întrebând dacă
sobele ard bine, dacă pâine şi vin sunt pe masă

prunci privesc din scaldă lumina din suflete de visători
sub ochiul magic al speranţei îi ascultăm
sufletul tău îmi învăluie respiraţia
şi se umplu ochii timpului

de vis, de întâmplare

_______________

la naşterea zilei

lângă albastrul cerului se opresc
iernile uneori, albe popasuri
timpului şi spaţiului, în graba existenţei
suntem cerşetorii clipei
lacrimile şi razele ce se aştern tăcut
aşteptând primăveri pe banca speranţei
stânga mea strânsă deasupra cordului
ochiul tău deschis şi gândul
uimite veghind naşterea semnelor
din cuvinte şi tăceri nedefinite
suntem tremurul ramurilor brazilor
în clipele ce-aduc dinspre străbuni
memoria pietrei şi-a drumului
în noi s-a dospit începutul luminii
puternici, visători, dornici de cunoaştere

şi firavi precum zborul fluturilor
ne strângem în jocul întrebărilor
căutând răspunsuri aşteptărilor
sunt femeia mereu tăcută, eşti bărbatul
care-i trăieşte neliniştea şi visul
cu o cană cu ceai sau una cu vin fiert
ne întâlnim uneori la naşterea zilei
şi stropim pământul spre răsărit prelung
lângă rădăcinile brazilor, atomii de om
de piatră şi de drum ascultă ninsorile

_______________

aşteptare vis

am întrebat despre tine cerurile şi roua
nu te-a văzut nimeni trecând
doar eu te văd venind sau drumul vine
imagini se desfac tot mai acut spre zări
zeii poartă cu ei începutul zilei
pregătesc clar-obscurul amiezilor de toamnă
trebuie să ne mulţumim cu atât
suntem părţi din zori ce înmagazinează
energia folosită pentru a se desprinde
drumuri fac înainte şi înapoi în adâncul inimii
vârfuri de arbori cresc în miocard
din endocard, rădăcini duc spre târziu
trupurile-trunchiuri sunt păsări cu aripi de vis
dansez cu tine în viitor sau poate în trecut
muzica e cadrul perfect pentru nemurire
ar fi prea mult să ştiu că eşti aici, acum
trăiesc profund voluptatea aşteptării
preambul perfect la trecerea în poezie
acorduri line de pian sau de chitară
într-o sală de concert la malul mării,

valuri bat în pereţi

tăcerea inundă apoi totul, e duminică
sau poate că nu e niciun timp
visul îi dă formă de inimă
de mână, mergem pe acelaşi drum
vântul ne înalţă, plutim, destin de frunze
ar fi necesară o plecăciune
cade cortina

_______________

aveam nevoie să strig…

nu pot să trec prin viaţă orb
şi surd, fără să înţeleg, să ştiu
cărui trecut îi datorăm întregul

din ce tristeţe adâncă a apărut
nu pot să trec suflet şi piatră

fără să înţeleg de ce mă cauţi
de ce îţi simt paşii atât de aproape
şi nu spui nimic – doar ochii,
dintr-un timp-spaţiu al nostru,
mă îmbracă în verde-albastru
şi-atunci plajele oceanelor

se revarsă, contopindu-se –
lut şi apă nasc păsări de foc
duc pe aripi viitoare spaţii,
semne pe care vreau să le-nţeleg

ne vom întoarce
spun pescăruşii – rotocoale gălăgioase
fugind de mare când apă şi vânt
apropie cerul de pământ,
răscolind profund ochiul blestemat
să găsească inefabila zbatere
în vârtejul de energii şi elemente
care-a creat primul strop de apă,
primul grăunte de lut,
însufleţind gândului strigătul

într-o dimensiune divizibilă cu doi
pretext pentru perfecţiune
când se va şti ajunge
la înţelegerea unui adevăr simplu –
ne-a fost dat să fim, indiferent cum ne-am întrupat
în real şi cât sau de ce ne-am visat

aveam nevoie să strig
mut, şi orb, şi surd
să caut dincolo de minele supus greşelii
pragul lângă care Dumnezeu
priveşte cu îngrijorare
drumul pe care nu vin…
aveam nevoie să ştiu să dezleg
adevărul scris sub cuvânt,
sub somnul pietrelor,
adâncul trepidând în sine
ca o aripă de vultur
aveam nevoie să ştiu răspunsuri
punct într-un colţ de timp,
visez
_______________

din vârful ideii sau…

cuvintele vor tăcea azi,
e rândul necuvintelor să lege
inorogii timpului de ceruri
să strige pe podul dintre viaţă şi moarte
întâmplări ce nu sunt întâmplări
dar vor fi, ochi curioşi pândesc pe după ziduri,
diligenţa vieţii urcă din stânga râului,
cea a morţii vine din dreapta,
în spatele ei, prin beznă, văd chipuri

ce scriu cu durere despre viaţă

în nisipul udat de valurile mării, urme
cineva ar putea să vrea să le numere

să ştie câte clipe mai sunt…
la marginea fiecărui azi al uitării,
un cer moare pentru a naşte un altul,
dincolo de câmpia aceasta cu maci
ce-şi tulbură culorile în soare,
un suflet scrie cu necuvinte

_______________

ca un cântec de dor închis în om

au să-mi lipsească ştiu
strângerile de mâini fără atingeri
gândul că te voi găsi undeva
într-o zi, sentimentul că rugându-mă,
vieţii, să nu te dor, voi fi timpului rămas
trupul şi sufletul ce se deschid
în noaptea de echinocţiu sau crăciun
o secundă şi te cuprind. fără promisiuni
răsună arămie frunza pe alei, paşii
de pretutindeni spre nicăieri
precum cântecul acesta scris din noi
cu note albe pe portativ mov
dormi şi visezi uneori real, ascultă
cu ochii larg deschişi visează oamenii

inorogii dorm la marginea lunii
zările duc în lumi ale lor
dacă mâine voi uita să mai vin,
să spui, când te vor întreba teii
goi de frunze şi vrăbii că te-am iubit
cu inima ăsta năucă am fost în tine
şi-am alergat înaintea ta
cu fericire de copil nebun visând
că suntem împreună, chiar dacă am greşit
de mii de ori am întors lucrurile
să nu se întâmple, în tăceri fără nume

să nu se închidă timpul când râzi,
când mă trezesc şi eşti lângă mine
te iubesc, să spui statuilor
vor înţelege sentimentul acesta ce trăieşte
în om bucurându-se, sperând,
iar dacă plânge, e din vina soarelui
prea multă lumină ne dă pentru drum
fără să ştie că suntem neputincioşi uneori

să ne mişcăm picioarele, sufletele
în dimineţi ca aceasta,
când oamenii încă visează,
statuile au toate stări schimbate un pic
au vrut să iasă din împietrire
ca un cântec de dor închis în om
alături, privim frunzele care cad,
e octombrie, toamnă bogată
ploi şi brume, şi soare ne spală
şi rămânem icoane în sufletul îngerilor

_______________

Flashuri

aştept şi azi să sune un clopot,
să se deschidă o poartă şi să fie viaţa
oamenii sunt amnezii ale morţii
ard cuvinte să-şi facă totem,
unul încăpător, cu boabe de grâu
şi smirnă, în miezul fiecărei frunze
cu mâinile acestea, suflete
obosite ţinem, uneori, să nu strige,
să nu ceară mai mult
dacă unul dintre noi a greşit iubind,
e timpul să ne întoarcem cuminte
în chilia iertătoarei tăceri
mocnite chemări se pierd în noapte,
flashuri întretăiate, gări dispar
ca un întors din uitare, cobor uneori

căutând un vechi tovarăş de drum

_______________

continuare

vine un timp când ştergi totul din minte
rămânând orb şi mut
în spaţiul ce se deschide în faţa ta

ca o sală de spectacol goală

vine un timp când trebuie să pleci

nu înţelegi de ce a trebuit
nici altul nu înţelege
nici n-ar avea ce – suflete: uităm să râdem
să plângem la atingerea durerii
ca-ntr-o aşteptare prea lungă
toamna vine la fel şi dacă uiţi. tăcut,
un aer umed îmbracă arborii în aramă
în interiorul ideii, streşinile picură rouă şi brume
în acelaşi ritm, un abur, o lumină
şi un bob de lut recompun omul
imposibilul, visătorul, temerarul
din odaia în care scriu acum
îi aud sufletul. paşii
rătăcesc ore în şir căutând un alt de ce
în povestea aceasta, pânza păianjenului
are la fiecare capăt de fir un ochi:
unul spre moarte, altul spre început.
mâna continuă să scrie liniştea înăuntrului
păstrând un fel de distanţă de ziduri şi ferestre,
căruţa de piatră şi căluţul
se opresc uneori la marginea realului
atunci, cineva sau ceva îi spune omului care aşteaptă:
femeia ta îţi trimite acest bilet…
se face frig – paşii continuă să rătăcească
omul din poartă râde ca un nebun
pe bilet scrie: eşti tot ce am

_______________

Cu tălpile goale pe nisip

îmi aştern tăcerile pe sufletul tău
ca pe un ţărm fremătând de primăvară
şi valuri spărgându-se de stânci
îmi pulsează în tâmple
ecouri ale unor cântece auzite demult
pe lângă şatre
ţigănci cu pletele tăciune şi ochi de foc
prinse în basmalele peste coapse goale
dansează în jurul vetrelor
dar nu le mai ascult
adorm pe sufletul tău
nu mai aud cum se zbate-n mine
cuprinsă de dor părelnica-ţi chemare
tandru îţi aşezi tâmpla pe tâmpla mea
şi adormi aşa o iarnă şi o primăvară

până când în trup îmi cresc alte primăveri
în răsărit alerg cu tălpile goale pe nisip
pe acelaşi ţărm – sălbatică – ţigancă
unduindu-şi trupul de foc în basma
pe ritmuri doar de ea ştiute…

_______________

Cum

cum să scriu
când mi-e sufletul zbor
în inima ierbii
şi-n ochiul cuvântului
descifrez în amurguri
simfonia părtaşelor destine
de oameni, de păsări, de frunze?
m-am născut ascultându-i

cum să mor
când mi-e inima alb
în ochiul infinitului
şi cu degete lungi, cântătoare
mă atingi… tresar, bezmetică ardere
cu parfum de timp sălbatic

întâmplare sau părere

într-un timp zet al zilei
trecem pietrei

celulă lângă celulă
destrămaţi de lumina lunii
printre nori şi ramuri

_______________

simplu1

Mi-e dor de noi cei reali,
de dimineţile încă albe când vii cu un ghiocel

de sărutul tandru ce urmează
de zâmbetul de copil când greşim şi împachetăm visul

în tulpini de clipe şi-i spunem lalele

în primăveri ce ard în accente desuete

te aşezi într-un genunchi şi spui La mulţi ani!

fac o reverenţă şi sărut mâna, pregătim dejunuri simple
şi prânzuri pentru ca apoi
să urcăm pe culmi spre cer,
altădată, alergăm pe plaje, albaştri

de cât azur ducem pe pleoape, în inimi.
De paşii spre marginea visului mi-e dor,
unde te găsesc totdeauna
foarte aproape.
Mi-e dor de noi toamnele,
cu gurile şi degetele întinate
de dulceaţa strugurilor şi-a merelor coapte.
Mi-e dor ca un minut măcar să ascultăm, în pace,
toţi oamenii ritmurile pianului

când sufletul cântă altui suflet şi acela înapoi
De toate mi-e dor şi scriu fără rimă
fără noimă uneori, simplu… simplu
lumina amiezii cum mă împarte vitrinelor
lemnului lăcuit al mobilelor
De-acolo privesc zeci,
sute de scene în care suflete vii

împart totul trăind unul, vocea lui întrebând

De ce mă iubeşti, Mărie-Ană?
Pentru că eşti, Stepahne, şi pentru că Dumnezeu a vrut să fie aşa.
Să fii bărbatul meu frumos şi bun,
cu mine toată viaţa.

_______________

spune-mi povestea ta la chitară

când brizele îmi ating tâmpla

şi marea creează din spuma-i soarele de toamnă

întind aripile crescute-n mine

şi mă ridic deasupra zării

oglindită în ochii-ţi de poezie

şi-n sufletul dimineţilor de pace

râzând în miliarde de piepturi

sunt mai înaltă decât toate întâmplările

mai aproape de primele clipe

am strâns în pumn univers de vise

le presar în calea luminii

să prindă contur pe cerul zilei

ziduri de apărare

în faţa timpului ce trece

în faţa timpului care moare

şi mergem la întâlnire cu speranţa

cuprinşi-n arămiul toamnei

pantofii nu ne mustesc de apă

pentru că nu vrea ploaia

picură rar şi ne răsfaţă

fluturi galbeni rătăcind în aer

şi-n iarba brumată ce-şi pleacă fruntea

când coase speciale îi opresc urcuşul

e bine să mori fără veste

mâine va creşte alta mai frumoasă

sălciile şi-au păstrat verdele proaspăt

şi ce bogăţie de albastru printre ramuri

deschide porţile sufletului

şi spune povestea ta la chitară

_______________

două cuvinte

somn uşor, spuneam,

noaptea îşi aşternea bezna pe lucruri

peste cuvintele noastre, tăceri

treceau orele neştiute

lucrurile se întâmplă când te-aştepţi mai puţin

ceea ce nu se întâmplă e fatalitate

destinul e complicele subconştientului

ceasul măsoară timpul virtual

într-o noapte sau o zi rătăcită

n-am mai găsit pe nimeni

iar cuvintele amorţite de acea iarnă

orbitor de albă

murmurau sensuri neînţelese universului

închide fereastra, e ceaţă, sunt depărtări

ne scriem şi ne citim la popasuri de vis

n-am iubit pe nimeni atât

viaţa a trecut ca o iluzie de scriitor

ceva am învăţat însă

când iubeşti înveţi să speri

ne vom întoarce în apusuri

în două cuvinte

_______________

gând în gând

cu ochii eu nu te mai strig,

la margine de timp te am

şi cât de real pare jocul

când în mine cresc zări infinite

şi dinspre fiecare apus

te întorci un pic obosit, dar grăbit

şi inimile râd când ne strângem la piept

şi ne spunem, a câta mia oară,

mulţumesc, eşti tot ce am

o eternitate…

_______________

colindă atemporală

eu drumul l-am intuit, bătrâne,

tu, cu sufletul, ai aprins candele

în oameni şi ai rostit: bate şi ţi se va deschide,

găseşte înţelesul, zăboveşte în inimi,

minunează-te de câte adevăruri,

câte frământă mintea fără tihnă,

cum din ele, spre seară,

se ţes între cer şi ţărână legături durabile

când şi casa mea ai luminat-o,

mi-am făcut cruce, umilul,

şi am trecut mai departe,

conştient că multe, multe alte case

trebuie să primească lumină, colindă atemporală,

colindă de suflet, spaţii

în rotirea globului de lut şi viaţă

mi-ai aşezat pe tâmple şi-ai spus

dacă însuşi universul va stărui să te opreşti

continuă, adevărul e drumul.

trece prin tine, se înfăşoară cu tine

în jurul degetelor, în adâncul inimii,

în adâncirea reversă a ochilor

aripă, omăt de pace,

lumină

_______________

deplin

tu nu treci niciodată, sufletul te vede
nu înaintea mea prea departe
nu înapoi prea târziu
aproape în toate sclipirile de verde ale toamnei
în arămiu, în real şi în razele lunii
atât de aproape, încât mă sfiesc

să nu te dor, să nu se desfacă visul
în fâşii de ieri şi azi prea devreme
prea niciodată acum, niciodată
unul, concentrice inimi
bărbatul meu de albă noapte
şi de ziuă albă şi de viaţă
ţie drumul şi sosirile toate
le-am dat cuvântului să-ţi spună
că e viaţă unde sunt cu tine
şi că fiinţele toate şi tăcutele porţi spre basme
se deschid când îţi rostesc numele.

_______________

eternul cer

întâmplare, creaţie divină sau noroc

suntem aici, acum

dimineţi imitându-se la nesfârşit

visăm cerul, spaţiul, timpul, de două ori

lumina, apa, energiile, la fel

frunze plutim în oceanul de soare

cu alge în păr, cu mere în sân

pianul ne răscoleşte profund

patru, opt, şaisprezece, milioane de mâini

sufletele ard deplin pe acelaşi ritm

simfonii policrome, ramuri tremurânde

doruri le cheamă, infinitul le arde

braţe întind, pline de copii şi flori

liniştea miroase a ziduri de biserici

sfinţii aşteaptă întoarcerea în tăcutul Iisus

gutuile brumate visează pe pervaz

tu, o parte din tot şi mai mult decât totul

etern în mine dulcea povară, zbor

mă anunţi că anii se calculează de azi pe nori

imaginarul ar fi cel mai bun

suma istoriilor noastre oricum e dorul

pe acoperişuri toamna îşi trece palma lin

suntem aşteptare fără limită când iubim

concluzia încape în doi ochi de iarbă

în doi ochi de cer sau de noapte, trăim

nu ştim de ce, nici n-ar trebui, suntem

mereu la răscrucea aducerilor-aminte

într-un cinematograf, atom sau Univers

imaginez, sunt om, visez un măr, plutesc

ringul de dans a fost suprarăcit un timp

structurile moleculare rezistă încă

până în zori, va îngheţa, energia cinetică

ne va încălzi sufletele sau doar trupurile

patinatori cu talent, fără spectatori

ne rotim fără destin, e bine împreună

sunt fluture, eşti zeu, se lasă amurgul

undeva, un savant sau doar un copil

cu ochii mari, buni, scrie eternul poem

cerul

_______________

pace

saltul atomilor în lacuri lângă ceruri

mişcarea aripilor pe verticală

atracţia nestăpânită a absolutului

căderea stropilor pe ramuri

susurul spaţiului în stâncă

plutirea frunzelor în spirală

foşnetul luminii în aripi de fluturi

respiraţia nevinovată a ierbii

dimineţile se împart în reale şi vise

dacă m-ai zărit, dacă am aşteptat

e ceva în peretele acesta care urcă

altceva în genunea născută din el

preţul pe care nu-l putem anticipa

aripile se deschid dincolo de noi

dincolo de tot coboară întunericul

vom învăţa mirările, am notat într-un câmp

faţa nevăzută a Lunii, pantele abrupte

feţele lui Marte, avalanşe, oraşe

reale cândva – Cydonia, Utopia, piramide, delfini,

chipuri sau doar jocuri ale imaginaţiei

dacă aş avea timp, le-am desluşi pe toate

un răsărit văzut cândva

pe un templu într-o constelaţie îndepărtată

va fi ca o vacanţă în Mediterana

printre hohote în cascade invadate de nuferi

în jurnal trec real râul, pajiştea, toiagul, tu

se scurg petalele ultimei tufe de trandafiri

e război în oameni, soarele arde mai tare

dar să nu… mâine o alta înfloreşte

cuvintele au inevitabil un suflet al lor

vor fi şi când… poate de aceea, tocmai de aceea

scriu pace

_______________

nu spune… (cântec trist)

nu spune nopţii c-am plecat

perdele dense de omăt

aşteptările

coboară peste urmele noastre

iubirea de călători de ceaţă

visând un colţ din lumea asta

o clipă măcar

casa, drumul şi cerul despre care, de fapt,

nu va vorbi nimeni niciodată

nu spune chitarelor c-am plecat

nici teilor cu bolţi bogate

prin care constelaţii desenau

himere pe asfalt şi ne rătăceam

ca doi furi ce nu au dreptul la real

strânge-mă mult în tine

trupurile se frâng şi sufletele uneori

trec în tăcerea lor cu amintirea

unei îmbrăţişări, poate doar amăgire

spune mamei că m-ai văzut aseară

strângând la piept alt bărbat

să nu ştie că nu mai vin

se-aud colindători în cartier

petarde, chiuituri şi urări

trece un an de depărtări

şi bucurii. vinul se-aude

fierbând în cupe, muzică

strânge-mă mult lângă tine

nu spune zorilor c-am plecat…

_______________

pagini de jurnal (viaţă)

m-am trezit şi azi la fel de buimacă

într-o lume care habar nu are de unde vine, de ce

un spaţiu care poate avea orice formă

o zi care e, probabil, pură întâmplare

sau iluzie a mea şi a celorlalţi

îmi spăl faţa şi merg mai departe

strâng haina mai mult pe mine

să îndepărtez frigul şi singurătatea

ieri ploua sau ningea şi mergeam râzând

strângând oceane de fericire

cu degete de copii, uneori ne atingeam feţele

să ştim că nu ne depărtăm

cum să înţelegem că astfel culegeam lacrimi?…

au curs până s-au dus năuce

a fost apoi pustiu cât vezi cu ochii

închipuind măiastra în zboru-i vertical

sufletele noastre trec azi în atomi, recreând începutul

ca o teoremă ce va avea nevoie de secole

pentru a ajunge la o demonstraţie

fiecare particulă de existenţă are un opus

fiecare lumină un întuneric

întrebările existenţei stau alături

chiar de eşti orb sau te încăpăţânezi să nu ştii

probabil că nu se va ajunge niciodată acolo

iar dacă se va ajunge, mă rog să persiste cauzalitatea

să renască existenţa pentru că e frumoasă

aşa cum deschide ochii larg în fiecare dimineaţă

şi-şi spune că e timp de iubire spaţiul de real

cuprins între două ţărmuri cu soare

_______________

gânduri în continuare

îmi imaginez uneori un Dumnezeu

bătrân şi plâns, în pragul casei sale

privind cu neputinţă o lume străină

plutind în derivă între ieri şi mâine

oricât de bine intenţionat a fost

rezultatul e o corabie în ceaţă

nu ştiu dacă a dorit să-i semănăm

la chip sau înţelepciune

să-i ridicăm turle cu cruci şi clopote tânguitoare

să pornim cruciade în numele său

să ne torturăm semenii

să ne plecăm fruntea când îi auzim numele

să trăim precum animalele, lăsând în urmă

munţi şi cratere de deşeuri şi reziduuri

să ne prostituăm, să ne drogăm

să strângem bogăţii, să facem pământul scenă de moarte

să râdem cu răutate de cei care nu ne seamănă

să desconsiderăm legile Naturii

să fim stăpâni pe Pământ şi cer

îi ating obrazul ca unui copil

nu-mi face nicio promisiune – e cald

poate din cauză că se află după un geam

iar energia prezentă oriunde

încălzeşte aerul şi geamul

pictorul i-a dat un chip grav, blând

vrând parcă să spună că se teme

insistă să merg – greu îndemn

dacă mi-ar spune unde merg, de ce…

ce carte trebuie să consider bază

ce să citesc mergând sau la popasuri

Scriptura e scrisă de oameni, la fel tablele de legi

suntem o picătură de determinism, probabil

într-un ocean fără legi anume

sau poate că suntem visul unui foton de a scrie întâmplări

cercuri de elemente chimice balansează în armoniile Naturii

viaţa e un flux neîntrerupt de electroni şi materie

printre ruine, temple, dogme, arme, ruguri, nepăsare

suntem sunet şi tăceri visând că, undeva, un Dumnezeu

ne atinge tâmplele când suntem singuri

şi ne spune să mergem

_______________

uneori, delirul

ceva din tine, poate aşteptarea, poate gândul

trece zorile prin trupul nopţii, răsucindu-le

întorcându-le înadins spre banca pe care

singuri în câte un parc ne numărăm clipele de parcurs

ciudată monedă de schimb e destinul

trepte urcăm, paralele descriu sub paşii noştri misterul

plecând, căutăm pragul altui suflet

departe, prea departe, absent, mut

şi trec anotimpuri ale mersului

întâmplare sau destin scris de timpuri

în care răneam ochiul lichid al ierbii sub tălpile de lut

uneori, seara, mergând la pas cu teii şi castanii

râdeam când norii ascundeau luna

tu spuneai că sunt balauri, eu, vălătuci de vise

încercai să mă sperii – cum nu reuşeai niciodată

mă ridicai în braţe şi strigai: vezi, noapte

ea e mireasa mea – se aprindeau stele în depărtări

dacă mâine m-ai găsi pe prag, obosită şi străină,

ai mai rosti: eşti udă toată, intră; aştepţi de mult?

m-ai mai privi adânc şi-ntrebător?

m-ai strânge mult în tine, mângâindu-mi părul?

atât de târziu… pune de ceai, te rog, şi pregăteşte baia

nu mai sta trist, cu bărbia sprijinită de cadă

sunt eu, cea reală – când voi termina de spălat

sărută-mi umărul ud, în timp ce mă înfăşori în prosop

ia-mă în braţe şi aşază-mă pe canapea la intrare

adu-mi ceaiul, cu zahăr şi lămâie, şi rămâi

mângâie-mi fruntea cu ochii-ţi de smarald

îţi voi aşeza mâna pe obraz, presând-o uşor pe umăr,

vei surâde, te voi privi fericită şi voi adormi,

închizând între gene un chip de înger

atunci, să adormi şi tu – noapte bună!

_______________

lacăte

inimă, tăcerile

ţi le-am scris aproape toate

strigătele, unde să le scriu?

când îţi întinzi băierile

eu, visătorul, plec din mine

cânt, scriu, zbor, iubesc

nu te cert, e plăcut

martori sunt norii

plutim peste steiuri de argint

suntem vulturi

ne avântăm pe pante

brazilor zăpezile

poposim lângă izvoare

ne cântă bacii din fluier

întoarcem ţăranii în câmpuri

suntem lacrimi, sfinte

seve pentru rodul pământului

mai poartă-mă, mai iartă

năstruşnicul gând a privit mult

s-a uimit şi a păstrat

sufletului albume de imagini şi sunete

hârtiei – cuvinte

a mers cu braţele pline

şi a rămas uneori singur de copii, de toate

de aceea spun, lăcrimând puţin

frumoase sunt clipele de viaţă, viaţă, viaţă

lacăte de şoapte şi strigăte

vrăjite clipe de dor, dor, dor, dor, dor…

_______________

gând de trei ori apodictic

*

umbrite iazuri, sufletele noastre

sau pustiuri prin care bântuie vise

îndeamnă îngerii să coboare

scarabei de jad trec prin aer

ochi de viaţă, ochi de moarte

în teiul de la fereastră răsare luna

departe privesc şi plâng în taină

bătrânii părinţi, iubitul sau iubita

pe drum nu trecem, în prag nu ne-am oprit de un an

codrul se pierde în liniştea-i de toamnă

*

în ţinutul heliadelor

pe aripi de măiestre

feciorii duc în dar mireselor lor mere

din grădinile poveştilor de aur

norii-şi separă atomii în genele luminii

curcubeu e cerul

iar pământul o orbită prin care viaţa se întoarce continuu

la stadiul de idee…

*

s-a dus şi nu mai vine

iar femeia, cu mâna la tâmplă, rătăcind zulufii,

zâmbeşte trist

privind în oglinda pe care-a rămas imprimat sărutul

_______________

uneori, nimeni şi totuşi visul

ce gol ţi-e înconjurul, sărmane suflet

ce rece trupul pietrei

prin stofa roasă a jachetei de lână

dau bineţe zilei

două mâini firave şi-un destin

când vioara o culci sub obraz

ochii-ţi lăcrimează

plouă cu stropi mici în vechiul oraş

lângă zid, vântul adună frunze întârziate

le apropii de tine şi cânţi

liniştit mai întâi, tumultuos se revarsă

acorduri de codri cutreieraţi de fantasme

valuri furioase lovind în pontoane

aripi de înger foşnesc în final…

într-o sală de concert, Vivaldi

la brutăria din colţ, aburesc plăcinte

înghiţi în sec şi strângi la sân

trei monede de tablă

cu încă două, ţi-ai lua o pâine

le strângi mai mult în tine şi reflectezi

cu încă două…, e prea departe gândul

vântul aşterne frunze peste picioarele tumefiate

arborii se alungesc himeric

dinspre mare, mirosind a alge

urcă ceaţa peste cartier

curioasă, o vrăbiuţă urmăreşte cromatica

– soarele e o pată firavă de galben –

suflarea rece a vântului o face să tremure

culege un pai şi se îndepărtează

te rog, aminteşte-ţi – de undeva o şoaptă

pleci bărbia în piept şi suspini…

nu te cheamă nimeni… păreri de om nebun

glasul viorii îmbie trecători

cineva se opreşte şi-ţi lasă o monedă

şi din nou tăcere, nori negri umplu cerul

să-ţi iei mantoul gros când ieşi…

adormi, zâmbind, cu tâmpla sprijinită de zidul rece

când te trezeşti, pământul e alb

alături, cu un trandafir

fata cu păr de aramă şi ochi visători

aminteşte-ţi…

_______________

gând şi mai mult de-atât

n-am ştiut niciodată cât să visez

în neodihna trupului şi a minţii

visul şi-a găsit incandescent rugul

cuvântul şi sensurile, cerul, şi abisul

veneau din privire şi tot acolo

în serile cu lună, îşi aflau jertfirea

era ca şi cum Universul se lumina

prins în gândurile mele, şi odată înţeles

îşi aşeza tâmpla pe pernă

lăsând loc unei lumi mai bune

păsări roiau stoluri în jurul sufletului

şi ştiam, eram, în felul lor, un templu cu ramuri

când goale-au rămas de fericiri

cuiburile şi ele, pietrele cu aripi albe,

s-au alungit în ochiul toamnei unghiuri

tremurând depărtările nedescifrate

e în trecerea timpului o nevoie de distingere a iluzoriului

ceasurile sunt tăbliţe de lut cu înţelegere

iubesc la ele independenţa de dimensiunea spaţiului

nu cel vertical, cu cât sunt mai aproape de lumină

iuţesc ritmul, ca şi cum ar simţi

întoarcerea acasă

dorm uneori cu fruntea aproape de inimă

într-un gest de apropiere a gândului de bătăile neregulate

de căldura umărului

ca şi cum acolo ar fi rămas viu

sărutul ultimului îndrăgostit de pe pământ

într-o astfel de noapte tu îmi aminteşti

nu vom putea rezista în valea aceasta la nesfârşit

va trebui să ne construim casa mai sus

mai aproape de soare

în scurt timp, iarna va cerne din înalturi

puzderie de aripi frânte

_______________

în tăcere, visul

în gara aceasta a speranţei,

reuşesc să-ţi dau trup uneori cu dragoste,

trecând degetele peste suflet;

nu respir, nu clipesc,

să nu doară, să nu tacă

privirea de dor

apoi sunt ierni şi trenuri nu mai vin

nici poştaşul nu mai ajunge

ţiuie câmpurile şi ţărmul a singurătate

şi pietrele s-au dus la margine de câmp

acolo începe pământul

la marginea mormântului

străbunilor de neam

şi trec prin lumină ca în baladă

fantoma plugului, fantoma grâului

fantoma sângelui

fantoma lui Ion şi a Mariei

pruncul lor, pruncul pământului

fantoma cocorilor

fantoma boilor sub jug

fantoma apei lipăind în ulcior

fantoma gurii însetate

fantoma cerului şi ţărânii

eroii fără vârstă

părinţi şi copii trec

şi noi trecem în urma lor

în această coloană a închipuiţilor

cu suflete de oameni de zăpadă

în adâncul luminii

se vor naşte alte cugete de titani

_______________

neştiute, fugare staţii

nu ştiu de ce simt ce simt

parcă ţin pe umeri cerul

şi încă o iarnă trece

din ferestrele îngheţate

în inimi plângând a despărţire

pe drumurile vechilor credinţe

fără cuvinte multiplic

un rest de fericire, doar una,

tâmpla-ţi încă pulsând pe umărul stâng,

ascultând cum primăvara

reaşterne începuturile exploziei naturii

la răscruci de drumuri

şi verzi sunt zările, verzi…

şi arborii… doar brazii… aş adormi

în seva lor, să-mi sune cetini

somn lung, somn alb, cald,

cu tâmpla pe începuturile vieţii

în acest tren fără începuturi

jumătate gând, jumătate viori

goale se rotesc orele de pace şi fluturi,

de cântec de păsări pe ramuri tremurânde

de aburinde ploi şi răsărituri calde

e noapte în compartiment

şi trec, dese, fugare staţii,

zile în calendar.

_______________

mi-e dor să spun da

ce aer gri, şi dens, şi umed…

sufletul meu

nu ştie a se rupe

urc, plâng, râd, mă adâncesc

să nu ningă, să nu ningă

piatra aceasta o desfac în Dumnezeu

şi ce curat obrazul acestei seri

un înger doarme pe umărul meu

cu faţa spre steaua ce urcă

purtând ceva din strălucirea sa tăcută

să mă ierţi

nu sunt poet, cânt, şi plâng, şi visez

când aripi vor creşte ca-ntr-un cer senin

în adâncul inimii

poeme se vor scrie singure

de mână vom alerga din nou

la marginea mării

decembrie picură din streşini plumburiu

mi-e dor de toamnă, a trecut

cum trec toate stările depline

întorcând în ei picurii de aur şi aramă

vieţii mi-e dor să spun da

cu o umbrelă plutind aproape de nori

să văd dintr-un ţărm de timp în altul

drumul cum se continuă

şi ce neirosire, ce luptă a trebuit

ca asprul contur ce a visat să scrie,

să fie, când va fi vremea,

mâna de suflet şi ţărână

în care să se întoarcă

alb, şi uşor, şi viu

ultimul înger

_______________

trec inima peste nopţi

ce plăcut e aici la tine…

muzica şi aşteptările

ca un copil pe tâmpla mea povară,

îţi simt bătăile inimii

şi ninge cum doar pe la vetre

zăpezi se-adună-n pragul porţii

din necuprinsul înconjur

stele se topesc în ochii noştri

în căuşul palmei

fără geruri aspre, fără inhibiţii

trec inima peste nopţi

lumea în nuanţe de basm

şi mergem în pace

şiruri lungi de suflete şi trupuri

nopţi şi zile

în cartea eternităţii

_______________

versurile trăiesc

dintre toate lucrurile, ca o promisiune,

intuiam, uneori, în lumina lămpii,

conturul estompat al zilei în care vei fi cu mine

descoperisem, astfel, o încântare

aproape subliminală

în a-mi şterge ochii cu mâinile ude de rouă

şi a vedea, în arderea mocnită a timpului,

întoarceri în anotimpul cuvintelor

când iubeşti, cuvintele devin tăceri,

adâncimi în care sufletul trăieşte,

în felul lui sau al celuilalt,

când ai noroc, unul singur,

the sweetest moments we know

rareori o voce străbate, contemplând

lumea de lucruri

m-am îndoit cumva că versurile…

vocea însă, poetul, poate Dumnezeu,

mi-a confirmat – trăiesc, fii cu luare-aminte…

are fiecare o lume a sa,

o amintire, o întoarcere firească

spre braţele al căror destin e poarta spre etern

_______________

mai bine decât nimic

când coboară tăcerile grele,

râncede, multe, nenumite,

alunecă viaţa în ea,

ca un bloc de piatră,

ca un arbore, o mare, o stea,

până se confundă dimensiunile,

se estompează culorile, şi faci ochii mici,

să le poţi distinge, şi paşii cu teamă,

să nu le adânceşti mai mult,

şi-ţi spui: a venit timpul

să am o bancă a mea, durabilă,

credite pe termen lung,

alte alianţe, alte tactici,

ca să poţi dormi o noapte,

cât mai e cald, cât mai e viaţă,

sub un tei, sub un castan,

la marginea drumului,

visând că eşti călător

cum ai visat toată viaţa

în lumea asta plină de speranţă

de durere

şi aşteptări

_______________

alb pe pietre

te-aş lua cu mine la noapte,

călătorie în nisipul clepsidrei,

la margine de viaţă,

să vezi cum cern în jurul stelelor

ninsorile ce ar trebui să fie,

omăt mult, uşor, alb, sub care grâul

vorbeşte în somnu-i pe câmpii viitoare

şi stelele copii clipesc jucăuşe

în văl albăstriu

e rece pământul,

miroase a ploi îngheţate şi a ghiocei,

a mărgăritar, a răsărituri, a veri

şi toamne, a drumuri, a cuvinte

lut suntem şi ne-nfiorăm la gândul

c-am visat infinit cu guri însetate de viaţă, de moarte

e pace unde tac armele şi ura. urcăm, coborâm

fire de albastru şi soare, vibrăm precum mările

precum universul, rugă scriem miturilor

să fie speranţă, să fie viu

alb sufletul uneori presar pe pietre şi verde

să nu treacă

şi clipoceşte zglobiu

lacrima timpului

_______________

eu nu

ştiu când s-a adunat atâta viaţă
în ochiul meu prea obosit uneori de lumină

în degetele atingând aerul căutând dincolo-ul

în pragul uşii tot mai neatins
în masa la care aştept să se aşeze cineva
în părinţii care merg aduşi puţin de spate
cu paşi mici, tot mai mici, mai tăcuţi
în umărul drept, ce stătea un pic ridicat
când alăptam copiii din stângul
sub care bătea inima, să ştie
că acolo începe pământul
şi de-acolo ascultăm creşterea luminii
din ce-o fi fost, oare, la început?…
în paşii ce simt şi ocolesc uneori

sufletele dormind în pietre şi în albastrul
ce se închipuie uneori verde şi dă ape
spală pietrele de lut înainte
să nu se-adune pe tălpi, să urce înalt
tei sub care uneori să fim poeţi, alteori
pribegi căutând un strop de aproape
la mulţi ani, îmi spun norii stând ca un acoperiş
cenuşiu pe umerii caselor şi ai arborilor
la mulţi ani, răspund, e trecut de miezul zilei, al vieţii
umărul drept e acum tot mai ridicat
de la scris, în partea stângă ţin mâna stângă
ca un prunc fără glas care aşteaptă
să se deschidă pieptul, să ţină
bulgăre de elemente chimice

cu miez incandescent, ce-a învăţat

bucuria şi plânsul, omul în viaţa lui singură
locul la masă gol şi drumul neumblat, cum
suntem ochiul care priveşte ascultând tăcerea
spaţiului-timp ca o mână de mamă
de copil sau iubit care ne acoperă urechea
şi cristalinul să nu ştim c(in)e e. trebuie să apară ceva, îmi spun

am obosit aşteptând
un strop, de undeva, să desfacă nimicul
în particule incipiente de cunoscut.
precum bidimensionalele creaturi care trăiesc
într-o lume a lor, oricât s-ar desface însă cunoscutul
în fibre măcinate foarte mărunt

aş merge ştiind mersul şi marginile iluzorii ale drumului

n-aş vedea cum Dumnezeu sau cea dintâi particulă
apar din nimic la început de timp

făcând posibilă
existenţa.

_______________

Gânduri de seară (tristeţi… nu lua în seamă)

ar trebui să înţelegem din viaţă esenţialul
dacă ne-am întâlni la început de spectacol
tu, cu o ramură de salcie, eu, cu un degetar de vin
am desena scena în verde, umbrele în roşu
nu ne-ar preocupa asprimea peisajului
am fi două fericite semne de mirare
arzând dimineţi într-un tom cu coperţi aurii
pe un raft, într-o bibliotecă, la mijloc de ocean

adevărul seamănă cu prietenul meu acarianul
o sferă în balans căutând starea ideală
când se plictiseşte, se întoarce la plan
privirea lui îmi spune că între masa de călcat şi taste
am pierdut o viaţă răsfoind banalul dar
povestea, aşa cum o încep în fiecare dimineaţă,
e ceea ce mi-a fost dat fără nici o altă explicaţie
când visez, sunt cu câţiva paşi dincolo de clar
pictorii au înţeles la timp că umbrele creează senzaţia de real

sângeriul apusului desenează imperii pe asfalt
inimi vin şi trec purtate de speranţă, arămii întâmplări
îmbulzindu-se în gropi fără nume, fără noimă
prin ceaţă, mereu deschise, braţele pământului

mă întorc şi grăbesc pasul printre trunchiuri
nu pot răspunde încă, deşi în adâncul profund simt
plictisit, ochiul îndeamnă la repaus

şi-atunci nu mai e nimic de ascultat, nicio tristeţe
nicio nevoie de absolut, nevoia de pace interioară
oboseală a gândului, departe de rotirea timpului în cadrane

în alt vis, senini, tu cu o ramură de salcie, eu cu

sufletul prea visător, ne întâlnim

_______________

cum s-au dus…

te iubeam, da, ar fi trebuit să ştiu cât,
cum în ochii tăi îmi îmbăiam sufletul,
bucuria cu care aşezam mâna pe umăr,
peste ea, tâmpla, simţind acolo, calde,
mâna şi tâmpla ta

te iubeam, cine ar fi ştiut înţelege de ce,
cum coboram în fiecare zi un munte
când sufletul tău îmi cuprindea umerii
şi priveam uimiţi legănarea tăcută a mării
când soarele trecea sub linia orizontului;
păstram un timp arămiul lui pe tâmple

io, hoo, o, hoi, cântau ţiganii pe plaja arsă
cântam şi noi, ne roteam, mă înălţai, râdeam
braţele mele aripi, braţele tale ramuri, te iubeam
cât te mai iubeam; singură, acum când

iarna îşi trece palma rece peste nisipul ud…

ascult tânguirea mării

dar vine cineva… tu…

cum vor să se rupă băierile gândului, sufletului

să se întrupeze în început de martie globule albe,

globule verzi legând două câte două inimi

ghioceii

_______________

inimi pe buzele toamnei

tu nu ai vârstă, în definitiv
vântul ţi-a dat contur liniar
prelungire a genelor mele
să te zvârcoleşti în adânc
să nu-mi dai nici o clipă de linişte
nălucă tu mie, nu femeie

spune-mi cum să ajung

cât mai e timp

cât nu ne cheamă spaţii străine

prea multă rugă simt

ca şi cum viorile şi pianele

ar vibra toate într-un acord

porţi cu tine misterul

şi inima mea – aud la final
iar eu, cu fruntea plecată,
imaginez scări spre ceruri
cercuri în vârfuri de piramide
temple divine în care ard inimi
pe buzele toamnei trandafirii

_______________

meditaţie pe armonii de pian

cum sare viaţa din secundă în secundă în noi

şi timpul închis în orologiu în piaţa pustie cum se duce

lăsând în urmă trene de boabe sidefii

tot mai pierdut răsună-n arămiul serii

hohote de copii, inimi, frunze, maşini, gâze

în spatele pleoapelor, imagine lângă imagine

trecutul la stânga, în haine de epocă, oameni ca noi

puţin decoloraţi de percepţie, unii plâng, alţii râd nepăsători

pământul, o scenă de toamnă în care ne îngropăm eroii

se pierd toate târziu, în secvenţe de cenuşiu

perpendicular pe retină, prezentul în nuanţe de smarald

posibilul imitându-se pe el, până se confundă

verdele şi roşul se combină, închipuind cerul

cealaltă jumătate a axei verticale infinit – infinit

trece prin fiecare dintre noi şi prin stâlpul casei

orizontala încă uneşte răsăritul cu apusul

se face târziu în gândul meu, ba e încă zi

razele soarelui reflectate într-un geam, la apus

îmi ating ochiul şi obrazul, unduind spice aurii

privit atent în această reflecţie, e o sferă de foc

vie, arde pe cer în prezent, pentru noi în trecut

lumina e un adevăr fără termen de garanţie

dacă într-o noapte, soarele n-ar mai fi

şi nu ne-ar spune nimeni că nu mai vin zorii

noi cei de pe partea înnoptată a Pământului

i-am aştepta opt minute, poate de trei sute de mii opt

şi dacă n-ar veni, am orbecăi unul după altul

nu ne-am mai lovi sau poate că ar fi momentul aşteptat de şacali

oricum, n-am mai avea timp să ne urâm

am asculta, poate pianul, pentru o secundă

o altă cauzalitate ar determina Universul să creeze viaţa

dacă n-a creat deja una, în această clipă, sau ieri

un alt sistem planetar în jurul unei stele

perfect echilibrat, ar pulsa pe ritmul unei inimi

iar dimineţile ar fi speranţe, serile odihnă, mâinele posibil

din nou, viaţa, acum, aici şi poate Sonata Lunii, Mi Major

Opus 27, Ludwig van Beethoven

_______________

poate că doar visului

aproape firească această întâmplare:
suflete plutind arcuite
la o palmă de vieţile oamenilor,
continuitate mâinelui, speranţă –
priviri născute din pietre
îmbrăţişează eternitatea…
din punctul de vedere al norilor, sunt păsări,
raze în ochiul valului întors pe un ţărm de mare…
mâine, vor fi arbori, unul singur,
răsucindu-se armonic,
de la zero la infinit, ducând pe ramuri
dimineţile vieţii.
în ele se scriu drumuri,
concentric, dintr-un ochi în altul,
dintr-un om în altul, dintr-un soare
în alt soare, paşii spiritului
spre orizontul fără coordonate clare
se îngustează, urcă

delfinii se întâlnesc cu îngerii

nu e linişte pe pământ – plâng oameni,
a neputinţă, a războaie, a uitare…
în ospicii, semeni cu gurile hâde,
cu ochii duşi, cu braţele încleştate,
cer hrană, întoarcere la raţiune
sau poate că doar visului
nu-i mai găsesc porţile şi bat,
cu pumnii, cu picioarele în materie,
în aer, plângând ca nişte copii,
să li se deschidă…

_______________

fără interpretare, chipul său

chipuri ale speranţei şi deznădejdii

piepturi ale bucuriei şi durerii

retine cuprinzând drumurile luminii

cu sfială, altele lacom

de parcă totul ne-ar aparţine,

unele… rămase fără timp totuşi

orologii aşteptării, paşi întâmplării

prin spaţii închipuite sau reale

când intuieşti un chip sau altul,

pe un drum şi ştii că e viaţă

cimitire, lunci de plopi şi sălcii plângătoare

copii miliarde aşteptând parcă

la fereastra dinspre constelaţii îndepărtate

colindători de pace

copii ai hazardului murmurând suntem

suflete căutând suflete sau doar tăcute

ape în care să se reflecte

aplecate pe arcuşuri şi clape de a fi şi a putea

aripile îngerilor numiţi fluturi sau simplu culori, viori

poezie-viaţă-mers, suflet, depărtări

mâna stângă închipuind măiestre cu corp de sunete

dreapta părăsind tastele ca un partener

care trebuie s-o însoţească, s-o învăluie

procesiune cu zgomote dureroase spre cimitir

ca o izolare până la absorbţie totală

tăcerea impusă de piesa care continuă tamburine şi viori, şi…

rupere de ritm, trecere pe val lin, pian-viori

suflet şi gând scriind, trăind

şi eu mutul, Doamne aici, acum

străin de mine, străinul de toate până ieri

pe un drum cu sunetele şi lumina

sentimente fără ritm inteligibil

alături pe un drum confundat

chipul său lacrima ochiului meu continuu

înăuntrul ochiului întrerupt de înserări

nici cu dreptul nu percep altceva

schizofrenici suntem cu toţii, cu toate

duali în simţire, în deciziile de fiecare clipă

în adâncul pietrei fără nicio putere de decizie

nu e vina noastră, nu doar a noastră, raţionalii visători

materia-energii are această proprietate

nu ştii niciodată şi probabil că nici ea nu ştie

ce e de fapt, ce va fi în clipa următoare – hazard

nicio clipă de fericire nu poate garanta o alta

şi nici una de tristeţe, o consolare tot e

acordurile muzicii acesteia aproape sfinte

trecute luminii, chipul său în ochiul meu continuu

în ochiul întrerupt de înserări

fără să necesite o interpretare

cuvânt etern

_______________

gânduri (oaze…)

a trăi, a iubi vitalul cu patimă, cu stângăcie

a avea în sânge conştiinţa desprinderii din aceeaşi şansă

cu toţi oamenii la agonie, fericire, luptă cu greutăţile, nenorocul,

bolile, moartea. bucuriile, drumurile realului-irealului

întuneric şi lumină, dragostea şi absenţa dragostei

necesitatea de a avea pe cineva aproape

bucurie şi răstrişte

dimineţi… atât de multă lumină… ici-colo, o oază de verde

unii sau toţi privim uimiţi, sădim un pom

ridicăm o casă pentru sufletele rămase pe drum

imaginăm un cer etern, un lac albastru imens

un Dumnezeu, o jumătate de suflet, îl împărţim cu el

durerea uneori n-o împărţim cu nimeni, e parte din drum

când copiii ne prind de mână, trei, cinci, şapte… infinit de fericire

inundă totul, gândurile au formă de inimă şi senin

muzica răvăşind tâmpla gânditorului

sufletul plecat asupra scrisului

e viu, strigau păsările,

omul cu poveştile despre întâmplări

e vai de capul lui, spunea bruma

l-au zdrenţuit de tot ploile, mi-e şi milă să-l ating

iar el, cu sufletul cumva la fel de zdrenţuit, dar vesel,

urca panta în fiecare dimineaţă şi privea cerul

sunt om, striga, mă auzi, Doamne?

de ce ai făcut spaţiul sferic, cu braţele spre noi?

am tot timpul senzaţia că înainte e lumină, cald

în spate e beznă, e frig, dacă ar fi invers

ploile s-ar strânge toate în cer

ai avea un rai de nuferi

aş şti, Doamne, unde pot găsi o oază de pace

şi poate ai şti şi tu

spaţiul – uneori o coală de ziar cu dâre de întuneric

în care înfăşurăm lumina destinului

alteori sferă, un pumn de copil în care

trecători prin înţelesuri, căutăm

la capăt de clipă, aşteaptă răspunsurile

a trăi – speranţă, drumuri şi popasuri, case

copii care aşteaptă o mamă şi un tată

părinţi care aşteaptă fiii

natură cu şansă la existenţă

într-un inel de întâmplare

_______________

prelungire

să nu ştim de ce

să treacă firesc

cu aripile deschise

prin acordurile Naturii

în omătul crud

cu noi

trăire fără dicţionar de semnificaţii

ceva în legătură cu drumul

probabil, mersul

nu ştiu când ajungi

inima o aud

şi braţele cum mă învăluie

să nu mă atingă întunericul hoinar

să nu mă uiţi

să nu uit

să nu ştim

tristeţile cum dorm în necuvinte

sentimente se scriu

când ninge peste treceri

şi teii se strâng în adâncul poeţilor

poeţii în adâncul lor

şi răsună aerul de urări

Sărbători fericite! La Mulţi Ani! Pace

hai să alergăm! hai

aripile noastre, aripile

tuşa fină a luminii în zborul profund

adâncimea tâmplelor

definită prelungire a fiinţei

gând – zbor

_______________

Oamenii

oamenii sunt dimineţi

se desprind din boabele de rouă

cresc împreună din razele de soare

întâmplare cu raţiune şi suflet

deprind joaca de-a creaţia

imaginează universuri

sunt păsări, îngeri, flori, arbori, spice

deschid porţi sculptate-n lemn

închid uşi durate-n piatră

în spaţiul acesta îşi scriu mirări

îşi spun amintiri după câte o vreme

oamenii sunt amiezi

stau în cumpănă pe drumul vieţii

între zei şi ştiinţe

între a fi buni şi a fi tirani

importanţi sau simpli

fericiţi sau singuri

scormonesc ogorul în căutarea pâinii de aur

colindă cerul intuind alte case

mână în mână, construiesc ziduri vii de pace

cu mâna la gură mor în tranşee

oamenii sunt înserări

privesc pământul la sfârşitul zilei

mulţumesc pentru casă şi destin

sărută copiii şi părinţii

sorb din paharul cu speranţă şi tristeţi ultima oară

şi adorm unul lângă altul

încălzind cu sufletele partea cealaltă a lumii

oamenii sunt nopţi

visează tăcuţi sub ploile ploi şi rouă

şi se retrag în primele particule

de energie-materie

_______________

La mulţi ani!

fereastra aceasta creşte în mine,
şi concertul numărul trei de Bach,
şi aripile îngerilor deasupra ieslei,
drumurile, casele zgribulite sub omăt,
înăuntrul cu cetină şi icoanele,
cozonacii sub şervet, vrăbiile la geam,
vinul în ulcior, mâţul dormitând în firidă,
bătrânii ghemuiţi pe pat în formă de inimă,

gerul trecând prin perdelele scrobite,

privirea pierzând în zare merii şi arinii

chip al ultimei raze în înserarea rece,

tu vii întotdeauna dinspre apus

vii şi eu ştiu că vii, ştiu că ajungi,
senzaţie de tremur al inimii, sufletul,
cu palmele adăugate, acoperă bătrânii
cu nume, mama, tata, le spune eterni,
mă strâng în ei, în mine, în toţi copiii lumii, şi vii,
vin veacuri de bucurii şi pace, arderi sfinte
ce spaţiu plin, necuprins această fereastră

această inimă când vine Crăciunul şi mi-e întrebare,
mi-e mirare, mi-e un dor nebun, un înger,
să te ţin de mână, te-apropii venind,
simt în tine prima neodihnă
în Bethleemul sfânt, prima rază divină
răsfrântă în sticla lămpii din alinierea stelelor
iar tu spui: bună dimineaţa,
e prima zăpadă cu adevărat a noastră,
fără niciun fulg de omăt alb, fără drumuri închise,
simplă cernere a genelor luminii pe sufletele creştinilor

La mulţi ani!

_______________

Luptă, hazard

uite-aşa se-mbracă mintea
în cioburi de gheaţă
nici n-ai şti cum îţi pătrund în sânge
când bezna trece în paşii zoriţi

de condiţia existenţei
le simţi arzând în atomii esenţiali
la fiecare atingere
durere albă, durere mută,
tăcere cernută sub pleoape,
în nervuri, la capete uneori

fericiri, cel mai adesea, lacrimi
prelungindu-se radial
spre fiecare obiect existenţial,

indiferent dacă e piatră, floare,

arbore, drum, pasăre, planetă, om,
suflete, în fiecare viaţa
înalţă cer, sapă ocean
superioritatea unei specii, extincţia alteia
răpitori cu instincte de salvatori
şi renegaţi care împart
bucata de pâine râncedă cu câinii şi viermii
evoluţia nu înseamnă umanizarea conştiinţei
umbra vine şi trece, şi vine iar,
destine rupte din context contează
ca votanţi, plătitori de taxe, carne de front
aflaţi pe locurile lor confortabile, bogaţii
vor privi rar şi scurt înapoi
cioburi de gheaţă şi lumină pătrund adânc
filosofii ale fericirii-nefericirii ca stare existenţială
adevărul despre existenţă simţit de fiecare
în casa sau necasa lui, sub colţul lui de Dumnezeu

cei mai mulţi nedrept, cei mai mulţi mut
când ziua deschide rănile şi visele
se împlinesc uneori, dacă ai noroc,
dacă lupţi. viaţa e zbatere, de la punct
la nebuloase şi universuri, materia-energie
înseamnă continuu efort de afirmare,

de supravieţuire, hazard

_______________

în cuvinte

tăcând, visând, scriind, ascult

îndepărtatele treceri ale stelelor

cerul senin şi iarba crescând printre pietre

ziua ce sclipeşte blând, armonie

coborând peste sufletele noastre

de descoperitori de drumuri care nu au linişte

rătăcitori în singurătate singură sau de grup

trăind aleatoare momente de fericire

lacrimi şi strigăte de disperare

jalea şi tăcerile mormintelor

aerul urcând-coborând pe crestele munţilor

valurile mărilor unind pământuri

lumina scriind istorii sufletelor

nelumina deasă ce scrie acasă şi teamă

bătăile cordului infinitului

sufletul de creator care aşază

dimensiuni şi timp de real mâinelui

când odată cu respiraţia sferelor

se scriu de-a lungul celulelor de oase şi sânge

coloane de numere

complex adunate în unu,

triunghiulare tăieturi

în arcuirea coastei de materie a cerului

scriitură densă cu faţa spre răsărituri

întipărite de la stânga la dreapta

elemente separat aşezate

în configuraţia perceptibilului

în noapte prelungindu-se,

rescriindu-se ani în limbi de ceasuri

iluzia proiecţiei Gauss-Krüger

univers aşezat la picioarele piramidelor

în nisipul pe care timpul

sau un înţelept

scrie formula începutului înăuntrul

şi în afara speranţei

degetele ce se strâng în mijlocul frunţii

început de mulţumire infinitului

_______________

zi de iarnă

obosit, sufletul meu, Doamne,

caută în particulele albe ce coboară

glasul pământului

ţărâna strigă: unde-ţi sunt aripile?

bucuria? părinţii? copiii?

aşteaptă drumurile să fie sigure

hoarde de îngeri sălbatici

au coborât peste lume

iele despletite râzând nebune

îmbrăcate în cămăşi de gheaţă

izbesc orb în poarta casei

cine-i? întreabă glas de copil

vreţi să ştiţi dacă le e frig

dacă au hrană, apă şi lumânări?

dacă se mai aud în piepturile lor

strigătele de fericire şi lacrimi

când paşii de ieri aleargă spre ei

şi depărtărilor fără număr

în lăzile de zestre ale mamelor

şi bunicilor de peste timp

sunt cămăşi de in topit

mergeţi şi bateţi în uşi cu grijă

citesc scrisori de la cei duşi

rugaţi şi veţi primi ii şi năframe

feciori adormiţi cu tâmpla în căuş

visează mirese tinere, frumoase

luaţi-i de mână şi intraţi în biserică,

fiţi lumină vieţii blândă rugăciune

mijloacele de transport oprite pe drumuri

trebuie să ajungă la destinaţii

vieţuitoarele s-au pierdut de case

şi sufletul meu prin zăpada spulberată de vânt

a adormit târziu aproape de ei

sărmanii singuri în casele lor,

în canalizări, într-un colţ rece, uitat

l-au trezit copiii spunând că sunt bine

în vis, pământul s-a umplut de soare

e şi acum.

sufletul lui de trei ori viu, de zece,

de miliarde continuă drumul

sub mantia-i albă dorm

cei fără întoarcere

_______________

am vrut să spun…

una e să bei apă din fântână

alta să duci fântâna la gură…

pietrele nu se-aşază unde-au intuit divan

ci acolo unde se termină rostogolirea

pe umărul celui viu se sprijină

şi viaţa şi moartea

ascunzându-te de oameni

devii casă pentru tristeţi negre şi fantome

conştiinţa bogatului necesită nervi tari

la construirea monumentelor timpului

au lucrat natura, sclavi, fiinţe libere şi banii

progresul tehnic a fost indus de necesitate

căutare, ambiţie… comoditate

când tot ce ai încercat s-a dovedit iluzoriu

undeva la începuturi găseşti drumul

nu culoarea pielii, banii, hainele sau podoabele

dau caracterului omului strălucire

când pe pământ s-au risipit armele

poveştile s-au retras în pietre

nimic în lumea asta nu poate garanta siguranţa

viaţă – dorinţa supravieţuirii, drumul, străbaterea,

lupta, urcuşul, coborârea, hazardul…

copilul leneş priveşte cu lehamite

şi sânul mamei, şi lingura şi strachina

_______________

melancolia sau…

când am să plec, neştiută poate,

nu plângeţi, nu fi trist

chipul tău iubit am să-l dau luminii

reprezentare pentru minutul din urmă

când voi mulţumi lui Dumnezeu

infinitului şi întâmplării

că mi-au deschis poartă spre viaţă

m-au ajutat să exist

şi-o vor închide peste pasul

nepornit spre altă zi

părinţi, copii, surori, tot ce-am ştiut

şi cu care-am legat clipă de clipă ani buni

sau răi, câţi vor mai fi în viaţă atunci sau nu

voi păstra sub mâinile strânse pe inimă

să nu se risipească, să nu uit

ce mi-a sfinţit sufletul-lut

în cea mai preţioasă reprezentare a realului

această existenţă de om şi poet compars uneori

rămas încă sufletului umbră şi drum

scriindu-şi tristeţea şi bucuria

învăţând că acum e eternitatea oricui

şi clipă dată de Dumnezeu,

orice-o fi el şi oriunde, şi întâmplare.

pace tuturor, viaţă fericită şi mulţumiri

_______________

autumnală

n-aveam de unde…

ba aveam să ştiu

eram un fel de zvon

prindeam contur uneori

mă risipeam apoi

în cercuri largi

tot mai largi….

oho, câte spaţii

câte spaţii cuprindeam

într-un crâmpei de real

– bună dimineaţa!…

ai mai îmbătrânit cerule din oameni

şi urma, glezna asta obosită

bărbatul întâlnit pe ţărmul mării

rătăcea întâmplări de trecut

ori căuta pe cineva… arborii

– spunea – sunt gânduri verticale

se desprind serile mai ales

la ceas de poveste îi găseşti

printre copii şi îndrăgostiţi

un pescăruş le spunea galaxii

aşa cu braţele încărcate de cuiburi

m-am născut din rana unui nufăr

la echinocţiu de toamne

spune un vis privind depărtările

înăuntru sunt pământ de frunze

în afară, ceva ce unii

ar numi întâmplare fără noimă

sau târziu, prea târziu venit

prea din urmă printre călători

îmi spăl faţa în apa mării

ca-ntr-o apă dintr-un ulcior cu poezii

e timpul când soarele

îşi reia locul pe boltă

_______________

One thing

paşi încremeniţi în gând o clipă
timp iluzoriu real tăcut în afară
înainte nu se merge, nici îndărăt
peroane fără trenuri care vin
săli de spectacole goale
voiaje de intenţii întrerupe alandala
ochiul înconjoară cadrul, se strânge,
oraşe pe care nu le ştiu cresc
străzi şi oameni care se grăbesc
viaţa e suma întâmplărilor şi tăcerilor

cărora le dăm concret sau în care ceilalţi
ne iau tovarăşi, paşii care răsună

mult înainte de a păşi

zborul dinăuntru erupt spre depărtări

muzica particulelor-univers dinăuntru şi afară

cuvinte ce nu pot fi anulate, rămân în toate
iertate uneori, alteori îngânări de dorinţe

în tăcerea rămasă nu e loc de frângeri
Doamne, îmi veghezi pasul
ca unui copil care învaţă mersul

sunt năucul care greşeşte adesea

şi mulţumeşte pentru iertare

deşi habar nu are dacă eşti sau

masa enormă de materie neagră tăcere

ne veghează ca un părinte

_______________

verbis designare

inimă ţi-aş spune, dor/chemare,

împlinire, ritmul inspirator al viorilor

spaţiul trepidând de lumină, viaţă,

noaptea, dragostea mea eternă/speranţa, timpul

continuu, drumul, bucuria, cuvântul/tăcerea

orchestră pe vârf de munte, valurile tremurătoare

ale depărtărilor, cerul la o palmă de noi

când mergem de mână şi nu ne temem

nesfârşitul zărilor ce ne spun împreună/

o viaţă dorindu-te, fericirea ce trăieşte în noi şi nu moare,

rugăciune în acest înconjur crescut din pietre

templu frunzelor şi rădăcinilor din care alte

forme va aşeza întâmplarea, spaţiile intercalate

între spaţii, dorinţa de a fi, entropia şi moartea

care desfac, o lume perceptibilă şi enigmă

naşterea întâiului din el, mulţimea autoconţinându-se,

ochiul căutând înţelesul neînţelesului,

călătorul care merge alături în alt spaţiu

întrebările despre cel care-şi scrie plânsul singur

şi despre cel care fericit râde

cărţile care ne aduc lumi uitate aproape

groparul adormit lângă piatra crucii

cianoticele mâini ale răniţilor în războaiele urii

strângând pământul, pacea în sufletele tuturor

tăcerea când nimic şi nimeni nu ne dă dreptul

să tulburăm viaţa, noi, îndrăgostiţii şi neîndrăgostiţii,

norocoşii şi nenorocoşii, copii şi titani umblând prin întâmplare

orbi de speranţă sau necuraj, ne îndemnăm viaţa

spre neviaţă, visul pretutindeni strigă mâine

şi uneori nu e nimeni să ne audă, noi

plămădiţii în dragoste/nedragoste şi viaţă/moarte

căutăm în bătăile inimii

încercând să auzim ce e dincolo

_______________

gânduri de seară

poezia… cine dintre semeni

i-a scris întâia oară cerul

braţele întinzându-se spre suflete

drumurile pe care să ajungă

luminând ochii plini de lacrimi

sau împăienjenindu-i

ai oamenilor?

cine peste timp a adăpostit-o

în mantaua-i ruptă

când schije şi foc, şi ploaie au căzut

în tranşeele desţelenirii gliei străbune

de tălpi şi braţe, şi inimi venite să sădească moarte?

cine a purtat-o la slujbă când clopote

au început să bată pretutindeni,

peste casele în ruine, a pace?

pe cruce, la căpătâiul iubitei

ce poet a dăltuit-o veşnicind-o cu sărutu-i?

cărei mame i-a fost trimisă de fiul prea departe

pentru a-i încălzi inima şi mâinile îngheţate

strângând la piept fila atât de dragă?…

de ce sufletul meu o trimite spre tine

pumn de speranţe care trebuie să ajungă

întrebări, răspunsuri aşteaptă tăcute

dând inimii şi mâinii însemnul trecerii

în litere şi sunete mai departe

poezia e o stare a sufletului

îmbracă oamenii, apropiindu-i pentru un timp

în armonie, fără ziduri şi acoperişuri

o găseşti în tranşee alături

de sufletele sortite, în noaptea raţiunii, morţii

împreună cu săpătorii în piatră în căutarea apei şi hranei

nu-şi numără paşii spre tăcerea prea aproape

dă aripi cuvintelor şi-apoi, uitând, creează azi

serilor le spune întoarceri şi urcă,

adăpostită-n noi, spre lumina care ne îmbracă blândă

braţe-ramuri cu zboruri în fiecare mugur

dimineţi când redevine drum sufletelor

eu nu ştiu unde va dormi mâine

când iertare nu există,

şi zadarnic atingem undeva în noi

colţuri ale realului

le spunem case şi praguri, dar le vom urî şi ele

ni se vor nărui pe umeri ca nişte stânci

strivindu-ne mâinele

când speranţele mor asemenea arborilor

sufletul e o imensitate goală

în care aleargă în van trenul timpului

peroanele rămân mereu fără oameni

pietrele dorm alături mereu, visând în armonie

muzica tuturor particulelor de a fi

vine un timp când ştergi totul din minte

rămânând orb şi mut în tăcere

nu înţelegi de ce-a trebuit să pleci

nici altul nu înţelege

nici n-ar avea ce – suflete: uităm să râdem

să plângem la atingerea durerii

ca-ntr-o aşteptare prea lungă

toamna vine la fel şi dacă uiţi. tăcut,

un aer umed îmbracă arborii în aramă

în interiorul ideii, streşinile picură rouă

în acelaşi ritm, un abur, o lumină

şi un bob de lut recompun omul

imposibilul, visătorul, temerarul

din odaia în care scriu

îi aud sufletul. paşii

rătăcesc ore în şir căutând un alt de ce

în povestea aceasta, pânza păianjenului

are la fiecare capăt de fir un ochi:

unul spre moarte, altul spre început.

mâna continuă să scrie liniştea înăuntrului

păstrând un fel de distanţă de ziduri şi ferestre,

căruţa de piatră şi căluţul

se opresc uneori la marginea realului

atunci, cineva sau ceva îi spune omului care aşteaptă:

femeia ta îţi trimite acest bilet…

se face frig – paşii continuă să rătăcească

omul din poartă râde ca un nebun

pe bilet scrie: eşti tot ce am

vrei nu vrei, ştii nu ştii,

timpul trece

viaţa, această competiţie

cu neşansa ce zădărniceşte până

nu mai ştii de ce paşii ţi se par fără rost

şi ca o piatră stai în locul tău puţin

încă pe scoarţa planetei, încă.

e bine să fii puternic, să poţi să învingi

sau să nu-ţi pese, aşa cum n-ar trebui să-ţi pese

că eşti sărac lipit pământului

şi pentru al zecelea copil statul îţi va da

nouăzeci la sută din nimicul de împărţit zilnic

în doisprezece, douăzeci şi patru, treizeci şi şase

să râzi ca dementul când priveşti

imagini în care copii înstăriţi râd

în viaţa lor de lux

guvernanţii s-au gândit să ajute

formarea generaţiei viitorului

copiii tăi, nevasta şi părinţii cu pensii

de foşti C.A.P.-şti râd în hohote

privindu-şi mâinile bătătorite, vinete, burţile plate

poezie fără ritm, viaţă, sărăcie fără nicio finalitate

lacrimi şi tăcere care taie uneori

mai adânc decât crivăţul

în sângele rătăcitorului în căutarea mâinelui

de partea cealaltă a întâmplării, opulenţă

pe câmpiile tot mai mult ale neţăranului

aleargă nestingheriţi ciulinii Bărăganului

______________

colţul casei

ei nu au linişte

bunii noştri uitaţi la capăt de lume

cu ochi de copii privesc

trişti acele ceasornicului

cât de greu se mişcă, parcă pe loc

aşteaptă să ne audă paşii

uşa să se deschidă încă o dată

să spunem că ne-am întors

şi nu mai plecăm

dimineţile şi serile târziu

îi găseşti lângă colţul casei

privind lung drumul pustiu

rugându-se de sănătate pentru copii

n-am să ştiu niciodată, ba am să ştiu

câtă trecere prin dreptul fiecărui lucru

le aminteşte de noi bieţilor cuminţi

suflete şi chipuri dăruite nouă de Dumnezeu,

câte aşteptări ca din fiecare amintire să fim

o clipă, una în plus peste cele

trei-patru zile la un an, doi, trei

când ajungem să le sărutăm mâinile

şi frunţile le apropiem de tâmple

ca o treime strângându-se în trei sfere

temporale înăuntrul uneia singure.

_______________

cum ar fi?

Dacă am şti să trecem prin lume
fără să lăsăm în urmă lacrimi…
Dacă am trăi toate zilele
cu bucuria descoperitorului de tărâmuri…
Dacă am fi acolo unde ne aşteaptă,
cu speranţă, cu dor, prieteni sau jumătăţi…
Dacă primul cuvânt pe care l-am rosti
ar fi iubire şi nu l-am uita…
Dacă nu ne-am rupe de noi când trecem prin zile…
Dacă ne-am întoarce mai des
acolo unde părinţii sau copiii plâng uitaţi…
Dacă am primi în suflet fiecare om singur…
Dacă am fi copiii beţi uneori de lumină şi zbor…
Dacă pianul ar rosti şi mâine aceste armonii…
Dacă artistul, copleşit de trăire,
n-ar lăcrima la final…
Dacă taţii şi-ar privi fiii mereu cu bucurie…
Dacă mamele ar aştepta şi mâine…
Dacă tu sau eu n-am uita cât de mult datorăm
întâmplării…
Dacă, bătrâni, am şti să nu închidem
aşteptarea în durere…
Dacă în viaţa aceasta de incertitudini
am deveni uneori reali…
Cum am fi, cum ar fi
Sufletul? – câteva cuvinte într-o pagină de autor
scăldate în raze firave de lumină întrupând zâmbet…
Vântul şi ploile întorcând în lut verdele de ieri…
Steluţele apoase ale iernii ce vor cădea curând…
Ghioceii

Dimineţile
Plajele şi valurile

Drumurile şi popasurile

Dacă am şti să ne bucurăm tot timpul
Dacă am merge şi când nu mai e nimic înainte…
Dacă… Dansăm cu singurătatea,
aşa cum am dansa legaţi la ochi,
cu sentimentul că în aerul dens ce ne înconjoară
e mereu cineva dansând pe aceleaşi ritmuri,
foarte aproape.
_______________

gând «dâng»

cerşetor în miez de iarnă, la uşi fără nume

sufletul caută. de ce-o fi căutând

zâmbind unui cer destin

pământului şi orchestrei de viori-îngeri

auzite de el când peste oraş urcă

vuietul valurilor mării şi-ale infinitului

violete imaginare se desfac în lumină

ne sângerează mâinile când cuprindem

petalele plasmei neştiind de ce

ce e masa neagră care îmbracă existenţa

de câtă zbatere a paşilor şi aripilor

e nevoie pentru a trăi uneori prea puţin

un timp de linişte… în lumina soarelui

visuri, inimi de oameni bat clipe uniform

repetându-se după şaizeci de trepte

în fiecare cristal de zăpadă

ramuri întinse spre capăt de timp

şi înapoi ne ating tâmplele

privesc spre celelalte, ne visează eterni

îmbrăcaţi în steluţe argintii deschidem braţe spre zori

paşii merg sub noi cu alţi paşi

peste galaxii, aripi lângă aripi suflete

scriu de la stânga la dreapta Viaţă.

_______________

clopote bat pe destinul nostru

nu pot să uit
trec nopţile de ele ştiute
vin zilele şi trec pustiu
şi eu mă duc fără să ştiu
trist înainte

copilul din mine aleargă zglobiu
regretele zâmbesc stingher
la uşa bisericii ne oprim şi ştiu
Dumnezeu e o poartă în cer
nici gândul nici eu
n-o putem deschide

am iubit n-am cum să uit
pe străzi bate vântul pustiu
şi ritmuri se aud incert
dar viu

cercuri rotesc pe drepte trunchiate
spaţiul îl închid în sublim
îl desfac în comun, sentimente
nu pot să alung, trăiesc
şi clopote bat pe destinul nostru
de viaţă, nu de moarte

_______________

scriitură

mi-e fruntea de cuvinte

auzul o pânză fină

vibrează la fiecare sunet

şi alunecă în întuneric

cristale de apă şi carbon

gândurile se duc şi vin

se opresc împreună în real

lucruri, fiinţe, drumuri

aduse de vânt

glasuri de colindători

adorm gândindu-mă la noi

ce-ai dori de Crăciun? cuvinte

scriu în minte, întrebând dacă auzi…

zorii mă ating uşor

ca o mână de părinte

şi trec printre oamenii-idei

întâlnind versuri şi gânduri mai vechi

mai noi, strigăte de speranţă şi lacrimi

mă bucur şi plâng deopotrivă

dinspre locuri în care mai suntem

visătorii, firavii şi titanii

fibre roşietice de lumină

construiesc prin masa densă de nori

iluzia pasului în etern.

_______________

niciodată destul de aproape

drumurile – zvonurile că paşii noştri

sunt undeva în timp, căutând un popas

visând vieţile ce nu sunt aici, dar sunt

lacrimi de stele, zile şi nopţi de dor în care ne privim

orbi zâmbind unor închipuiri ale noastre

autobuzul spre dimineţi în care mergem

întâmplător în aceeaşi viaţă şi te văd grăbit

cu vioara sub braţ sau cu mapa cu versuri albe

în bărbatul care m-a văzut trecând

şi a coborât fruntea trist,

lângă icoana domnului Iisus

aprinzând candelă de viaţă

în pasul care mă întoarce la masa de scris

şi liniştea paginii pe care se aştern cuvintele

în amestecul de strigăte şi tăceri

în care căutăm sperând să ne găsim fericirea

în acest angstrom distanţă de mine, uneori

de tine, în care te cuprind

şi nu te pot atinge, sentiment dureros

al braţelor şi ochilor care încearcă să atingă imaginea

şi nu sunt niciodată destul de aproape

în visul de noapte în care mama-şi îmbăia pruncul

venit să tulbure gândul şi cuvântul

şi el zâmbea sprijinit de corpu-i înfăşat

râdeai. ce e viaţa? sufletul sprijinit

de trupul nostru de pământ şi cer

care zâmbeşte în liniştea lui

înţelesului părelnic al cunoaşterii

parcursuri care ni se dezvăluie

fugar, rămânând restul timpului în umbră

întinse colţurile realului

peste genunea necunoaşterii, mâna peste ierni

ocrotind ireala şi mereu prezenta

lume a primului crâmpei de gând

tu

_______________

n-am uitat

din gândul tău, al meu şi-al lui
omul care înalţă privirea dimineaţa
spre Dumnezeu, lumină sufletelor
în această zi de pace a lacrimilor
şi aşteptare a bucuriilor. n-am uitat
şi n-am să uit niciodată drumul
cuvântul dintâi al părinţilor
ce mi-au bucurat zilele cu zâmbete

daruri – viaţa lor şi sfaturile înţelepte
cel al copiilor care mulţumeau
cu ochişorii lor fericiţi şi cu mânuţele
când strângeau la piept darul
sărac, bogat, cum se întâmpla să fie
în acei ani de bucurie şi uneori lacrimi
pentru sufletul meu şi-al lor împreună,
site-urile pe care am publicat

cuvinte simple de dragoste şi gânduri
şi tristeţi pentru un singur suflet, toate
tuturor celor care-au dorit
să citească şi să-mi spună un cuvânt
cu prietenie, mulţumind uneori
sau dojenindu-mă părinteşte mulţumesc
n-am să uit şi nici tu n-ai să uiţi
chiar dacă zăpezile toate
vor cădea într-o zi între noi şi ne vor sili
să căutăm în căldura amintirilor paşii
şi strângerile de inimă când uitam
mai uitam uneori să venim, ba eu
ba tu, şi plângeam în noi rugându-ne
să fie pace, bucurie şi sănătate
în viaţa celuilalt. punţile ce se formează
acum, unele din altele, între zări
spun despre un timp-mereu
al oamenilor din toate întinderile zării
al jumătăţilor unului, un suflet pe care
tu şi eu îl numim mulţimea întâmplărilor noastre
în clipele de linişte nepământeană
când cad ninsori pe drumuri şi vin
arhaice sănii cu moşi Timp şi Nicolae
şi aşază în ghetuţe şi papucei bucurii
şi parcă înfloresc zarzării şi caişii

iar din depărtări vin zvonuri că pe tot pământul e pace.

_______________

singurătate, toamnă

şi cerul acesta îmbufnat ca o iubită

ca un copil nemulţumit de jucăria primită

ieri i-am îndepărtat norii râzând

acum e iar înnorat, dar zâmbeşte un pic spre apus

acolo unde eşti

peste freamătul cu iz puternic de alge şi sare al mării

şi viaţa ca un frecuş continuu a oraşului,

cohorte de nori aşteaptă să cearnă

rafale lungi de stropi

ca o legiune străină ale cărei armate

Eminescu le va opri un timp

îndepărtându-le spre zări

în adâncul întunecat

lăsând frunzele aduse de vânt să se rostogolească

pe faleza udă parţial de valurile

care încearcă să-şi găsească liniştea

sau eu, ca un ochi adâncit în mine, singur

în cuprinderea spaţiului-timp

rememorez cum suflete de cuvinte

ne-am spus uneori îngeri

alteori oameni prea repeziţi, prea beţi de vis

am scris pe clipe uman

ca o simfonie dulce-amară

din miliarde de viori şi un singur pian

universul

_______________

reponere

ei plâng depărtările

câinii închişi în case singuri

zgomotul oraşului nu-i acoperă

căderea frunzelor în calea toamnei

perdelele reci de ploaie vestind gerul

de la un capăt la altul, zidurile vibrează

când ochii lor blânzi caută spre uşă

şi nu-i aude nimeni – oamenii

râdeau ieri, visau, plângeau

mâncau dejunuri simple

plecau ţinându-se de mâini

la rosturile vieţii

după-amiezile târziu, reveneau,

creşteau copiii, scriau poveştile

din care nu se mai întorceau uneori

plâng şi nu-i aude nimeni

când uşa nu se mai deschide

şi singuri cu mângâieri ce-au fost

cu vorbe-gânduri cheamă depărtările

primul câine care plânge la capăt de viaţă

primul om care i-a mângâiat creştetul

i-a dat să mănânce, l-a luat cu el la muncă

i-a dat paza casei, l-a culcat alături

târziu, n-a mai ştiut să facă nimic din toate acestea

trupul lui rece pe pământul umed a primit

pe buze, pe pleoape, pe mâinile petrecute

frunzele ce se roteau în aer sub cerul toamnei

lăsând să treacă printre ramuri

spre ochii lui privind timpul-spaţiu

razele încă vii ale soarelui.

oamenii plâng în tăcerile lor

chemând oamenii, copiii, bucuriile

uşile ce se deschideau adesea

şi se închideau înăuntru lăsând basmele

să-şi scrie tumultul în fiecare tic-tac

al ceasurilor încă neînvăţate

să bată timpul plecărilor multe

______________

risipire

sunt om, unul simplu, şi mă îmbrac botezându-mă

în aerul verde-albastru ca un ocean

în care plutim aproape asemenea delfinilor.

o lume de primăveri şi ierni ducem

în noi chipuri şi suflete

de care ne leagă legămintele pietrei

ale întoarcerii frunzei din lut şi moarte

în razele stelei oprite pe ram.

zile şi nopţi deschidem/închidem de parcă-s porţi

şi mergem din întâmplare în întâmplare

trăiesc iubind cum nu se poate altfel

sau poate doar nostalgia, visul

cu care-mi scriu cuvintele când tăcute

când dansând râzând printre clipe

se frâng în mine şi cresc aripi spre chipul lui

iar el când se recunoaşte

în cel cu care ştiu toate drumurile

şi toate porţile spre viaţă şi spre noapte,

zâmbind îmi atinge chipul

şi-mi aşează pe tâmplă veşnicii

ramurile înflorite ale primăverii de acum

de mâine şi de începutul începutului

în mine rămân aşezate zile, ani

sentimente, aşteptări, împliniri

precum cărţile pe rafturi

cu trăirile înăuntru şi plecările-n afară

inimi se-aud cum spun mi-e dor

şi să le răspund râzând, iau

una câte una cu grijă

să nu-mi cadă din mâini

şi să plece amintiri pe care nu ştiu să le pierd

le retrăiesc scriindu-le

cuvinte risipite

în cărţi publicate în minte şi pe site-uri

cărora le spun fără să uit oameni sau nume

agonia, europeea, citatepedia

filozofie, bloguri, pe toate

le recitesc de mii de ori

şi-mi fac mea culpa

că nu sunt încă poetul aşteptat

_______________

fapt oarecare de viaţă

ramurile… mă dor…

Doamne… învaţă-le drumul!…

sunt piatră, ştiu…

la marginea timpului,

în mersul lui, om, uneori văd,

aud şi mă înfior de cât farmec

risipeşte viaţa pentru noi

mutul etern eu, niciodată văzând clar

răsucesc pătratul ideii tricentric,

ameţesc de sensuri,

pământul mă găseşte cu ochii spre porţi ce nu

au cum să se deschidă

de partea aceasta, întâmplări ce-au fost,

pe multe rânduri, trec pe lângă mine pe hol…

de cealaltă, întâmplări de mâine, visuri

coloane albe urcă,

urcă, Doamne, şi se pierd

spre apus… ducând totul… întorcând uneori

dacă vrea timpul, destinul… tăcerea cuvintelor…

e rândul necuvintelor să lege murgii vieţii de cer

să strige pe podul dintre naştere şi moarte

întâmplări ce nu sunt, dar pot fi,

ochi curioşi pândesc pe după ziduri,

diligenţa vieţii urcă din stânga timpului,

cea a morţii din dreapta,

în spatele lor cresc

dincolo de câmpia aceasta cu maci

ce-şi tulbură culorile spre crepuscul,

suflete în apă… infinituri de pietre

se aşază la marginea

şi în drumul timpului

înapoi, niciodată…

_______________

gânduri… înfrânte, răzleţe tăceri

ştiute, neaflate încă, ireale coboară în noi numerele
corzi subţiri, pânze de lumină şi întuneric
în care, goi de regrete şi patimi, ne îmbrăcăm
pe dinăuntru ai verii şi ai toamnei care-am fost
ai iernii, învăţând primăveri-înţelesuri, dezlegări
ce se rescriu când stropii reci ne desenează paşii
şi îi atingem, din doi în doi, din unu în unu, unu, doi, unu
destinului peregrini cu dorinţa că mâine va fi…
o clipă încă, şi atunci vom spera altul, alta

oaspeţi tăcuţi la marginea mormântului,
multiplicate dimineţi în nanosecunde
la porţile dinspre apusul-răsărit al vieţii

spunem întâmplărilor bine-aţi venit

semnelor scrise pe încheieturi şi inimi

pietrelor destin de îngeri-arbori, arbori-zbor

oameni, gânduri, cerşetori visători în haine de gală

cerului cerem, strângeri de mână, speranţe
în înconjurul uneori rece al uitării
când albul paginii vibrează de chemările literelor
consoane duble ne desfacem
formăm silabe cu mirări şi scriem

_______________

nu-mi spune c-am greşit

redă-mă mie
corăbii trec fantome spre amurg
freamătă mările cu braţe de aramă
e toamnă. eliberează-mi zborul

să pot să urc, să cobor, să mor uneori
ca un vultur pe stâncă

precum zorile pe drum cu ziua

semn descifrat precum o hieroglifă,
aşteaptă-mă la margine de timp
când spaţiul te va strânge
caută-mă, vom fi aripi
nicăieri cerul nu va fi mai cuprinzător
redă-mă mie
călătorie în părelnicul trecut
întoarcere în viitor cu un singur însemn – etern
cu fiecare strop de alb căzut prin cercurile vremii
orizonturi se fac şi desfac
îngeri aduc fericirii continuu imn
visele trec în noi prin genele luminii
redă-mă mie, ţie, nouă

nu-mi spune c-am greşit
m-am frânt în adâncul unuia încercând să te ating

_______________

singurătate

paşii mei, Doamne, unde se duc,
de unde să-i întorc la utrenia luminii,
la margine de galaxie caut un drum
şi ploile mă îmbracă în fantezii
nu ştiu dacă e aici sau acum
continua revenire la ţărmul din care
poetul se întrupează în cuvânt târziu.
orb sunt şi scriu pe tăceri dimineţi
în care stele cresc în galaxii duble
prunc de necuprins în uter primordial
bate inima şi nu e niciun drum,
rădăcini din când în când şi gol…
cu părul în vânt îmi acopăr tâmplele
şi merg, şi nu ştiu unde, nimeni
la capăt de drum, nimeni aici, acum
viorile, pianul, orchestra, cerul şi o carte
la margine de tot, forma trupului în aer
strâns cu mâinile la piept, a rugă

_______________

suflete de îngeri în cartea vieţii

degetele noastre pe albul pur
fragmente de iluzii, încercări de atingere
tu, eu, ei, ele, ramurile noastre
dimineţi când mistuim lumina
zâmbeşte complice bătrânul astru
răsună eudemonic imperfectul contur
în cetate sună cornul
se întorc soldaţii
la poarta cetăţii, destinul
aşază în palma fiecărui călător Universul
e pace
träumen, rosteşte dimineaţa
la capătul lumii, poetul vibrează
ninge cu alb rece sau petale de cais

mă înalţ pe vârfuri şi spun
poezia e un amestec de sacru şi profan
suntem o parte din tot, repetându-se
zbor şi zbor, şi zbor…
şi cad din înalt zăpezi de dimineţi
zăpezi de prânz şi de noapte
suflete de îngeri în cartea vieţii

_______________

târziu…

aparţinem aceluiaşi vis
un adevăr pe care am vrea să-l înţelegem
uneori, târziu
când poetul îşi frânge sufletul în cuvinte
chitara în tremurul ei viu plânge
pianul spune „mi-e dor”
arbore – îşi freamătă ramurile
cutie de lemn îndrăgostită
dacă ar fi acesta ultimul sens…
rotire mută a ceştii în palma tremurândă
dansează cuvintele în ochiul obosit
când nu mai e nimic de spus
privim resemnaţi peste umăr
şi ne întoarcem în noi
pustiu

_______________

Pană de inspiraţie

verde ochiul enigmatic al destinului

fixând pieziş lucrurile în oglindă:

dacă pleci, ştii că nu te poţi întoarce

dacă plec…

unde să plec? mi-am plătit taxele

merg uneori fără să ştiu unde

azi n-am încă un imbold, un plan

din când în când, sorb lichidul rece

vrei şi tu? – spun – e cu miere

soma – l-am primit de la un călugăr tibetan

mă întreb dacă poate provoca delir

sigur nu vrei? măcar un pic…

tu?… mai devreme păreai imagine rece

îşi întinde aripile şi ţipă

masa de ce alunecă, gheara în gât…

mâinile… peretele se retrage în el

unghiile se înfig în lemnul lăcuit

tavanul, vulturul, de ce nu e aer?…

asimetrice obiectele alunecă înăuntru

respiră adânc – şopteşte un fir de lumină

divinul de ce surâde? am greşit?… iar

_______________

izvor, lumină, ram

viaţă, iubire, vis –

izvor, lumină, ram

clipe de întâmplare

umplu sufletele cu dor

lăsându-ne de multe ori şansa

de a alege un drum

la izvor găsim râsul şi lacrima

atingându-şi frunţile copilăreşte

după ce fiecare a plâns sau a râs, în felul său

ramurile sunt braţe spre lumina stelei încă vii

pe ele se leagănă timpi de speranţe

păsări umplu aerul cu cântec şi culori

în lumină trăim adevăratele clipe

numele noastre rostite cu tandreţe

speranţele noastre rostite cu bucurie sau lacrimi

mers, cer, plutire

pentru care ne-a fost dat un singur bilet

şi durerea şi speranţa – La mulţi ani!

îmi spunea un prieten în copilărie

pentru fiecare clipă petrecută împreună

şi pentru toate clipele în care ne va fi dor

La mulţi ani!, iubire,

pentru toate clipele de izvor, drum, lumină, ram…

_______________

un timp binecuvântat de Dumnezeu

după ce am văzut cum priveau
lumea de lucruri cu mâinile,
ca şi cum ar fi fost eterne începuturi,
adâncindu-se în ţesuturi
să le deschidă, să simtă în adâncul lor
esenţa, trăitoarea grăire a materiei
neştiindu-se supune decât rareori
dorinţei de înstăpânire a omului
mi-am spus că orbirea mea e deplină,
deşi ele nu văzuseră niciodată lumina
erau în mine lumi rostite tăcând

scriindu-se în adânc

am descoperit astfel o eternitate de-o clipă unde
silabele erau cărămizi uşoare din gând
puteam realcătui atomi, cer, arbori, alei

oameni ducând copiii sau lăsându-se purtaţi
spre zboruri… când măiastra, obosită,
revenea la locul ei pe umăr, simţeam cerul
aşezându-se la locul său

_______________

poate fi oricum afară

de tine mă leagă întrebările
adâncul lung şi lat al cerului
nestatornicia mării
mersul arborilor spre altare
cununiile nopţii cu zeii primari
mă leagă destinul
joaca de-a toamna mă leagă uneori
şi vântul iernii încremenind teii
albatroşii ţinând sub aripi aerul dimineţii
drumurile spre casă, oricât de mari ar fi depărtările
cartea pe pernă, mersul prin nisipul ud în asfinţit
paşii prin cunoaştere spre primul răsărit
curgerea ceaiului în ceaşca fără ritual
bătaia luminii în geamul cald
spaţiul prelungindu-şi dimensiunile continuu
atâtea lucruri mă leagă de tot ce eşti şi ştiu
ne-am anticipat fiecare gând
am văzut în orice zi împreună o eternitate
am trecut peste uitări zâmbind
ne ţinem de mână când suntem singuri

străinul care bate la uşă e timpul
aşteaptă să-l primească cineva
vă supăraţi pe frunzele toamnei în zadar spune
ele nu se supără pe nimeni niciodată
când un înger îşi frânge zborul
un altul primeşte aripile şi pluteşte mai departe
de sus venim
zăbovim un timp în ochiul pământului

şi plecăm – alţi visători păşesc spre infinit

aşază-te, nu va ninge curând sau nu

dansăm, rotire, paşi, rotire, ani

muzica ne duce pe tărâmul primei cărţi

all shadai, şopteşte vioara, tace pianul

poate fi oricum afară

înăuntru e etern, împreună

plecăciune

_______________

vinovata nevoie de viaţă

inima mea nu e singura rostire ce urcă

prin tăceri ce strigă

treptele destinului inima ta urcă

şi nu ştiu dacă

mai e suflet pentru un dor lăsat

şoaptă răzbate parcă din alt timp

să spun că va fi bine

nu pot spune ce ştii doar tu sau nimeni

ca o secundă de întâmplare

la fereastra înceţoşată de ierni

suflet sau Dumnezeu

rosteşte ca ultimă şansă la existenţă

netăcere… întinde mâna

ne-am pierdut un timp pe drumuri

eu nebună de dorul tău

tu aşteptarea sau uitarea

clipe prea cuprinzătoare câteodată

cerşetori în hainele speranţei

în dimineţi încă nescrise

îngeri dansând

cu tălpile goale, pe pământul ud

genunii ţărână albă

sub paşii vremii,

gânduri efemere, lut şi ceară,

şi cuvânt încercând zadarnic

să atingă, să afle o uşă,

alta să închidă

să nu mai fie nimic

poezia, muzica, în clipe de răgaz

tic-tac-ul în ritmul ploii

alunecând la rădăcinile trandafirilor

fire de infinit în beţia realului

pace în ochii vieţii, copii

cu braţele întinse strigăm suntem aici

vinovata nevoie de a fi, zidire,

cenuşă trecută din cer în arbori şi înapoi,

sufletele-şi caută oaza de real

_______________

atât de cald

iernile tu le chemi, le adaugi,

eu le închid în drumuri

şi vii întotdeauna zâmbind

şi pleci privind în urmă…

timpul, cum se îngroapă în troiene,

să nu ne mai ştim?…

să te găsesc… with every word you say

te iubesc, ţine minte, nu ţi-e frig?

răspund că nu, dar nu mai ştiu

am desenat în aer umerii, linia buzelor

conturul ochilor, verdele

şi ninge cum numai în basme

prinţi şi crăiese trec în sănii uşoare

lăsând în urmă lungi perdele de alb

valuri, unele mă îmbracă în real

pentru altele inventez alfabete bizare

şi scriu, n-am să ştiu niciodată de ce

şi nici tu n-ai să ştii nici azi, nici…

cum mă îmbăt de fiecare atingere

când te ştiu venind

mereu atât de cald

_______________

melancholy

înţelesul zilei

picurând întâmplări

în orbitele conştientului

aţipit pe banca rece

telefonul zbârnâind în beznă

trenul sosind pe linia întâi

uşa deschizându-se

încă aici, încă acum,

între speranţă şi alte plecări,

zâmbete umplând holul vieţii – trei, doi, unu

în spatele lor, alături de fiecare,

mereu aiurea, destinul – spectator,

scenarist, scriitor, actor,

fără pretenţii, fără alte scrupule,

omul, regizor – întâmplarea

ar avea sens să cerem altceva?

şi, dacă ar avea, am cere?

alergăm spre dimineţi,

pe străzi cu visele în mână

nu contează spinii morţii înfipţi în carne, sedându-ne

silindu-ne să înghiţim

capitole necenzurate

dintr-o idee cultivată de barbari – tragicul

cu braţele-amândouă primim,

de obicei,

aşa cum am dărui bucăţi de cer curat

în această stare oarecum ambiguă,

mă întreb ce faci

dacă aş întreba de ce taci,

probabil ai râde

suntem emoţii oscilând numeric

înăuntrul şi în afara unor inimi

cu forme de frunze

miroase a cramă cerul

şi a gutui brumate

a drumuri episodic încrucişându-se

în seva istoriei

de fapt, nu suntem ai nimănui,

mergem singuri

corăbii cu pânze albe trecând

spre pământul aurorelor

dacă mâine pe cer ar trece

corăbii adevărate

iar avioanele ar înota în ocean, precum peştii

situaţia nu s-ar schimba

am trăi aceeaşi iluzie a fericirii la capăt de drum

îmbulzindu-se în vasele capilare

precum celulele canceroase

rămâne ideea că în fila ce parcurgem, poate dincolo

e pace – reuşita unuia,

drumul altuia, încă aici, acum

like an angel butterfly… alerg în mine,

cu mâinile înnodate de catargele speranţei

pânze aurii închipuind aripi eterne

când steaua care ne apără şi hrăneşte apune,

mă întorc între cuvinte şi tăceri.

_______________

întâmplări pe care nu le recunosc

n-am să-ţi spun poveşti

sau am să-ţi spun,

dar nu voi recunoaşte

eşti atât de bun – suflet şi vis

cu tâmpla rezemată de fereastră

pari sufletul plantelor unduite de vânt

căutându-şi reazem în lumină şi ploi

e nuntă în cer

undeva, la o jumătate de inimă distanţă

mireasa visează în prag

mirele mereu aproape

numesc azi cer etajul superior

totul în jur e freamăt, lumină şi dor

o mare doză de sublim

dacă n-ar fi vorba uneori de moarte…

moartea e visul din care nu te mai întorci

aş vrea să mor aşa cu capul sprijinit de spătar

citind o carte sau scriind ceva special

să nu-mi mai fie dor de nimeni, niciodată

moartea e o membrană groasă

prin care întinzi zadarnic mâinile spre oameni

dacă te-aş invita la plimbare

pe aleile acestea de ritm şi dor, ai răspunde?

uite, unde am ajuns…

sar din viaţă-n moarte… şi-napoi

poate din cauză că-mi imaginez că

vecinul acela mort de cancer,

tatăl miresei

întinde acum degetele disperate

încercând să atingă chipurile copiilor

viaţa e un tot locuind mereu la parter

oricâte etaje ar avea în general

şi are, trebuie să recunosc,

multe părţi frumoase

fericirea copiilor fiind în felul ei întotdeauna

cea mai importantă

sprijină-ţi fruntea pe umărul meu

pe tâmpla ta îmi sprijin tâmpla

când plâng

iar când sunt fericită, tot la tine vin

deşi nu recunosc niciodată

_____________

în secunda unui sărut

nu ştiu cine mă strigă din umbră

însetată merg de-a-naltul sufletului tău

şi ajunsă la capătul întâmplărilor

de tu întrebându-te până când

de eu aşteptându-te

aud viaţa miliardelor de întrebări

cărora nu le ştim încă locul

în ochii savanţilor şi filozofilor

ce nu pot să vadă

dincolo de cele trei-patru drumuri

unii spun unsprezece, dar ele

nu-şi spun nicicum, sunt

se înfăşoară, cuprinzând necuprinderea,

nimicul prezent perpetuu şi aici

mă întreb dacă gravitaţia chiar există?

dacă forţele slabe şi tari în universul micro

nu controlează de fapt acest miraj

înăuntrul unei mase enorme de beznă

paşii caută sensul, odihna

e aparentă, în trupul pietrei, aer şi apă

molecule de a fi cresc divizând

eliptic lumea de lumi

ce creşte întâmplător

sau nu în infinit de micile pentru noi secunde

între sfere de lumină

cu poli dubli ce scriu cer

embrioni ascunşi în praful drumului

timpului. le spun să mă grăbească

îmi ard tâmplele de sunet de depărtări

nu ştiu ce mă cheamă

poate mersul înainte prin noapte

spre prezentul de clipe-uimire

al celor ce vor veni după noi

înapoi – spre sufletul tău şi-al lor

părinţii, copiii, fraţii, cunoscuţii

sau vreun om singur de oriunde

căruia nu-i aude nimeni strigătul

alerg de-a adâncul şi înalt

şi când simt acasă

adorm în secunda unui sărut

în pieptul tău

______________

nu voi spune niciodată „te-am iubit”

îţi sclipeau în ochi miliarde de aştri

universuri se adânceau şi răsăreau

nu era mâine, nici azi nu era

iar ieri nu ar fi avut cum să fie

tristeţile şterse cu migală de pe file

atârnau la margine de pleoape

ca pe buzele genunii

le atingeam şi dispăreau fără nume

eram oameni şi închipuiam trunchiuri

adormeam seara lângă izvoare

visam drumurile galaxiilor

spre zări îndepărtate

când ne trezeam, ne dureau tălpile

de umblet

eram copii

cu buzunarele pline de jocuri

în toiul verii, vedeam în câmpie marea

în dimineţile de toamnă eram meri

ne lăsam inimile să cadă

în iarba argintată

le sărutau fluturii şi surâdeam

azi suntem trişti, şi pragul uitat

visează sprijinit pe o tâmplă

nu mai deschidem, nu ne mai cheamă

dincolo de infinit au plecat aşteptările

cei mai buni ani ai fericirii

dar dacă el visează, să visăm şi noi

visul dă substanţă zilei care vine,

visul, speranţa, gândul creator

ne-am imaginat, la margine de timp, pământul

îmi imaginez în fiecare noapte răsăritul

nu voi spune niciodată „te-am iubit”

şi nu vei spune nici tu, te ador

_______________

Da, vreau!

se va spune despre noi

aşa se va spune

că ne-am născut în paie de lună

purtând luceferi pe frunte

dar şi tu şi eu vom şti bine

se înşală toţi – strălucirea

ce ne creşte pe frunţi

vine de la floarea de cireş

ardea în noi înainte să fim izvodiţi

ţi-am spus într-o zi:

mă vei lua de mână şoptind:

Floare de cireş, vrei să-mi fii soţie?

iar eu voi răspunde: Poate!

cu buzele uscate de dorinţă

mă vei pedepsi atunci

şi mă vei ţine strâns lângă tine

o poezie, în asfinţit

îţi voi aşeza pe braţe

alte file de poveste şi-ţi voi spune:

la pârguit, în brâu de cireşar

vei găsi trei pene: una de bronz

una de argint şi una de aur

să sufli cu grijă în fiecare

când zmeii vor veni la furat

cireşe, iar de treci cu bine

de această încercare

îţi dau voie să mă săruţi – pe frunte

cu buzele-ţi arse de dorinţe

spune ceva. ce să mai spui?

povestea s-a terminat, dar

spune-o de la început

eram doi într-o noapte cu lună

eram unul de fapt, un singur infinit

de flori de cireş

şi mă sărutai pe frunte

şi eu te certam – de ce aşa?

nu-mi arde tot trupul

de aceeaşi vină?

nu, nu te certam,

te luam de mână şi-ţi şopteam:

da, vreau!

______________

rătăcire

cineva, nu ştiu cine

a trecut atât de aproape

încât i-am auzit bătăile inimii

probabil, gândul, alergând unde eşti tu

dacă ai fi fost tu, te-ai fi oprit

mi-ai fi atins fruntea gânditor

şi-ai fi spus: Ce bine e lângă tine,

minunea de gând!…

e în trecerea soarelui pe boltă

un înţeles pe care doar noaptea îl ştie

undeva, într-o dimineaţă împreună

deschid fereastra şi întind braţele

spre cer

mă cuprinzi atent şi mă înalţi

sunt un pic lebădă, aşa în cămaşă albă

aripile mi se zbat în adânc dureros

aş vrea să mă avânt din mine

mă cobori temător şi şopteşti

unde vrei să pleci, pasăre-lună?

nu ştiu ce să răspund –

simt un dor străin

îmi spun că am puterea să zbor

susţii că am fruntea fierbinte

când mă liniştesc, îmi aduc aminte

spre tine voiam să zbor

______________

încrustaţii

chiar merită să aştepţi o viaţă

întâmplări mai presus de orice tristeţe

cartea pe noptieră, muzica în surdină,

chei, o memorie capabilă

să ruleze continuu

ecuaţii diofantice: zero,

unu?

între pereţii obişnuiţi să rezoneze hazardul

verbe, corzi fără înţeles

pentru altcineva

degete atingând realitatea cu tact,

să nu doară

nici nu ar avea cum să fie altfel

într-un vis merg

prin anotimpuri sculptate

în ramuri de cireş

dimineţile, ştiu că plouă

sau ninge cu soare

te voi întâlni undeva, vibrează destinul

iar dacă nu te întâlnesc, vor mai fi mirări

ochii tăi negri sau verzi – zi, întuneric

ne oprim uneori şi-mi spui încântări

mi-a fost dor – recunosc, şi mie

cum ard trandafirii…, zâmbeşti

ai cei mai frumoşi ochi albaştri…

e doar întâmplare, puteau fi oricum

aşa, cu braţele încărcate de cer, râd

ziua va trece în amintirea timpului plină

poezia e încrustaţie pe genele literelor

proza, drum şerpuind pe sub castani

perseverenţă în arderea cenuşilor

în măiestre necesitate demnă

dacă baţi pasul pe loc, devii inert

şi tu şi eu am scris cândva,

pe un colţ de cerere

nu dorinţe carnale,

nu descompunere existenţială

trecerea sufletului în trupul lumânării

lumină – doi paşi înainte, ne rotim

ritm de vals, reverenţă, mulţumesc, zâmbeşti

la sfârşitul zilei, senin, ne rămâne un anotimp de fericire

poate cel mai real

_____________

Dă-ţi sufletul puţin de-o parte

să-mi aşez braţul, atât

vino, nu mai doare –

mi-era aşa dor de tine – ştiu –

a trecut doar o clipă, una –

dar eternitate mi-a părut, unde-ai rătăcit?

cu umărul te scriu, cu obrazul, cu tâmpla

poveri tăcute se adâncesc în celule

dulci clipe trec şi vin

şi tu – ce frumos stai prins într-un vers

nu vrei să te prind în două? – aşa –

acum stai mai confortabil

cât de blând şi totuşi ce ironie

un cuvânt în proză, unul în poezie

nimic susceptibil să fie perpetuu

eliberează-ţi braţul drept, uşor,

şi aşază-l între noi

absolutul se scrie din depărtări-regăsiri

deja ne-am îndepărtat la un braţ grosime

nu vrei să-l treci din nou pe sub mine? –

e mult mai bine –

îţi strigă sufletul pe sânul meu stâng

şi pe dreptul…

iar mă doare braţul…

__________

E de ajuns

cu obrazul lipit

de obrazul lui Dumnezeu adorm

târziu la margine de timp

visez că mă ia de mână şi-mi declară

pace eternă

război îi declar cu «cruzime»

pe sute de ani

cu inima în zale îl aştept

la sfârşit de rugăciune

să ne duelăm cu raze de lună

până când puterile ne slăbesc

spre răsărit, pe deasupra noastră

trec vulturi ducând în ciocuri

ramuri de măslini şi apă

iar apă? nu mă mai satur de apă

e soare – să fie mai departe, blând

ramuri de măslin să cadă

fără nicio teamă pe pământ

arunc zalele şi-i ating obrazul

cu degetele ude de rouă

şi sevă de măslin

ce verzi îi sunt ochii, ba nu, albaştri

şi ce braţe de dor

târziu, adorm la margine de lume

visez. pe pământ e pace

în natură nicio rană

mă ia de mână şi mă priveşte

nu spun nimic şi nici el

suntem unul şi e de ajuns

_____________

Vom fi împreună… târziu

departe de mine alerg, de tine

plâng şi muşc din felia aceasta de pâine

goală pe ambele feţe

trebuia să existe şi unt

măcar pe o parte

am pierdut şi şansa de a fi filosof

dacă mai fac un singur pas

mă prăbuşesc de tot

fericirea e un cuvânt simplu

de trăit împreună

inimă între azi şi întâmplare

vorbeşte-mi despre ultima

împărtăşanie a luminii

despre alaiurile de versuri venite

la toamna culorilor, despre primăveri

şi păpădiile din Parcul Tăbăcărie

sufletele mergând de mână printre ele

departe de mine cu un ev alerg

cu un ev departe de tine

opreşte-mă – paşii rătăcesc în van

glasul mării strigă tăcerea corăbiilor

în vechiul Tomis, printre clădiri

se risipesc din nou fantasmele iernii

spune că vom fi împreună târziu

_______________

Primul volum de versuri

eşti undeva în zarea însângerată de apus

pe drumul pentru peregrinii visători

pentru călătorii fără nesperanţe vin

în camera ta de la etaj

sorbi ceaiul din ceaşcă de porţelan

şi treci razele aurii ale lămpii

printre genele-ţi prelungi

în mâna stângă ţii ultimul volum de versuri

pe masă – o filă dintr-un ziar

şi un trandafir

pe buze îţi pâlpâie uneori un zâmbet

dispare însă – priveşti mai departe

şi, din când în când, asculţi…

printre blocuri, o nuntă cu lăutari

ritmuri ţigăneşti – răsună nefiresc

un glas îţi trezeşte însă o nelinişte aparte

tulbură – aminteşte…

mergeai într-o seară pe ţărmul mării

desculţ – pantofii îi purtai în mână

şi – ca măsură de prevedere –

îţi suflecaseşi pantalonii

până aproape de genunchi

să nu se păteze

pe dig – în portul vechi – o sirenă

murmura acelaşi cântec privind în larg

te-ai apropiat şi ai şoptit: bună seara!

nu ţi-a răspuns

te-a fixat cu privirea-i de foc şi a zâmbit

pot să stau o clipă lângă tine? ai adăugat.

părea însă cuprinsă în cântecul ei

ai rămas. îţi plăcea s-o auzi

dar mai era ceva. glasul ei părea

rupt din murmurul mării

un fel de tânguit prelung – iar corpul

un mister care te înlănţuia.

fără vreo logică anume

te-a luat de mână şi te-a dus

la statuia lui Eminescu –

vezi? – a spus – cândva –

noi doi vom fi tot aici –

te-a sărutat apoi pe gură şi a dispărut

printre suspinele teilor fremăta în tine

frânt cântecul ei – ca şi acum…

târziu laşi cartea din mână şi ceaşca

şi iei ziarul – o poză şi un anunţ:

scriitoarea… lansează primul volum

de versuri. evenimentul

va avea loc la Biblioteca Centrală

în cadru festiv. ora de începere – 19:00

18:30 – te îmbraci în grabă

alergi spre maşină

motorul – mort – chemi un taxi

şoferul protestează când îi spui să se grăbească

ajungi – chiar la intrare – un grup de personalităţi

în mijlocul lor – doi ochi verzi

bună seara! spui – apropiindu-te –

pot să stau o clipă?

poţi – răspunde – te-am aşteptat…

noaptea târziu – te întorci acasă cu ea

pe masă – o filă dintr-un ziar

şi o floare

alături – ceaşca de porţelan

şi ultimul tău volum de versuri

semnat…

_______________

Dincolo de mine – eu

departe de mine eu, Doamne,

atât de departe uneori

strigăt de iertare sufletul

şi mă întreb cuvintele dacă reînvăţ

pot reaprinde bucuria

în ochii de copil ce ascultau zborul

gâzelor şi norii, şi pământul, şi timpul

strigătul părinţilor la masa

de atunci a fericirii

ce se împărţea la şase

cum alergam parcă ducând în sân

pumni de bomboane şi cireşe

până când ploile se strângeau în noi

sau de noi se depărtau ca o mână de uriaş

cu miliarde de degete

aşa cum mă îndepărtez uneori azi

şi mă caut apoi ca un orb pereţii

între mine şi mine – destinul

încearcă de-o viaţă

să-mi spună că fericirea e înăuntru

un cuvânt – cum să atingi un cuvânt?

m-am trezit cu senzaţia

că am pierdut ceva foarte important –

am vrut apoi să învelesc

pruncii şi pe el

mi-am amintit însă

a fost vis – acelaşi vis de om

care trăieşte… amintiri

______________

pasăre de foc – măiastră mie

pasăre tu mie zbor neînceput

cer împletit cu tâlc în două orizonturi

sângele acesta din lumină vine

olarul a vrut ieri să ştie

dacă-mi las sufletul modelat în lut

râzând nălucă mi-ai luat-o înainte

şi ai răspuns că da – pe tine

să te modeleze

acum te ţin în pumn şi-ţi murmur – zboară

te-aşteaptă măiestrele în câmp

la margine de vis ne trezim trăind

tu pasăre de lut – eu zbor fără trup

dacă te găseam mai demult

unde să te găsesc? să te aud cântând…

cântă – de ce te-ai oprit?

pasăre tu mie infinit

semnul tău de foc despică în două

cerul dimineţii

nimic din tot ce am avut

n-a fost de fapt al meu

nici visul – nici durerea – doar zborul

şi tu – pasăre de foc – măiastră mie

______________

Să nu mă uiţi

să nu pleci, mi-a spus,

văzând cum strâng inima

cu pumnul căutând drumul spre uşă;

să nu mă dai gândului târziu…

auzi tu ce-ţi spun?

să nu mă uiţi!

mai ţii minte de câte ori mă chemai

cum îmi murmurai la piept

poveşti despre noi,

dintr-o altă existenţă?…

spune-mi, povestea aceea

despre Eminescu şi Veronica…

s-au întâlnit, până la urmă?

acolo, în povestea ta,

sunt împreună?

sunt…

______________

reverie

te-am văzut, şi n-am mai ştiut unde

cum a-nceput să depene destinul…

lumină de la un capăt la altul al inimii

ai susurat precum izvoarele

pe armonii de pian

când codri albaştri cu cerbi şi poieni cu salvie şi rozmarin

răsunau în briza serii

şi orchestre de viori – stele, privighetori, greieri

şi sufletul meu cânta de dor uneori

alteori tânguire

ţi-am picurat paşii în clipirea pleoapelor

file albe am îndoit la colţuri

să-ţi fie aripi care să scrie poveşti de dor

înfăşurând pe degete razele lunii

am ascultat cântându-ţi inima

pe drumul stelelor rătăcitoare

răsăritul era cenuşa zilei şi naşterea

din ea se ridicau stoluri de măiestre

ce-şi cufundau penele în albastru

şi scriau pe fiecare început de poveste

un pian, un izvor, o privighetoare, un fir de iarbă

un visător, miliarde

______________

Să nu greşeşti în cuvânt, Iladie!

n-ai să treci aşa prin viaţă, Iladie,

drumul – scris ori nu,

trebuie să-l găseşti – să i te supui uneori,

alteori să vrei să se supună

să te întorci de multe ori în tine

îndoit puţin, să reiei mersul

spre mai bine

cuvântul de vei duce să ştii,

sensul e în tine – tu eşti focul –

fă-l să ardă, să strige;

să strige, Doamne? sensul

nu e mai bine să şoptească?

asta tu hotărăşti, Iladie, dar şoapta

să-ţi fie strigăt, altfel drumul

se va umbri uneori

când te-am creat,

şi eu am şoptit – atât de blând…

şi ai greşit, Doamne?

poate c-am greşit, dar tu să nu greşeşti

în cuvânt, Iladie…

______________

Pe malul râului Styx

poem tu – desprindere

metamorfoză în sângele luminii

timp răsucit preluuung

fără voinţă te a…dor

din creştet până-n tălpi

mă unduieşti cu gândul

precum vântul valurile mării

pe malul acestui râu, la o masă e viaţa

moartea, ca un poem

ale cărui versuri se vor auzi

tot mai încet

până când nu va mai fi nimic

din tot ce-a fost

pândeşte din colţul ei umbros

Charon îşi pregăteşte barca

îl aud uneori, nu-i pot vedea chipul

merg să-l opresc

Styxul să curgă între ţărmurile altor uitări

vrei să bem ceaiul din frunze de măr

poem tu, eu cuvântul…

laconic zâmbeşte depărtarea

ce ne desparte

______________

Mă mai ţii minte?

păi, da…

nu ne-am întâlnit şi în visul trecut?

tu erai cea care

îmi dădea unt cu pâine

şi eu muşcam

din tine

aveai gust de miere

şi de albine…

când mă săturam

mă ştergeam pe pâine

şi uitam să-ţi mulţumesc

dar te iubeam

iar tu strigai

mă mai ţii minte?

păi, da…

te-am zărit ieri

când mergeam cu capul în jos pe cer

şi tu îmi spuneai

pune pălăria în cui de cireş

muşcam din tine şi atunci

cu gura în jos, ca din cireş

rupeam cireşele de pe crengi

cu frunze cu tot

şi tu râdeai

cum mai râdeai

vis nebun

şi cum te mai iubeam

aşa ca un vampir

cu buzele pătate de sevele tale strigam

te iubesc – floare de dor

iar tu îngânai

mă mai ţii minte?…

______________

Drumul spre nicăieri

te ştiam…

cât de bine te ştiam!…

îmi făcusem din tine o religie -

unica în care mai credeam -

vezi tu, aici greşeam:

dincolo de sticla rece a icoanei,

nu încercasem niciodată să te ating,

să-ţi spun uimită: aaa, aşa eşti!

să cad apoi un pic pe gânduri…

să-ţi ating tâmpla şi pe cealaltă

să rămân încă un timp visând

şi să aşez visele, fără adeziv, în album;

între timp, tu să prepari omleta,

din ouă de măiestre cu somon,

şi ceaiul din plante de câmp;

să mâncăm apoi pe terasă, sub castan

am adormi târziu în scocul

dintre două coaste – două inimi

tâmplă lângă tâmplă

Doamne, până când?

pasul cum se strânge lângă pas

gândul în gând şi te-aduc, deşi drumul

dacă mă gândesc bine,

nu duce în real… un vis

în care te iubesc etern

______________

Ştiu…

crezi tu că se va putea vreodată

să trăim aceste întâmplări

aici pe pământ?

ireale uşi se deschid şi mergem nebuni uneori

după-amiezile ne întoarcem acasă

păianjenul ne priveşte

şi-şi continuă veghile lungi

spui: ştii tu de ce au înflorit teii?

de cântecul tău – i-a învăţat vântul;

dar macii, ştii de ce au înflorit?

de mersul tău prin lan

i-a învăţat cerul;

dar ochii mei, ştii tu de ce au înflorit?

de dorul tău – i-a învăţat inima…

ne picură roua, ne unduieşte iarba,

ne triluieşte privighetoarea,

ne răsare răsăritul, ne ţărmuieşte ţărmul,

ne nemureşte nemurirea…

ca orice teorie despre începuturi,

această iubire nu are însă

nicio logică anume –

un sentiment ca oricare altul,

dar ştii tu de ce te aşteaptă inima

ca pe unica explicaţie la existenţa vieţii?

ştiu, răspund…

______________

Dragoste nebună

cuvintele se zăpăciseră de tot:

strigau din toate zările

sensurile îşi căutau înţelesuri clare:

tu, eu; tu şi eu; tu sau eu -

un domeniu de definiţie

cu zero la mijloc – oricum –

niciodată gol de sentimente – puternice;

visam că plouă pe pământ

cu petale de trandafiri sălbatici

iar noi, cu tălpile goale

şi cu sufletele, uneori, la fel,

ne înfăşuram în fantezii…

ştii cum se numeşte această zi?

– îmi spuneai râzând –

dimineaţa îndrăgostiţilor de soare!

te credeam – copil prostuţ…

– cu morişca-n mână –

măcinam polenul cerului

pe toate petalele – dragoste nebună!

______________

Nicio tragedie…

ai spune că e început de lume acest cer

pământul – o inimă de piatră – fumegă

lanţuri genetice – primul strop de ploaie

şi prima amibă – al doilea strop

va creşte primul lăstar, iar al treilea, primul ochi

până la om, nu mai e decât o raţiune

am visat că eram un câmp bogat cu maci

într-un deşert arab – tu, peregrin printre

minele antipersoană plantate în pământ

iugoslav, sau afgan, sau cecen, sau persan

cra-cra-cra – triluiau corbii – cip-cip-cip

croncăneau vrăbiile – undeva, un poet

cânta la pian acompaniat de o vioară

tip-tip-tip răsunau paşii trecătorilor pe asfalt

pic-pic-pic, apa într-un crater – soldaţi,

încolonarea! – punct final, Pământul!

S.O.S, S.O.S.; greşeală – am nimerit

coasta unui zeu – tu, eu – right next to…

fără promisiuni, te rog, acum sunt ocupat

roger!, mon general, misiune îndeplinită

pământul e o sferă de gheaţă: fumegă –

din când în când – lanţuri subtrofice

muzica asta spune că ne vom întoarce în ocean

povestea nu se termină dacă murim unul

ploaia e ritmul regulat al respiraţiei tale

să-ţi iei haine groase când ieşi la apel

my mystic eyes over my real devotion

vâjjj, tip-tip-tip, cra-cra-cra, cip-cip-cip,

pe acoperişul unui garaj, o mâţă şi o vrabie

jos, un mâţ şi un vrăbioi – declaraţii de amor

Shakespeare – spectacol la Teatrul Regal

pe altă scenă – tod oder nichts! – verzeihung!

keine tod! – meine mutter – die erste liebe

matematicienii polonezi mai vin la cafenea?

la ce oră o fi primul tren spre Atlantida?

diseară, la Ateneu, e concert F. M. Bartholdy

sau poate că vom merge la The Metropolitan

concert Sakya Tashi Ling – muzică de relaxare

toată energia magnetică a cosmosului încape

într-o fracţie: 1/137 – I wanna know why

butelia, aragazul, calculează doi trecători…

ai văzut cât a scăzut euro – sau cât se umflă preţurile

peste un timp, mai poţi să iei cu ea o pâine – să fie pace

cirip-cirip – strigă un lăstun: ho sperato tanto

avere mio cielo di poesia – je sais, je sais –

la pas, pe o alee, o maşină de generaţie veche

înjură de toţi sfinţii că nu sunt piese de schimb

cu buza spartă de la ultimul sărut cu un stâlp,

o surată modernă meditează în gând – mestecând

ţeava de eşapament – nici o tragedie…

______________

Invitaţie la vacanţă

alergau ceasurile zilei şi noi alergam

părea câmpia sângerie – şi aerul

şi tu-mi spuneai că macii

ne vor umple sufletele de poezia eternului

nu înţelegeam

te avântai în adâncul de lumină

cu spicele până la brâu

şi sufletul necuprins îţi era şi poetic

– a răsărit de curând un soare cu pete albastre

acolo aş vrea să mergem în vacanţa asta –

n-am mai avut de mult timp o vacanţă…

adia vântul dinspre răsărit

şi lanul îşi legăna spicele de aur

aşa cum mama îşi leagănă pruncul – cu sfinţenie,

dorindu-i viaţă lungă, deşi ştie tot timpul

că-l sorteşte nefiinţei

întoarce-te, drumul acesta nu duce nicăieri…

nu-ţi păsa – mergeai înainte

– te-am văzut, frumoasă fată, te-am văzut şi ieri la izvor

când am să mă-nsor, am să iau o zână

şi-am s-o strig „Răsărit” – în asfinţit,

îmi va naşte prunci cu părul de aur

şi-am să-i numesc Prâslea…

n-am observat când ai alunecat,

o fracţiune de secundă –

piciorul, suspinai, s-a rupt…

nu se poate să se fi rupt, linişteşte-te

am aşteptat în ziua aceea…

pe la prânz, te-au adus din sala de operaţie,

dormeai – habar n-aveam că eşti atât de frumos

te-am sărutat pe pieptul gol şi am aţipit

când te-ai trezit, ai spus uşor:

hei, frumoaso, ce zici de-o vacanţă?…

am acceptat, ce puteam să fac?

______________

meditaţie

clopote – dangăte de vânt

vaiete…

cer frânt prelung – monocrom

valuri de sus, valuri de jos

între ele, improbabil, destinul

nu mai striga răsună ecoul

am obosit răspunzându-ţi

ploaie de anotimpuri, ploaie de întâmplări

ce au venit, vin sau nu vor veni niciodată

o scenă de teatru această viaţă

n plus minus k dimensiuni

şi un cârd de ciori pe acoperişul cazinoului

îmi mut biroul în Taj Mahal

sau pe Altair

frunte, naşte-mă,

renaşte-mă, sternule,

nu se poate…

deschide uşa, inimă,

clopotele pentru tine bat;

dincolo de prag, se nasc necuvintele

______________

Destin

păstori duşi pe gânduri suntem

sau turme tăcute de speranţe

şi ne strângem doina în fluiere

până când depărtările

cu limbi de clopot

răsună dureros în trupul stâncii

când dimineţile reci ne cheamă

şi asfinţiturile pline de dor

preţul nu mai are importanţă

nomazi pornim cu toţii

poeţi fără frontiere

în căutarea eternului sublim

e o condiţie primordială aceasta

rătăcitori suntem cu sufletul

în goana necuprinsului

esenţă-ntre esenţe – puncte

şi un pic sedentari

atât cât să ne visăm destinul

______________

fe-ri-ci-re

şters nu poate fi niciun gând

Elessius

născut în trunchi de arbore

în ramuri sau în cer de smarald

nu poate trăi mai puţin ori mai mult

de o eternitate

în care te-am aşteptat

şi te aştept

ca nişte păsări, clipele dau ocol ochiului

dau înalt sufletului

înţeles spaţiului

şi aţipesc între frunze

atât de multe frunze tremură

la tulpinile arborilor şi sufletul de dorul

că vei trece şi azi prin parcul cu tei

dacă nu azi, mâine, poetule

în ritualul consacrat

în dansul cuvintelor

trăind o dimineaţă în amândoi

şi în fiecare

aceeaşi colecţie de întâmplări

fe-ri-ci-te

______________

şi tu şi eu trăim în poezie…

cu braţele sprijinite pe pervaz

visăm corăbii venind din Elada

şi cavaleri şi domniţe râzând

în lanuri presărate cu presuri

cu maci şi margarete

sub norii risipindu-se în larg

ultravioletele încă inocente

străpung radial printre ramuri

adâncul ochilor de smarald

când pasările din câmpuri

sau de pe ramuri

se-avântă spre înalturi

sfidând gravitaţia

şi aerul rece al dimineţii

rămânem cu un uşor regret

dar şi cu senzaţia că am câştigat

ne umplem inimile cu albastru

şi cu roşu, şi cu braţe de dor

şi revenim la masa de scris

tu cu cinci etaje mai sus

eu doar cu unul

aşa ne începem viaţa

în fiecare ceas la ora şase

când primul scrie un cuvânt

celălalt îl completează inspirat

conturând un destin

poezie pentru două suflete

unite

______________

trepte

parcurg distanţele în gând

treaptă cu treaptă în jos

totdeauna în jos

mai ştiu doar să cobor

intuind ultima treaptă

oare de unde ideea asta de ultima treaptă?

n-are cum să existe, e absurd

în spaţiu, treptele urcă

sau coboară cât le ţine timpul

ştie cineva până unde? cât?

şi totuşi stau pe ultima treaptă

ţigancă înrudită cu nenorocul

în colţul meu de întâmplare

desenând bătăile inimii

cu braţele, pe o muzică a lor

în rotirea corpului în beznă

iluzie perfectă a destinului

când sună telefonul tresar

ridic receptorul oricum: alo,

îmi pare rău, am uitat să sun

nu-mi răspunde, e prea târziu

poate ai adormit, iartă-mă…

cine o fi la ora asta?

cu braţele împletite mai mult

strâng în mine receptorul rece

şi mă învârt cu încăpăţânare

un ultim dans pe un ring pustiu

o treaptă fără rachetă de lansare

o ultimă şansă spre fericire

cât mă lamentez – rotirea

nu are cum să înceteze

nu atât timp cât există atracţia

ştie cineva ce e gravitaţia?

nu ştie nimeni, chiar dacă susţine

lucrurile nu sunt ce par a fi

despărţite, cuvintele sângerează

povestea continuă oricum

atât de multă lumină în afară

îngrozitor de multă beznă în noi

în adâncul profund al înţelegerii

doar Dumnezeu mai poate pătrunde

dar nici el pe de-a-ntregul

poate din cauză că e tot lumină

parcurg diferenţele cu gândul

treaptă cu treaptă în jos

vise dormindu-şi somnul – copii

pe petale de nuferi galbeni

zâmbesc uşor când le ating obrajii

îi acopăr cu raze de stele

şi adorm şi eu. noapte bună

______________

clipe de… fericire

clipe – frânturi de viaţă

în care sperăm să prindem un loc

şi la spectacolul de mâine

le închidem în dorinţe

şi când avem timp le răsfoim

precum cărţile cu basme

sau revistele de ştiinţă ilustrate

văzute de la masa de lucru

sunt secvenţe derulându-se

ca o bucată de materie făcând spirale

în aerul ca un lichid alb

în care se va definitiva forma de real

alături, secvenţa la care lucrez

lângă ea, vaza cu trandafiri uscaţi

şi flori de câmp, în stânga discuri şi cărţi

iar în dreapta, telefonul, cărţi, caiete şi-un calendar

când vântul bate prin fereastra oblică

jaluzelele freamătă, florile

împrăştie iluzia parfumului

îmi aminteşte cumva de verile în câmp

m-am gândit din nou la tine

o fi vreo clipă în care nu mă gândesc?!…

nu mai e nimic nou nici în această privinţă

pe masă ticăie uşor plictisită, iluzia orologiului toamnei

îmi pun şosetele de culoarea cerului

şi fac tururi de stadion pe covor

un pas înainte, unul înapoi

doi înapoi, unul înainte, trei înapoi

iar am greşit zodia

sau mama m-a născut în altă lună

bine spus în lună – mai fac un pas înainte

doi înapoi şi mă opresc la poartă

cea de pe stadion

una dintre ele – joacă Steaua

nu ajunge? mâine joacă şi Rapidul

deocamdată, sunt portar titular

la uşa creaţiei – parez sau captez! rateurile

mâine sigur voi fi numit fundaş

fără diplomă anume, oricum o dau,

tot spre coadă ajung în lume

rac de uscat cu ambiţii de fecioară

pe stadionul Farul, forfotă mare

se înscrie mult – nu ştiu cu cine joacă

nici nu contează, lumea e fericită

fericită sunt şi eu – s-a mai dus o zi

sau doar iluzia ei – la urma urmei

nu-mi pasă dacă am un loc şi mâine

important e că azi a existat frumos

miroase a chifteluţe – oamenii mănâncă

până la zece, când îţi dau telefon

e o iluzie, sper să înţelegi, mănânc şi eu

96% din masa cosmică

e închipuită – de ce-aş fi altfel

e cumva loc în imaginar şi pentru covor

îmi place să scriu stând pe burtă

o concentrare a existenţei într-o coală secvenţial scrisă

clipele nu se întorc niciodată

aceasta aş vrea să rămână unică

precum muzica ce-mi dă fericire totdeauna

şi lumina pe care-o vom primi

în zori cu gândul la rostul

de călători în viitor

______________

gând anume

gânduri aşezate ordonat pe rafturi

ulcioare de lut, drafturi, fecioare

măiestre cu braţe perfect verticale

mistuindu-se în dimineţi lactee

pe un plan reconsiderat necesar

dorinţe fără semne particulare

iar pe altul, rămase încă neatinse

uneltele de scris şi ceaşca de ceai

circumscrise plăceri matinale

ochiului prins în jocul frunzelor

coborând tăcut pe caldarâmul umed

e acesta semn de toamnă?

ploile din veri mistuite de soare

dau lucrurilor un sens subrogatoriu

arborii îşi împletesc rădăcinile

în rădăcinile noastre

şi braţele lor ne urcă în braţele

într-o continuă sete de ajungere-îmbrăţişare

poate că arborele scrie

ştiind că va fi mereu cândva

iar dacă nu, înţelege şi speră

______________

emoţie cu spice

cerul are gust de spice

spuneai în martie

era încă iarnă, strângeai raze

la marginea lacului, pentru zilele înnourate

azi te văd din nou cufundat în apa rece

până la brâu – cu mănunchiuri aurii în braţe

– e verde marea şi un pic spumoasă –

le prinzi în fâşii de alge albastre

şi le laşi să plutească la mal

hei, frumoaso, spui,

vrei un snop de spice?

nu sunt deloc frumoasă,

dar vreau – cum le vinzi?

ţi le dau în dar

nu vreau în dar – unde le ducem?

în chilia de dincolo de zare

care zare? zările sunt multe…

doar una e a noastră, cea albastră…

îmi amintesc…

şi iarba din cer, şi visul aceasta

de ce se lasă mereu înserarea?

mi-e dor de necuprins când vine seara…

de mine nu ţi-e dor?

mi-e dor mereu…

tot pentru zilele înnourate?

şi pentru ele, şi pentru altele

fără tine, fără iubire…

cum se mai înmulţesc aceste clipe

tristeţi de artist deprins cu întunericul

pentru că am terminat,

ce spui de-o cină simplă?

pâine, struguri, vise

muzică, citim ceva

un film bun sau dansăm…

îţi place şahul?

am putea juca ascultând muzică

şi n-am sta nicio clipă cu spatele

unul la celălalt, nu acum

ţi-aş putea spune că e prea devreme pentru plecări

nu ştiu ce să-ţi spun, coloană infinită

cruce lângă cruce, cu braţele alipite

într-un singur zbor vom pluti

până când vom cădea din cer

şi ni se va spune iar oameni

______________

Mai era ceva?

…îţi spun

această mistuire

sălbatică şi fără nume

iluzie pătimaşă

a florii de cireşi pe tâmple

m-a îndepărtat de privirile lucrurilor

un timp greu de precizat

între singularităţi fără nume

şi pietrele

definite pe un spaţiu

cu atât de puţine cunoscute

apoi mi-a spus:

întoarce-te, priveşte la ele:

nu sunt mai frumoase

decât le ştii?

… şi eu am răspuns:

da, sunt, dar unde-i restul?

şi ea m-a întrebat mirată cumva:

mai era ceva?…

______________

Pedeapsa capitală

palmei tale

mistuitoarei

vreau să-i scriu acest poem

îmi dormea pe gură

cu aripa răsfrântă spre ureche

şi subsuoara lipită de buze

cu grijă, să nu le strivească

rozul cu iz de ţărână şi flori

am sărutat-o

din greşeală – cred

câte văpăi am aprins în mine

în tine…

eşti frumoasă spuneai

eu?

cum să te iubesc?

cu tot sufletul…

ţi-am prins palma

şi-am aşezat-o din nou pe gură

______________

În vis

aveam aripi la un moment dat,

aripi adevărate, nu de dor

mă străduiam să urc prin nori

tu, nebunatic, spuneai: alelei,

fată din vis, vrei un paradis?

întindeai palma stângă

şi făceai semn: urcă

aveam aripi în acel moment dat,

aripi de înger, cu suflet uşor

n-am urcat, am fluturat câteva clipe

şi am zburat în eter

tu, nebunatic, oftând

ai dus palma la cer şi ai strigat

fată din vis, s-a auzit amplificat,

vrei un paradis? unul adevărat?

voiam, n-am mai rezistat –

m-am aşezat în căuş şi am uitat

tu, nebunatic, ai dus palma la suflet

______________

meditaţie cu maci şi INXS

sunt bolnav de neliniştea existenţei

rostesc replici hamletiene în oglinzi

şi râd şi plâng to be or not to be

viaţa e o gradină în anotimpurile istoriei

uneori suntem grădinari, arbori visând alteori

pietre aşteptăm începutul, sprijinim bolţi

vulturi suntem sfidând moartea sau hiene

în pumn de copil Pământul surâde

verde-roşu dătător de ogor şi de cruce

eternul vibrează, neliniştea-i continuă

aleargă Universul

şi gândurile colindă în ritm ameţitor

materia trăieşte viaţă şi moarte

trebuie să mă supun – altfel pierd însemnele

cerul, valul lovind cu furie în stâncă

zborul şi lunecarea lină în adâncuri

continentele de azi, pădurea, câmpurile, drumul

şi muzica aceasta mai presus de durere

şi de speranţă, şi de uitare, şi de dor

______________

…tristeţe

oameni de gheaţă suntem

păpuşi de porţelan

cu zâmbetele desenate

pare ciudat

că mai simţim răceala

intuim probabil

înserarea

frig n-are cum să ne fie

elementele minerale

ni s-au format în soare

când pe stei ţipă vulturul

şi din cer plouă sânge

ne strângem în noi

ne frângem

ne asurzesc şoaptele

chircite-ntre ruine

mor trupuri fără nicio vină

oameni cu inimi suntem

deschide, Doamne, cerul

şi lasă-i să se-avânte

pe cei încă vii

când din ceruri plouă moarte

peste fire

______________

gând oarecum anacronic

atârnă mofluze de ramuri

privind cu jumătate de ochi

ziua ce-şi întinde clipele în frunze

sunteţi ideile mele geniale

le şoptesc – nu mă lăsaţi acum

miroase a tămâie şi carbon pământul

l-am mai văzut strigând la mine

gândul că habar n-am pe unde calc

de ce calc, pe ce calc, până când?

persistă ideea – mişcarea înainte

înapoi, timpul nu are de ce-uri

am o iubire atemporală

ce se scrie singură – în sens circular

fără promisiuni, fără regrete

cu titluri din cele mai bizare

cu dispoziţia asta de doi bani

nu e nicio mirare – caut o revigorare

un sprint în şlapi şi costum de baie

al ideilor pe un ţărm desuet

a pierdut şi marea din farmec, mult

doar pasul tău pontic îi mai dă culoare

şi pasul lui Eminu – mereu visător

mereu ancorat în prezentul clipei

clipa – are atât de multe forme

aceasta cu formă de fluture

cum îşi întinde antenele…

sau aceasta ca un măr arterele

şi nu e sens dublu

poate de aceea, tocmai de aceea

să nu se amestece seninul cu nămolul

asta idee – râdeţi… Neverland

mi-a întors sentimentele pe dos

sensul dincolo de realitatea trăirii

ce e, de fapt, trăirea?

obişnuinţă pas cu pas – clipă cu clipă

intră în cortex ca în Univers, ca-n templu

şi-şi aşază la intrare liniştea sau întunericul

vrând să mediteze – să-şi imagineze posibilul

imaginaţia joacă un rol colosal

gândul nu se opreşte în afară

trece în adânc şi de acolo în concret

te materializează, te spiritualizează

se umple de tine, creând o stare de pace

un fel de încredere că cerul va fi senin şi mâine

când ochiul minţii pierde drumul

clipele se retrag în ele tăcut

de ce mor atâţia oameni fără semne de întrebare

fără nicio vină anume?

o nevoie a Naturii de înnoire?

cine ţine de mână copiii şi părinţii ucişi în războaie?

cine duce de mână pe cei cu neputinţa de a atinge?

dar pe cei care au contribuit voit la toate acestea?

întorc secundele pagină cu pagină

şi revin la inimă – ce să-ţi dau de ziua ta?

poeziile nu mai au nicio valoare

istoriile n-au substanţă – clipa ştie totul

a trecut, a trecut şi realitatea evenimentului

ce se scrie apoi ţine mai mult de fantezie sau de lipsa ei

îţi dăruiesc clipa aceasta, golită de tristeţi

să fii fericit şi să rămâi fericit!

mâine nu-ţi mai scriu – anacronic, nu?

mâine e clipă de prezent

să sperăm. La mulţi ani, suflete!

______________

tristeţe trecătoare

spune-mi, prietene

drumul acesta unde duce

şi ce ascunde dedesubtu-i

dedesubtul cadavrelor prezente

dedesubtul cadavrelor trecute

drumuri peste drumuri

morminte peste morminte

morminte în morminte

captivă între două clipe de tăcere

sau de strigăt înfundat

în adânc de întâmplare

adânc de speranţă

adânc de tăcere

adânc de vise

lacrimă prelinsă

clipa-şi întinde zborul

peste drumuri scrise peste drumuri

prin sensuri scrise peste sensuri

spre mâine

______________

poem cuvintelor

iubeam cuvintele

ale scriitorilor în special, dar şi altele

adoram în ele elocinţa

puterea de a-mi transmite elanul

aripile cu care să plutesc printre frunze

am o idee fixă cu frunze de smarald

le simt freamătul în terminaţiile nervoase

îmi alunecă pe şolduri, pe genunchi, pe glezne

podind pământul cu semne de întrebare

cele mai multe fără răspunsuri

altfel, pierdem de tot sensul verbelor esenţiale

a fi fost, a fi, a fi în continuare

iubeam mult cuvintele

ale tale în special, poate şi ale altora

ale celor care scotoceau în ei după atipic

aşa cum cauţi în lada cu scule o petală de trandafir

sau în dulapul cu pantofi un capăt de lumânare

prinse de grinzile populate cu păianjeni

câteva ramuri de cătină puse la uscat

pe un perete, pe rafturi cu şervete înflorate

cărţile de rugăciune, flori, ulcioare, fructe

cuvintele se întrepătrund în orice colţ de existenţă

cele rostite, cele tăinuite, cele rămase în mirare

atât de mult mă obişnuisem cu rostul lor

chiar şi cu patul cu saltea de paie

pe care adormeam, uneori, alături de bunica

cuvintele ei le simţeam tresărindu-mi în umăr

după ce spuneam rugăciunea către înger

apoi către Dumnezeul care-mi inspira încredere

aşa cum tata îmi inspira încredere

când se întorcea obosit de la serviciu

iar mama îi aşeza pe masă farfuria cu mâncare

îşi strângea părul la ceafă şi spăla în continuare

maldăre de rufe, eram mulţi, dar era fericită

pentru toţi ai noştri ne rugam şi pentru tot ce trăia în zare

avea ochi albaştri bunica, şi părul negru ca abanosul

după ce n-a mai fost, au rămas pajiştea – verdele

cerul – albastrul, şi pământul, de un negru bogat

deasupra mormântului – şi ceilalţi plângând

şi eu, mare de tot, cu buzunarele pline de cuvinte

şi cu verdele din adânc scrutând zarea

primul semn de trecere în uitare al tuturor

a venit ca o umbră, mi-a furat mai întâi condurul

cum vă spun, îl lăsasem la uşă în noaptea aceea

nu l-am mai găsit… apoi, cheia

până la urmă, lacrimile toate şi amintirile

le-a dus în zările fără drum de întoarcere

au venit altele de iubire, şi altele, fiecare prin cuvinte

prin mânuţe, prin ochişori, prin abecedare

prin poveşti inventate doar pentru o noapte sau etern

iubeam cuvintele, cuvintele de dor

ale tale în special, dar şi ale lor

adoram în ele puterea de pătrundere

gesturile fără sens anume

atingerea sfioasă pe umăr, respiraţia pe tâmplă

cuvinte fără pauză de cumpănire sau dimpotrivă

o inimă cu braţe şi ac indicator

asta să fie omul?… – un fel de gând împrumutat

cuvântul, cuvintele ne umplu tot spaţiul existenţial

podit cu un infinit de semne de întrebare

______________

bună dimineaţa!

ştia cineva câte îţi spuneam

prin două cuvinte considerate banale?

nu ştia, şi nici acum nu ştie

ca doi soldăţei ai luminii, cu armuri de frunze

umblam de mână printre tei, în noapte târziu

când se arătau zorile

îţi spuneam: bună dimineaţa!

aveai cel mai frumos zâmbet

şi răspundeai, cum altfel, bună dimineaţa!

simplu, niciodată banal

ştiam amândoi că viaţa a început aşa

şi mai ştiam că trebuie salutată

privită cu toată curiozitatea, mai ales în zori

în zorii tuturor, când armele tac, dacă tac

dacă nu tac, ne imaginăm că e pace

rostim din tot sufletul: bună dimineaţa!

chiar dacă lacrimile ne-ar acoperi retina

şi-am bănui o clipă că suntem sub cascade

iar printre lotuşii crescuţi lângă pleoape

ar vâsli spre noi însuşi Dumnezeu

l-am lua de mână şi i-am spune firesc

cum altfel, din nou, bună dimineaţa!

mă strângeai lângă tine cu un braţ

iar cu celălalt închideai cercul

şi cerurile se închideau în jurul nostru

al tuturor, indiferent la alte criterii

aşa mergeam prin seninul zilei

repetând în minte două cuvinte

aceleaşi de ieri, de mâine şi poimâine,

dacă mai avem norocul:

bună dimineaţa, viaţă, bună dimineaţa, oameni!

______________

dimineţile de uimire ale unui vis

un gând singur –

un vis la ţărm de timp

unduind trestii în oglinda clară

a unui ochi de smarald

măiastră cu braţele arcuite

doar braţele

idealul redus la el – zborul

redă-i trunchiul – frunza , nervură cu nervură

cântecul, tril cu tril

pământul şi iarba şi razele de lună

şi cerbii pătaţi şi mânjii de unicorn

venind să se adape din izvorul rece

când stelele îşi piaptănă părul

oglindindu-se în câmpul cu maci şi muşeţel

iar din pietrele sfinţite cu lacrimi de mamă

refă omul şi învaţă-l să se bucure prin cântec

în dimineţile de uimire la ţărm de ocean

când soarele răsare în ochiul tău de smarald

viaţă…

______________

ţi-aş spune adio…

ţi-aş spune ceva banal, stupid, oricum

să am ce termina, să mă pot duce

să mă pot întoarce mâine

cu un snop de cuvinte sub braţ

lângă un izvor care să curgă în cascade

pe clape de pian, de acolo spre inimi

o altă privire verde-opal să-mi zâmbească

să-mi dea curaj şi aripi în spaţiul acesta

în timpul acesta ce adânceşte nedrept şanţuri

în obrajii celor care se sting de dor pe prag

băiatul acela n-a avut nici o vină, 22 de ani

se împlineşte curând altul

a plecat cu maşina şi nu s-a mai întors

l-a ascuns moartea cu totul, sau preoţii l-au ascuns

să nu rămână decât dorul

e nedrept, ştiu, mi-e dor, era doar un copil

cât de dor le-o fi celor care l-au plâns în acest timp

uneori, în iarnă mă gândeam să-i duc un pled, ceva

era un frig de crăpau tăcutele pietrele

îi vedeam apoi pe ai lui venind trişti de oriunde

şi înlăturam orice gând… cine avea nevoie de căldură…

după înmormântare, am mers la biserică

să aprind lumânări, zece zile la rând

îl simţeam în mine… şi în caprifoiul şi zorelele înflorite

pe garduri… cu timpul, s-a îndepărtat

sau eu m-am îndepărtat – mi se părea falsă acea durere

nu trebuia să fie a mea – m-am gândit la el, tot mai rar

şi la mama lui – a rămas cu celălalt băiat

şi cu tremurul buzelor sub lacrimi când şopteşte,

poate ca să nu sperie iluziile,

că-l vede pe mezin lângă ea oriunde

o mai fi uitat, timpul şterge cumva durerea

sper să fi uitat, atât cât poate să uite un suflet de mamă

navigăm toată viaţa singuri şi ne frângem de dor

……………………………….

mi-e dor, dar tot îţi spun adio azi, pentru azi

nu, pentru ieri, să zbori în voie, să respiri cerul

creatorul a uitat să scrie finalul

ne-a lăsat însă dreptul de a începe, nouă, celor vii

prinzându-ne de mâini în universuri paralele

acolo unde i-a fost dat poetului să viseze şi lunii

să se prefigureze tăcută printre ramuri

poate că mâine va ploua din nou şi-am să aştept

la ţărm ca şi acum, pe piatra rece lângă Eminu

iar tu ai să vii zâmbind

şi scotocind prin buzunare după un ban

ai să-mi cumperi un covrig şi o floare

pier nepăsările, din când în când, cresc păsări

cu ramuri cu tot, şi cu arbori, şi cu stânci, şi cu cer

nu are cum să ne mai fie dor, nici nedor, reînvăţăm

dorul de un copil, un frate, un părinte, un prieten, un iubit

care navighează, la rândul lor, singuri prin neviaţă

trimiţându-ne, tăcuţi, îmbrăţişări

______________

fericire

mereu atât de departe…

la un capăt de drum

prea lung pentru o singură viaţă

aşteaptă sentimentele

ca o gheişă educată să aştepte

privesc frunzele sălciei tremurând

la atingerea vântului

ştiu că vei veni până dimineaţă

când ploaia se înteţeşte în cartierele pustii

mă strâng mai mult în mine

caut stelele – ar fi trebuit să răsară în ceruri

e întuneric, poate doar în sufletul meu

privighetoarea cântă în teiul singuratic

clopoţelul unei trăsuri sau ceasul birjarului

vesteşte trecerea timpului spre răsărit

galopul cailor încetează o secundă

închid ochii şi ascult – tăcere, apoi

paşii parcă aleargă pe asfaltul ud

aceeaşi cadenţă au vorbele în noaptea rece

„Bună seara! Ai aşteptat mult?”

„Bună seara! Nu mai ştiu…”

mă cuprinzi în braţe ca-ntr-o carte

şi şopteşti: „Te-aş ţine aşa toată viaţa.”

pe obraz îţi simt respiraţia fierbinte

când îi deschid, te văd zâmbind

chiar mă strângi în tine şi în cer

au înflorit mandarinii…

______________

zăpezile se aştern liniştit pe tăceri

trebuia să mă nasc din tine

dintr-o privire albastră-verde

din îmbrăţişarea pleoapelor

pe obrazul zilei

să mă rup târziu şi să mă doară

să vrei să mă întorc de sărbători

iar eu să spun, ca un ecou

vin cât de curând pot, te iubesc

la mulţi ani!

trebuia să mă nasc din cedri

mi-e sete de lumină

mi-e foame de huma neagră

şi de pietre mi-e dor

de zborul lor în zigzag mă agăţ

pe fruntea timpului hoinar

când mă întorc unde n-am avut cum

dar am venit în lume

pentru o clipă de uimire

trebuia să-ţi spun mai demult

să-ţi spun înainte să te ştiu

în felul meu, ţi-am spus

acum tac

într-o perfecţiune deranjantă

tăcerile ne vor cuprinde pe amândoi

şi nu pot

nu aşa am visat

prima iarnă împreună

cântă-mi florile dalbe, cântă în şoaptă

lângă tâmplă

te voi iubi şi mâine la fel, să mă ierţi

zăpezile se aştern liniştit peste tăceri

învăluind pământul în poezie

______________

scriem…

dans cu amintirile

rotire surdă, arcuş uitat în aer

râd şi plâng, nu mă aud

nu mă adaug, nu mă scad

nu mă cunosc, am aripi

când mă cuprinzi în braţe

aerul se desface în sâmburi

albe forme de gheaţă închipuie în etern

zbaterea nopţilor în arbori

stele plutesc spre tâmple, firesc

dintr-un cer de fantasme

pe obraji, pe pleoape

pulberi de lumină, pulberi de pace

sărut după sărut, dată ne-am fi cunoscut în trecut

dacă ne-am fi cunoscut…

ne acoperim bărbiile cu un singur fular

bătăile inimii cu o singură mănuşă

ochii se adâncesc în ochi

genunea în genune, şi sprâncenele

se desfac la întâmplare, arbori peste stele şi lacuri

râsul-plânsul tăcerilor de iarnă

atât de departe trecem uneori

alteori, pe acelaşi drum

când lacrimile

tăceri adânci, policrome sau râsul

substituie firesc orice tip de cerneală

dăltuim cuvinte

scriem aşa cum am muşca din pâinea fierbinte

iar aburii se transformă în litere

scriem de-a viaţa-moartea destinul

când pe aleea dintre morminte

trăsura aduce de departe visul

…

______________

gânduri în singurătate

materie, antimaterie, energii, antienergii

timp, spaţiu, cauzalitate, hazard

căpătând configuraţia

care să nască într-o buclă de şansă viaţa

câte reaşezări or fi avut loc până acum?

dar până când s-a ajuns la acel echilibru fragil

care să permită crearea primei molecule de apă

a primei atmosfere sub care să crească,

din crăpătura unei stânci, primul fir de iarbă?

un altul a apărut pe alt bulgăre de apă şi piatră

din aceeaşi buclă sau din alta

vom şti, oare, vreodată?

ştim că materia, grupată la întâmplare,

e capabilă de succesiuni logice ale fenomenelor

o chestiune care se păstrează însă în continuare

în limitele hazardului

plouă tomnatic, plouă mult, sonor

poate că ceea ce aud e zgomotul multiplicat

al acelui prim strop de apă ce a atins pământul

în zorii primei dimineţi de viaţă

şi că tot ce voi auzi până în ultima clipă

va fi această muzică divină

sau zbuciumul fericit şi îngrijorat al soarelui

zâmbind ca un părinte

când sub căldura sa prind viaţă fragmente de hazard

se aprind lumini în palate şi în cocioabe

şi-n casa acestui suflet întrebându-se mereu

dacă planetele nu se aşezau în această ordine

la distanţele care le separă

dacă Centura de Meteoriţi n-ar sta mereu la pândă

dacă lumina n-ar produce, de multe ori, interferenţă

dacă atomii s-ar dezintegra jumătate într-o fracţiune de secundă

dacă am putea privi lucrurile fără să le atingă lumina

dacă ziua n-ar veni întotdeauna după noapte

dacă nordul magnetic ar fi totuna cu sudul

ar mai fi posibil visul?…

______________

stairway to heaven

un Dumnezeu al inexistenţei

al nopţii ce-a aprins prima stea

al speranţei ce-a văzut drumuri

un Dumnezeu al creaţiei şi eternului

trăind între vis şi real,

al iubirii, al cunoaşterii, al binelui şi al uitării,
al urii, al morţii, al omului alb, al omului negru,

al celui galben, al omului roşu
al omului care are, al omului care visează,
al omului care râde, al omului care plânge,
al celui liber, al sclavului, al omului sănătos,

al omului bolnav, al celui care se roagă,

al omului care tace, al omului care cântă,

al celor care ucid în acest timp
al celor care nu ştiu niciodată de ce sunt ei
condamnaţii veşnici la sclavie şi foame
un Dumnezeu creştin sau oricum… o lumânare,
ideea de flacără sau mâna în care arde…
vis, un Neverland pentru fiecare,

o poartă, un drum, o fereastră, un suflet drag
un străin, un Dumnezeu al arborelui, al zborului, al stelelor
al necuvântătoarelor şi cuvântătoarelor, al sufletelor care scriu
al sufletelor care tac, doar tac

erupţia culorii în amenţi şi frunze, în floare
fir de lumină, iluzia de etern,
de cer, de pace, din când în când?…
şi iarba, drumul, şi porţile care încă se deschid

din partea în care sunt acum, spune poetul
«văd catedrala, Dunărea, o parte din oraş.
porumbei vin la geam şi ne uităm – eu la ei,
ei la mine printre gratii – cine-i liber?
nu ştiu să răspundă. nici eu. de ce aş şti?»…
atât de mult pentru o viaţă – o clădire
cu multe etaje unde e linişte uneori
cel mai adesea, se strigă, durere şi… bucurie

pâine de piatră amară, pâine de izbăvire

_______________

printre sensuri poezia

venea ca o părere

dinspre urechea stângă

ba nu, dinspre dreapta

un strigăt, mai mult un suspin

bucuria copilului care-şi aştepta părintele

când departele părea departe şi el

prea singur cu zidurile tăcute

privirea ta şi privirea lui, şi a lui, şi a mea, şi a ei

cerând speranţă, întrebându-se ce e dincolo de noi, ce dincoace

când se vor deschide aceste porţi

precum Buckminster Fuller vreau o casă

fără muchii, la marginea unei mări

la ecuatorul celei mai apropiate planete

un loc în care să nu existe niciodată prea tristeţe

bogaţi şi prea săraci, copii care să moară de foame şi singurătate

doar trecere înăuntrul celor ce suntem şi lăsăm

în cuvinte simple mâinelui dovadă că am ars

precum pietrele, fiind muntele-umerii

de pe care fiii noştri să meargă mai departe

arhitecţi, savanţi, poeţi, constructori de trepte de viitor

creatori ai lumii albastru-verde la culoare,

şi la gust, şi la împletirea zărilor cu marea,

căutând răspunsuri care să nu-ntoarcă

pământul înăuntrul întunericului

materiei ce-şi caută sensul creând

avem în noi aripi – avem în noi necuprinsul

o privire a lui, o privire a lui, a mea, a ei

lacrimi vii

adormim cu obrazul pe obrazul pietrei

avem în noi cerul inimilor nenăscute

pe umeri inimile care tind să ajungă mai departe

______________

Trunchiuri

mă gândeam să mă supăr pe voi oameni

şi pe dimineţile voastre cu rouă

pe cântecele nepieritoare şi pe zborurile

dincolo de cer, pe speranţele că va fi bine

şi pe copiii voştri care vor un viitor

pe părinţii voştri cu iluzia nemuririi

şi pe casele voastre cu ochii spre soare

pe toate să mă supăr… cum aş putea însă?

pe arbori eu nu ştiu să mă supăr

pe munţi şi pietre, pe visători şi îngeri

nu pot, par atât de sfinţi

atât de împăcaţi cu tot ce se întâmplă

şi nici pe păsări nu pot să mă supăr

au uneori clipe de fericire

zboruri – totuşi nedrept de puţine

pe frunze am vrut cândva să mă supăr

mi se părea că sunt exagerat de multe

şi pe hârjoana puilor de cerbi pătaţi

pe saltul cu exactitate al veveriţelor

pe floarea vinovată de poezie a teiului

şi pe trunchiul lui şi pe tăcerea icoanelor

şi pe trunchiul tău

n-am reuşit însă, sufletul meu are aripi

de petale şi frunze, şi vise, şi dor

urcă şi cade, şi iar urcă, şi iar cade

dar urcă, oricât de greu ar fi drumul

cu privirea spre răsărit

spre clipa de real în care va găsi

răspunsul, om, înger, trunchi, aripă

zbor

______________

nu m-ar ajuta cu nimic…

nu ştiu de ce te iubesc

iar dacă aş şti de ce adoarme sufletul

pe pragul tău noapte de noapte

la ce-ar folosi?

e viaţa un drum în ceaţă

de-a lungul şi de-a latul oraşului

curge apă din cer şi totuşi lacrimi

nu vreau să plâng, nu mai ştiu să plâng

te ţin de mână, strâns, şi merg

până la capătul zilei mai sunt câţiva paşi

dacă-mi spun că râd, râzi şi tu, şi ei

râde şi cerul, acolo sus, ceasul bate mai viu

timpul oglindit în ochiul obosit al apusului

suntem iluziile unui zeu îndrăgostit

sortiţi să mergem singuri uneori

prin ploi de tristeţi

căutându-ne până când obosiţi

adormim ghemuiţi lângă piatra rece

a unei cruci sau un prag

dar visăm, suntem împreună, zâmbim

uneori, pe lângă noi, în sens opus,

trece spaţiul ca o bandă de albastru

pe care căutăm drumul

______________

degetele tale dincolo de tot

arborele acesta cu frunzele răscoapte

a căzut din cer – livrat de un înger

tu spui să-l numim noapte

eu spun să-l lăsăm să treacă prin iarnă

aici înfipt între noi, dacă va rezista

îl vom numi noi

mă priveşti aşa de dulce

ne vom roti în jurul lui, iar dacă nu ne-ajungem

ne vom îmbrăţişa peste el

şi tu, şi eu avem braţele şi picioarele lungi

vom reuşi, desigur – să nu mă chemi

să nu ştiu când te apropii

ba să m-apropii, îmi place să te simt

cândva, pe o idee cu aripi, locuia un zeu

atât de singur… cânta din fluier

pe un gând cu gene lungi, locuia o zână

singură, veselă mereu, cânta toată ziua

din gură, veghind turmele de cerbi

auzind-o, zeul şi-a dorit s-o găsească

auzindu-l, zâna s-a îndrăgostit

într-o seară, când turmele păşteau liniştite

zâna a intrat în lac să-şi spele trupul

în minte, ideea şi gândul s-au întâlnit şi s-au plăcut

ajuns lângă lac atunci

zeul a spus, uimit de câtă frumuseţe

cuprindea cu privirea:

Mândră ţi-e crăiasa, mărite Lac!

Îmi dai voie s-o iau de soţie?

Îţi dau, voinice, a spus lacul, dacă te doreşte!

ascunsă între florile de nuferi galbeni

zâna, vrăjită, dar vrând să-l încerce, a spus:

îţi voi fi soţie, dacă juri să nu-mi atingi trupul

o toamnă şi o iarnă de la cununia noastră

pentru siguranţă, voi sădi între noi acest arbore,

spuse ieşind din apă cu cămaşa lipită de corpul ud,

ţinând în mână un lujer de stejar

l-a plantat în pământul umed şi a rostit: Creşti!

arborele a crescut înalt până la cer

şi gros cât două trupuri de bărbat vânjos

au făcut cununie la marginea pădurii, lângă lac

sub brâul de stele al Căii Lactee

vrând s-o îmbrăţişeze, zeul a întins braţele cu dor

vrând să-i răspundă, zâna a întins braţele

în jurul arborelui, înălţându-se pe vârfuri

s-au mulţumit cu atât aproape două anotimpuri

spre primăvară, fiecare a dorit mai mult

arborele a devenit atunci uriaş

abia se mai puteau atinge, cu vârfurile degetelor

dar nu s-au despărţit, nicio clipă…

poate de atunci te aud chemând

degetele tale… sau sufletul dincolo de tot

alungă tristeţea

______________

gând fără însemnătate

şi-am spus atunci: înalţă-te

luminează-te de gândul ploii

desfă-te în segmente de răsărit

încolţeşte în inima pământului

colorează mările

ascultă păsările, imaginează cerul

înfrăţeşte pietrele

dă formă de albastru templelor

descoperă înţelesul porţii

ia-ţi tovarăşi de drum statuile

cheamă legendele

desfă noduri, sfinţeşte chivoturi

umple potire, închină-te la morminte

preţuieşte înţelepciunea

nu ucide, nu urî, nu nedreptăţi

creează, înalţă, iubeşte, înţelege

clar îmi părea dintr-o dată ochiul

pasul nu mai şovăia

conturul era perceptibil

şi ştiam, ardeau lumânări în cer

dar undeva se aşterneau iernile

peste pietre clar

perfecţiunea formei

vine din pietre şi arderi…

esenţă – măiastră

devenind zborul

______________

tăceri

dacă n-aş şti că trăieşti undeva,

dacă fiecare zi ar trece pustiu căutându-şi sensul…

piatră sunt, pământ şi strâng în mine cerul,

să nu-ngheţe-n ele visele străbunelor

stele crescute în om. iernii cer să aştepte

să ştiu, dacă aş găsi drumul

spre primăverile eterne

şi adevărurile esenţiale

l-aş lăsa vizibil oamenilor învăţaţi să distrugă

spre tine daca-aş şti drumul, cel care-şi trăieşte

în mine depărtările,

mi-ai spune stai, sfinţind astfel clipa ce naşte

mirarea în ceasuri şi timpul îl opreşte când caută,

în ochii prea trişti, speranţa că suntem unul…

nimeni nu vrea să fie singur…

piatră sunt şi strâng în mâini mâinile ude

ale toamnei tot mai reci printre oameni tăcând

trec prin ani cu timiditate, ca pe lângă biserici şi cimitire,

rămânând între fiinţe şi icoane cât pentru o slujbă,

cât să aprind o lumânare unui suflet singur

mă întorc apoi la masa de lucru şi tac

dar dacă toate acestea nu vor mai fi într-o zi?…

mergem pe drumuri umbre în umbra norilor

neştiind câtă căldură e în inimile pe care le dăm uitării

tăceri suntem toţi şi uităm de tot când suntem singuri

tăcerea aceasta e a sufletului… creşti în mine

şi îţi spun, tăcând, nu te dau o mie de vieţi

Golgotei, coroanei de spini, piroanelor,

crucii, mormântului, aici să fii şi când eu nu voi mai fi,

trăind fericit clipele, anii, mulţi. când iubeşti,

eşti viaţa celuilalt, sufletul-trup ce se împarte întregindu-se

mâna ta cu un buchet de frunze de toamnă şi un trandafir

mâna mea atingându-ţi pleoapele uşor

când îmbrăcăm fruntea visului în razele stelelor îndepărtate

şi paşii ni-i adăugăm – unul tu, unul eu –

aproape un timp prea scurt, departe eternităţi

şi ne căutăm.

______________

asimetric respiro poetic

scriu… cuvintele se metalizează metaforic,

reversele, în retina lor lichidă, întind degete,

cer cuprindere în alogeni,

anagramez opţiuni din dimineţi de real,

la marginea întinderilor imaginarului,

tu vezi clipele, ştii mai bine unde încep, când se sfârşeşte

muţenia, sărutul, aşteptarea, divinul e azi,

orbit de imagini, destinul învaţă să prelungească şederea

într-un asimetric respiro poetic, la amiază mâncăm vise

am moştenit de la urmaşii de peste milenii loc de eden

în zonele cele mai sărace copiii râd

eudemonici investitori strategici

creştem herghelii de inorogi pe banchize

suntem primii oameni simpli

care scriu numerele alb pe alb, te am

numele negru pe negru, teamă, pată incoloră

noaptea închide ochiul lichid într-unul de sticlă

scriem ca să nu pierdem fosforescenţa imaginilor

eşti tot ce am şi scriu ca să păstrez

negru pe alb, concentric

______________

semn pe frunza cireşului

învăţasem să văd, să ascult

strigăt de viaţă, de icoană,

tu nu ai trup, nu ai…

nu ai avut niciodată, nu ai…

ba am, ştiu că am, am…

nu ai… în mine-ţi îmbraci zborul,

a inimii, a mâinii, a tâmplei,

a genunchilor, a pieptului,

umărului, nopţilor, braţe

de trunchiuri rotitoare,

de soare… de iarbă, de flori…

te dăruiesc vieţii şi sunt

timpului rug, cireşul cum îngână,

verde albastru…

sub şoaptele ramurilor, tăcută luna

paşii lui de faun îi desluşeşte la geam…

______________

altfel spus

asemenea norilor, trec gândurile

prin noi, funigei de întâmplare şi vis

plutind din simţire în simţire

ninsori ce aştern în sinapse

uitări şi chemări

drumuri se adâncesc, învechite

oglinzi dispar, peroanele păstrează

îmbrăţişările speranţelor,

inimi în ezoteric balans

la capăt de zi, umbre

ascunzând două ceruri,

un singur suflet, un ultim dans

all that we share I hope it will stay forever,

pianul, la capăt de dig, valurile

spărgându-se zgomotos de piatra rece

nimeni la capătul celălalt

într-o sală de concert, forever love

dintr-un impuls firesc, închid ochii,

dansăm din nou şi suntem

fericiţi

______________

ochii dacă ar şti să scrie

ierni coboară peste noi

reci, despletite.

menestrelii vremii,

pe drumuri uitate,

vor anunţa la porţi

întoarcerea tăcerilor

să-ţi acoperi tâmpla

când vântul hain

va-ncerca să rupă

urma ştiutelor atingeri

inima, dac-ar avea inimă,

aş trimite-o spre apus,

să afle drumul pe care vii,

dac-ar şti să scrie, ochii

i-aş ascunde-n ramura teiului,

să imagineze luna cum trece

ducând în firava-i trenă

arbori, izvoare de legende,

muzica aceasta, fereastra, cerul,

pragul, visul, frigul, poetul,

pagini de calendar prinse-n

unduirea destinului

cu fir de păianjen solitar

______________

din tăcere s-a născut cunoscutul

cât mâine m-au învăţat necunoscutele

cuvintele noastre din începuturi nesfârşite,

numărând, osmotic, din doi ori trei,

din trei ori şase sute şaizeci şi nouă

picurii de fericire ce se sparg,

dezintegrându-se, de pereţii ideii,

când lumina, înveşmântată în albul clar,

inundă încăperea ca o aşteptare

întoarsă în sine, într-o clipă de mirare,

pentru a trece, apoi, în firescul zilei…

sunt un actor tăcut cu o vioară şi un caiet

şi ştiu exact când se ridică cortina,

când se sting reflectoarele, când se goleşte sala,

ce cronică va scrie poetul în versuri seci

ce vor striga distribuitorii de ziare la Universitate

cum îşi vor da coate vânzătorii de coloniale

şi cei de iluzii albe din Alpii elveţieni

bătrânii cum vor merge la tarabele sărace

căutând cadouri pentru nepoţi din banii prea puţini

ce vor promite politicienii că vom trăi

am mai fost în spectacolul acesta, tu şi eu

în veacurile acestea în care se caută departe

întrebându-ne unde începe viaţa

mărşăluind înaintea politicilor de războaie

când iernile grele de zăpadă şi sânge sau pauperitate

ne încarcă drumurile, sufletele

tot mai reci lângă pragurile şi ferestrele pustii

adorm tâmplă pe tâmplă într-un vis de copii

promisiune că umanitatea îşi va păstra

sufletul curat

până în primăvară şi de acolo mai departe

cuiva îi pasă şi altcuiva ca toţi oamenii

să aibă dreptul la viaţă şi şcoli

unii semeni nu dorm din cauza valorilor

alţii n-au bani nici de-o pâine, şi e frig

trei la a doua ori doi doi trei, unu,

Pitagora ar fi zâmbit, filosoful ar fi negat

înainte devine stare acondiţională la început de idee

nenăscutelor dimineţi ale înţelesului

le suprapun posibilitatea să cumpăr

o ramură de brad, şi cu ea să întregesc,

între pământ şi cer, bradul, depărtările,

tăcerile cunoaşterii, bucuriile, genunchii, lutul,

rugăciunea, urările, regăsirile, naşterea Mântuitorului,

ar trebui să fie pace. va fi. Sărbători fericite!

La mulţi Ani!

______________

paşi în adânc

aveam nevoie să te cunosc

să te desprind din conturul tău părelnic

şi să-mi spun: eşti poetul, necuprinsul

să te apropii de tâmplă şi să aud

respiraţia întâiului fir de iarbă

bătaia firavă în aerul adânc

a primului fir de apă, a primei aripi

a primei dimineţi pe pământ

să mă adâncesc în tine ca acum

sute de mii de ani de adânc să parcurg

sau tu să parcurgi din tot ce mă cuprinde

în tot ce cuprind, cale pură

aşa cum sufletul pătrunde în materie

creându-i începutul, raza primului astru

bătaia inimii la capăt de timp

acorduri perfecte creează un cadru perfect

colindători anunţă trecerea teilor în ierni

cuvântul nu ne dă pace până când

nu-şi prelungeşte sensul dincolo de rădăcini

înşiruire de braţe urcă

ale tale, ale mele, ale lor

ramuri încărcate de dimineţi, de seri

trupuri de arbori construiesc infinitul

cuantă cu cuantă lumina ne inundă profund

liniştea se aşterne pe pământ şi ştiu

e iarnă din când în când, dar nu în adânc

o parte din noi trăieşte în mine sau în tine

fericirea deplină

______________

Absentă de la viaţă

din mine urc spre mine

cu braţele întinse

să mă strâng la piept

şi să-mi spun că mi-a fost dor

ca unui frate sau părinte

că mi-am trimis de Crăciun

albumul cu poze vechi

din copilărie

florile de câmp

legate în panglică albastră

şi visele

când încerc însă –

mă cutremur

nu am curajul să mă ating

să-mi spun

nu-mi mai sunt aproape

înăuntru, un amestec fad

ce se strânge ca o ciocolată rece

nu mă mai urmăresc

dacă trebăluiesc prin toată casa

stau la masa de lucru

şi scriu. îmi bat timid uneori în suflet

dar nu-mi răspund

privesc peste umăr absent

şi revin la ale mele

nu e vina nimănui

nici măcar a vieţii

dar spune măcar că ţie

îţi pasă.

_____________

simplul cu mine

mă întorc uneori ca un gând de contrabandă

pe sub streşinile simţirilor

prea obosite de truda zilnică

căutând furibund,

dac-aş şti de ce şi cât,

întâmplări

în cutia cu amintiri a copilului

ce credea încă în sosirea Crăciunului

şi neplecarea mamei

adesea cu ochii roşii de lacrimi şi sudalme

a adolescentului prea înlănţuit

în aşteptări şi regrete lipind

pe geamurile speranţei fotografii alb-negru

decupate din reviste

în care se vorbeşte mult

prea mult despre opulenţă

şi sărmani care aşteaptă

să se coacă soarele

şi să-l rupă ca pe-o azimă

pruncilor care mor cu burţile umflate

de nehrană

prea multă nehrană

şi boli ce cresc,

precum buruienile în lutul gras,

în nisipul deşerturilor

ca o prelungire aşteptărilor caut

drumuri ce-aduc încă drumeţi

ce trebuie să ajungă în câte un prag

înainte ca tăcerea

neagră deasă, continuă,

precum negativul ultimei zăpezi

să se-aşeze peste lume

mă întorc să-mi amintesc de sufletele

care cresc în rădăcinile lor

şi rămân acolo şi când

nu le mai cercetează nimeni numele

în evidenţele plătitorilor de taxe şi impozite

mâinile pe geamul

tot mai absent

prin care clipeşte

ca un far depărtându-se

destinul

în faţă şi împrejur pereţi

şi un tablou sepia

ce se înfăşoară ca nişte catacaustice cubice

de o parte zi, de alta noapte

o casă în care ieri se râdea

se strângea seara visul

ca un pribeag obosit

şi se lăsa în camera îmbrăcată

în bucurii mărunte şi bucurii aşteptate

să aţipească sprijinit de umărul tatălui

sau al mamei în timp ce copiii

inventau încă inocente jocuri

adunaţi în cerc pe covorul de lână

presărat din loc în loc cu drumuri.

un rost fără rost pentru visele imposibile,

o irosire şi o strângere inegale destine

poet prea departe de cuvintele lui uneori

împreună cu ele, o şatră ce poposeşte

la marginea câte unui râu

şi râde, şi joacă, şi iubeşte, şi moare

indiferentă la preascurtimea zilelor,

a paşilor, a braţelor ce se pot avânta

într-o clipă de nebunie în genune

un clovn care se aşteaptă pe sine

şi se întâlneşte uneori

un sceptic suspectându-se

de coalizare cu altă faţă a realului

alteori, o doamnă fină sau un domn

aducând cu sine istorii şi fotografii

din alte drumuri

eu uneori şi poate veşnic inimi de-o idee

întâlnind omul şi neamintindu-mi

să fi fost vreodată foarte aproape

să rămână acel mister care să mă cheme

ca un miraj când prea însetată şi obosită de rătăcire

vreau să mă odihnesc lângă genunchii lui

ca lângă împietrirea sentimentului de încă apartenenţă

la această faţă a realului
înger şi femeie să iubesc etern unul singur

în fine, să veşnicesc în cuvânt prea simplu,

copil, adolescent, tânăr şi bătrân retrăind în tihnă

întâmplări ale vieţii de trecător

______________

simplu unu

eu nu înţeleg cum tu, suflete
înger curat de cuvinte-necuvinte,
adevăr atât de perceptibil
cititorului în semne nerostite
te rătăceşti uneori
şi strigi ca un plecat în tăceri
drumul
spre amintirile ce ne-au ştiut
în noi trecând şi oameni
păianjen de soare strâns în propriu-i fir
mi te laşi lângă inimă
ca un prunc în celula primară
a primei femei ce s-a îmbăiat
în mările apusurilor
ascultând legendele de aramă şi chihlimbar
ale munţilor
şi s-a numit Toamnă
Ană suflet zidurilor, Marie,
piept pentru pasărea de zori
în primăveri
spre tatăl etern fiu
nu trebuie să strigăm. suntem şi te iubesc etern
dacă va fi să plângem când va fi noapte de tot
în poezia aceasta
ne vom strânge în noi
cuarc tu, cuarc eu, indestructibil
gluon sufletul ce nu ştie depărtare
împletind destine axă luminii
călătorilor spre sufletele lor
unu + unu, unu + unu…
unu, unu…
unu

______________

simplu.9

când aripile ţi se frâng

un tine ai mai puţin sau sufletul

ca nişte braţe care să păstreze

târziu şi devreme

zilele poteci de lumină

printre steiurile prea depărtate de cer

tace ca un arbore

ce simte adierea depărtărilor

dar nu-şi mai poate undui ramurile

priveşti, încă nu se poate spune

cât de târziu, cât de devreme

ziua, aripile să ştii din nou cântecul

în oase, artere, vene şi nervi

purtându-te două părţi pământ,

două zori, una mers, trei gând

îmbrăcând noi continente de a fi

pentru sufletul care aşteaptă tăcut

existenţă ca un recviem

trecând în ritmuri alerte

când soarele se aprinde în celula sa

din ochi sau dirijorul

aruncă partitura şi instrumentiştii

cântă cum simt – perfect life

petale de tristeţi se retrag

precum recesiunea sau petele de petrol

lăsând drumuri pe care

fiinţele construiesc din nou

fâşii de real în care toţi ai casei

în care trăim această familie mare de visători

reştiu zborul

chiar când nimic din ce sunt

nu va mai şti drumurile

cuvântul tăcut mai mult, ca acum

voi merge, minunându-mă

de perpetuitatea existenţei fluturilor

de aer şi lumină la toate ferestrele oamenilor

şi în pieptul meu, în braţe şi degete

ca nişte amestecuri de globule şi soare

vor şti să întoarcă preaînserările

preadevreme în iluzia aceasta

sferă de aer înconjurând sferă de apă şi lut

iar tu vei fi cântecul ce mă va răsfăţa

când lângă statui voi dormi ca un vagabond

ascultând veacuri de versuri aşa cum azi

ascult citind şi mulţumesc în gând şi mă închin

ca un hulub care ţine lumina pe piept

şi se ridică doar atunci când ruga mulţumire

a fost încheiată.

fiindcă te ştiu şi mă ştii

fiindcă mă vezi şi te văd

mă auzi strigând infinitele ferestre

ne auzim rostind că sunt suburbii

ale oraşelor pestriţe trăind în noi

oameni se bucură, huzuresc,

oameni mor în ţări nealelor

copii stau în genunchi la intersecţii de drumuri

cerând tancurilor şi bombardierelor să întoarcă

tineri cu ochi retraşi sub frunţi aşteaptă

la cozi imense vânzători de droguri

bărbaţi disperaţi îşi ucid familiile şi mor

fiindcă stăm pe locuri vecine într-un fost parc

sau la un film imaginar fără spectatori

la o margine de celulă de străin destin

preocupat să descifreze menhirele

prin care-am intrat în moarte

fiindcă litrul de ulei pentru salate sărace sau candele

va ajunge cât o pereche de pantofi

iar monedele ca nişte lăcuste

devorându-se între ele până la demenţă

ne întoarcem, iubire, în noi

tu cu povestea mea reală în care te iubesc

eu cu romanul în care vii de sărbători

sau îţi mai trimit şi anul acesta

un mesaj bont şi o piesă

iar tu spui: ştii cumva la ce oră se deschide

fericirea?

______________

simplu.10

nu e timp de mers înapoi în timp
ecouri mă cheamă
ca şi cum
întâmplări de demult nestrigate…
întâmplări care niciodată…
privirea lor abătută
când prea grăbită am fost
să le văd chemarea ca o răcoare liniştită
venind dinspre ocean la mal
în serile toride
drumul pe care mergeam trăgând după mine azi-ul
ca pe un pled vechi
primit de pomană la vreo uşă de azil
sau o pereche de încălţări
la care te uiţi
ca la un element necesar
ce poate fi încă amânat
nu ai cum să te întorci în timp…

porţile trecutului sunt zăvorâte

amintiri – fotografii 3D tot mai şterse ale sufletelor

străbat ca-ntr-o reţea de vise
mâna cuiva iubit o simţi în aer departe-aproape
ca un zid de care să te sprijini
când vertijul atâtor spaţii neparcurse
te tulbură… nesigur, pasul
anticipează deschiderea după zarea

pe care urcă lumina
în spatele ei, altă zare, alta… ca nişte dune uriaşe
de particule de a fi
în deşertul prin care merg beduinii gândului
faţa îţi e prinsă de zarea de dincolo
duna pe care se va opri însăşi
duna şi va privi înăuntrul
acelui viitor şi-n afară rotindu-se
până la estomparea perceptibilului

sufletul, această fereastră ce poate vedea înapoi
se deschide privind înăuntrul privitorului
amestecul cu necuprinderea
când ape urcă dinspre răsăritul întâmplărilor
ca o mare ce va aşeza pe pieptul pietrelor
mâlul fin de siliciu şi sare
şi sângeriul din care se vor naşte
căutătorul de nesfârşit şi maşina sa gând
ce-şi vor uni raţiunea şi sufletul
şi vor merge până la vâltorile din care
doar cine a privit dincolo de ele
şi nu s-a temut, a învăţat să fie înaintea lor,
ca o privire ce uneşte
două fiinţe în acelaşi embrion…
visând că se poate să existe întoarcere
că poţi întinde braţele peste acel ocean-timp
de materie-energie arzând şi să duci viaţa
– acest prezent iluzoriu mai mult sau mai puţin
din care bem toţi şi rămânem veşnic însetaţi –
la începutul întâmplărilor
sau se poate ca mergând spre lumină
să ne îndepărtăm de ea
şi atunci, bătrâni în alt loc din univers (uri)
ne vom legăna nepoţii pe genunchi
şi-i vom învăţa să meargă îndărăt în etern
cu faţa mereu spre zarea de lumină
iar tu, bătrânelul meu, vei spune ca acum
sau ca ieri-ul spre care nu pot merge
eşti totul pentru mine, iar eu, prea bătrână
în toate cuvintele şi în razele străbătând
liniştit din suflet, voi spune: mulţumesc al meu
frumos şi bun, etern.

______________

Clipe (şoapte)

el spune să nu mă tem

când zilele vor suna

a ziduri de biserici

şi doar tăcere va fi înăuntru

şi în jur ca o apă de ocean

vântul iernii

el spune să facem fluturi de hârtie

toată viaţa

şi dimineţile peste clipele triste

să zburăm împreună

ca peste un lan de nori grei

el spune că fiinţele noastre

sunt amestecate într-o scoică

la malul mării

de un copil sortit

să nu ştie lacrima despărţirii

el spune că noi oamenii

suntem un suflet

indiferent dacă de aer, de pământ

sau apă ne e chipul

el spune că mările sunt asemenea drumurilor

dispar uneori sub un continent

sau un munte în ceaţă; poţi merge înainte

dacă ştii pasul, urcuşul.

cu sufletul dacă umbli

e la fel, deşi poţi întreba

desigur, e de la începuturi,

când se va lumina drumul celuilalt suflet?…

el se îmbufnează ca un copil

când mint că plec

dar fac înadins

să nu se atingă nepăsarea, tăcerea

de sufletul nostru unul

el ştie însă că dacă lasă amintirile

în pereţii lor, privirile lor fixe

au să mă găsească

râzând apoi, spune să iau aminte

sunt multe aşteptări la pândă printre oameni

toate cu geocetăţile lor de speranţe

străzi şi promisiuni. eu spun fiecare

om poate alege

el spune că viaţa e tot mai mult un tren

care merge încet încă

probabil se lucrează la structură

prin ferestre trec imagini

din alte duminici sau vineri

sau alte întâmplate speranţe.

am să dorm un timp, simt

în stern rotindu-se pământul

tâmplele îmi apasă gândul

ca o menghină

apoi o căldură blândă

ca şi cum

pieptul său

ar fi sub frunte

______________

semn

suntem două amiezi, iubirea mea;

două şfichiuitoare ere de aşteptări

în care ca-n două gări

nu mai vine uneori niciun tren

şi nici nu pleacă. undeva ascunse

de graba ceasurilor sau de împietrire,

în piept şi în minte,

imagini care râd şi plâng de întâmplări

care ne fac să tresărim

când în geamuri bat clipele

precum frunzele toamnei

şi strigăm că se rănesc, sunt fluturi.

ne certăm apoi şi de mână

cu tâmplele unite ne rugăm să se deschidă

– nu mai ajungem la ivăre şi pervazurile

sunt precum straturile din jurul teilor,

numai că trezite de o dorinţă

sau poate tocmai de teama că sunt fluturi

corpurile lor chircite zboară

ne învaţă să recunoaştem semnul mersului

aşteptând undeva precum o icoană în stâncă

să bem apă rece din izvor

şi să ne ştergem cu dosul palmei

privind cu aceeaşi mirare de copil viaţa

să batem semn de troiţă în tăcerea stâncii

să mergem apoi spre apus cu doi bani în buzunar

şi la piept cu batista îndoită

în care dorm liniştiţi fluturi

sau o brânduşă

să ne oprim la alimentara din drum

şi să luăm lumânări şi chibrituri

să căutăm piatra pe care soarele a zăbovit

cel mai mult în cimitir

şi să îngenunchem când clopotul

trimite peste case şi ogrăzi

sfinţenia semnelor pentru cei care nu mai vin

______________

reprezentări în cuvânt

scrisul ca o privire ce fuge

de imaginile ce rănesc subconştientul

un om din fiecare aşteptare care a devenit semn

grafic la intrarea într-o ambasadă

în care refugiaţii răzvrătiţi tăcerii

cer vize spre continente unde pe la colţuri măcar

se rosteşte în şoaptă

despre noua pasiune a miniştrilor de război

de a aduna orfanii pământului

şi a-i ajuta să înveţe pacea şi dragostea

prefăcând armele în stilouri, caiete, cărţi, jocuri şi prieteni

scrisul ca o marcă de culoarea toamnei

lipită pe sentimentele trimise tuturor

o femeie care a cumpărat un buchet de crizanteme

şi merge fericită spre casă

spunându-şi cât sunt de frumoase

sunt de la el

şi totuşi pragul casei nu se-ntinde

ca o ceaţă până la florăria de la marginea zării.

scrisul precum mâna unui copil

strecurată în mâna puternică a tatălui

sau aşezată pe tâmpla mamei duios

scrisul ca o nuntă într-un sat de români

unde un lăutar şi-o lăută

fac horele să se rotească până-n zori

scrisul ca un cântec şi un barcagiu

ce fredonează seara pe Rin

valurile mării ce pleacă mereu şi revin

scrisul ca o înşiruire de celule stem

din care-au să crească în alt timp

visătorii, mamele, navigatorii

spre porturi despre care încă nu ştim

scrisul ca o hieroglifă reprezentând

zborul, viaţa; frângerea, moartea

iluzia, clipa, infinitul

scrisul ca un răsărit din care bem

cu pumnii precum dintr-un izvor

neliniştea şi liniştea

şi lacrima şi surâsul

tăcerea şi strigătul

de om

______________

redevenire

dimineaţa nu mă mai cunoaşte

sunt o bucată din sufletul universal

care nu mai naşte îngeri

în postul dintre ceruirea viilor

şi înzăpezirea tâmplei mamei

ce va zăbovi serilor ochii

prin ziduri de cărămidă şi arbori

cunoscând venirea

copilului plecat prea din pruncie

să apuce rând la împărţirea crucilor

în dreapta mea şi în stânga, şi-nainte

iepele luminii sar apele

dintre tărâmul omului ce-am fost

şi câmpia prin care am să-mi aflu mersul

spre fluviul pe malul căruia

bisericile sunt tot atât de multe cât oamenii

iar conducător înţelept

e întâiul născut al omului de mâine

Lică, nebunul care-şi coase pe umeri

aripi albe în fiecare zi de liturghie

mă însoţeşte sau nenăscutul din trupul meu

suflet îl atinge cu sfială şi plânge

mai e puţin, prietene, îmi spune

curând vom ajunge, răsună cedrii

bătrânele mame aşezate în genunchi la intrare

ţin frunţile plecate şi-şi strâng lacrimile în basmale

mai e puţin, prietene, spune-le să râdă

să râdă cu toţii şi cei doar cuvinte

mâine, şi tu şi eu vom redeveni fluturi

de lumină

______________

gând, uneori mai mult

se întorc speranţele în speranţe

aşteptările în aşteptări

ploile toamnei în ploi

albul primei ninsori în aerul

ce va bătea curând în ferestre

cerându-ne să numărăm înainte

până ne copleşim de vise şi viitor

eşti, sunt oamenii, natura, universul

visul, urcăm atât de senini, de sus

cu ochii deschişi, privim câmpiile de stele

prin care vânturile cosmice se înfăşoară

ca nişte fantasme plutind pe ape de timp

ce ating trecutul-rădăcinile

şi cresc inflorescenţe mari

un univers de floarea-soarelui şi maci

în care aşteptăm parcă

să coboare pacea serilor

în destinul acesta de călători

să alergăm pe sub capitulele lor plecate spre pământ

strigând pe nume dimineţile visătorilor

căutători de etern

când luna felinarul paznicului castelului cuvintelor

ne va însoţi până la următoarea trecere

norul ce se aşază acum pe umerii ei

e gândul care ieri

se-ntrista când pasul

ni-l auzeam răsunând a depărtări

suntem

dimineaţa care poate

din sertarele clipelor de aşteptări

se va revărsa peste lume cândva

ca un ocean pulberi fine de existenţă

raze, unduiri şi tăceri

______________

cântec tăcut, sentimente

trup-suflet abandonare vântului

paşi tăcuţi

sfârşit de vară

legănarea mării în dreapta

razele încă dogorind

în teii care însoţesc parcă

în stânga drumul

undeva în spate casa

sub tâmplele mângâiate de răcoare

chemarea depărtărilor

atâta linişte când

fără regrete şi vise deşarte

mergi conştient

că universul îţi e aproape

________________

reflexii simple multiplicate etern

nu e uşor să întorci bucurii

cum aş vrea să nu se-ntoarcă nicăieri

niciodată dureri…

ne vorbim în tăcere ca două oglinzi

peste distanţe cuprinzându-ne unul în altul

în altul în altul

spunând cât de mult ne-am aşteptat

rămânerea împreună

până se desparte clipă de clipă

şi nu mai ştim cine pe cine ascultă

cine cui răspunde

siluete de poeţi plutind

unduindu-se de dor

muzică, aerul şi pământul

sunt un mănunchi de inele

ce sună la adierea vântului

se rotesc intersectând speranţe

aflate faţă-n faţă oglinzi

umăr lângă umăr tovarăşi

durere lângă durere bucurie lângă bucurie fraţi

copii, părinţi, iubiţi

trec pe bulevarde

simfonii toamnei ploi de apă şi frunze

şi soare şi melancolii spre depărtări

______________

construcţie

se ia o mână de priviri

cealaltă mână de poet-visător

se ţine lângă inimă

ani lungi de mers

popasuri în rotirea bolţilor ierbii

bolţilor pădurii şi cerului

se spune Enrico Fermi ultimului ochi

rătăcitor în absolut

gutuilor strălucind pe ramuri toamna

faruri pentru călătorul târziu

icoanelor se întoarce sfinţenia

copiilor se lasă libere castelele de speranţe

mamei i se îngenunchează alături

mamelor de peste timp

tatălui i se scrie împăcarea trecerilor

pământului câmpul răsărit din uscăciunea drumului

când toate acestea sunt împreună

se scrie poem unui crâmpei de zile

dintr-un crâmpei de lună

dintr-un crâmpei de an

dintr-un… crâmpei de inimă

_________________

joc de-a tăcerea aripilor, joc paralel

aripile vulturului

nu vor atinge zările

privirea în ochiul metalic, zenitul

stele nu se vor naşte, nu vor muri

în partea aceasta

ca un început de calotă

mâna întoarsă

sprijină cerul

în care se vor întoarce o clipă

toamne albastre

aripile căutătoarelor umbre

de ferestre infinite spre drumul

pe care vii şi vin

acordurile chitarei, pianului

marea e un basm

scris în ochiul tăcerilor

totdeauna chemându-se

un tom de orizonturi răsucite

pe care fântânile visului

picură sigilii trecătoare

înaintea gândului/ sufletelor

nu le ştie răspunde cu aripi de fluture

cel ce plânge în genunchi

în psaltirea lutului

şi clipa trece

şi vine alta

zeii poartă pe umeri

sacale cu lacrimi şi pietre

paingii tăcuţi ai speranţei

desenează caroiaje între linii în temple

un savant, un poet şi un copil

aşază elemente de real

într-un firesc antum

tăcuţi fluturi în cartea vieţii

__________________

cioburi

gândurile sunt corzi atingând retina

precum un geam uneori în ierni

alteori pe cărările toamnei şi primăveri

se risipesc, se recompun

în râs, tăceri

braţe şi paşi, şi clipe de mâine

pe neatinsul de-o vreme alb al hârtiei

ca un te iubesc, te iubesc

şi îmbrăţişări, mi-e dor

ne vedem în gândul următor

eu îmi scriu în sufletul tău bucuria

întâmplările la care ajung

şi tăcerile

ca o pasăre-scrib

la marginea cuvântului

uneori te iubesc sperând

alteori temându-mă

îţi simt sufletul gol de humă

aş putea să-l rănesc.

sufletul e un copil, creează

linie lângă linie trup

drumurilor celuilalt suflet

ce întinde braţele

din lumea lui

am uitat plânsul

imaginile semănau tot mai des

cu cetăţile de piatră

oglindindu-se în nisipul drumului

tălpile sângerau urcând scări de cer

acolo unde niciun gând

nu ştiuse încă

naşterea ochiului

paşii

cum a ajuns să întrebe

observatorul

pentru ce se înceţoşează uneori

retina şi în colbul timpului

la baza primei iluzii a pietrei

se desenează

primul fir de iarbă şi zbor

cuvintele lor, ale tale

răsar unele după altele

ca nişte frunţi de copil

fac pauze

se frâng

izbucnesc precum un stol de hulubi

izvoare, sclipesc pe stânci, coboară în vâltori

ferestre, uşi se deschid în primăveri

trântindu-se uneori peste toamne-uitări

joc şi regret

regret şi chemare, suflete

nu-şi lasă întâmplările

la capătul drumului

la colţul casei

aşază linii de dialog

întrebărilor

mirărilor

şi când se înserează

desfac toiaguri de vremuri

meditează la trecerea vieţii

îndărătul lor

un om are uneori toate formele aerului

în el alt om, în alt, el…

uneori, oamenii

toate formele aerului

în ei fiinţele

lucrurile, Dumnezeu, universul (urile)

_________________

simplu citadin

în acest oraş al întâmplărilor

viaţa

îmi pare uneori

bătrânul ce se leagănă

în scaunul de răchită roasă

de la întâlnirea mării

cu pământul

alteori, bărbatul tânăr

ce-şi apropie copilul de obraz

râsul curat care străbate aerul

şi braţele femeii care-i îmbracă

şcoala, grădiniţa sau clădirea

de sute de ani de civilizaţie a colegiului

spre care merg copiii dimineaţa

albastrul pe care-l duc

trupului meu iluzoriu

înconjur printre câmpiile rodind feerii

sau tăceri lucrurilor

polifonia de trăiri

umplând pământul de vieţi noi

roade bogate şi cadavre

şi zăpada ce se aşterne abundent uneori

alteori ca un păr rar de uriaş

pregătind naşterea ghioceilor

pasul curat

zborul

râsul

îmbrăţişările

lacrimile

bătrânul cu scaunul de răchită roasă

marea

zările

cerul

_________________

întoarcere

o pierdeam…

prin fereastra deschisă, vedeam drumul

o senzaţie ciudată şi totodată surdă

că uşa nu se va deschide niciodată

şi că eu aş fi ştiut să-i spun măcar

în ultimele clipe ale noastre

cât de mult e pentru mine

fiecare gest al ei, fiecare cuvânt

de reproş sau doar de tăcere

când îi iau mâinile în mâinile mele

şi-i strâng înăuntru spaţiului acela toate visele

toate dorinţele noastre, pe-ale ei le-aş fi scris

în lutul meu de îndrăgostit

să pot să cred măcar că mâine

sau în clipa de îndepărtare… poate acum

îi pot îndeplini măcar una

că sunt eu cel care ştie s-o asculte oricând

uşa s-a deschis însă, închizându-se

cu un trosnet prea zgomotos

peste sentimentele mele dintr-o dată fără sentimente

fără auz… în singurătatea rămasă

n-am alergat s-o prind, s-o văd

cum coboară scările cu mersul ei de copil trist

ducând în mână o geantă cu câteva lucruri şi cărţi

am privit hăul acela care rămăsese

ameninţător stând la pândă

să cad ca un suflet în care nu mai trăieşte nimic

m-am apropiat însă de fereastră

şi-am privit jos

mă privea. coborâse din taxi şi…

am alergat ca un nebun… am deschis uşa scării

şi-am întâlnit-o acolo

ca un copil cuminte mi-a cuprins mâinile

şi le-a strâns lângă gură

respiraţia ei fierbinte topea gerul acelei zile de iarnă

am ridicat-o în braţe şi am urcat scara

inima îi bătea pe pieptul meu

am ştiut atunci că nu va mai pleca

niciodată

___________________

meditaţie pe armonii de pian şi vioară

trece viaţa, partitură cu partitură,
fără să ştie că se goleşte sala,
uneori, şi că pământul se frânge
sub povara lacrimilor amare.

codrii îşi multiplică rotirile, viorile

şi pianele rezonanţele
zborul albatroşilor se amplifică deasupra mărilor,
zăpezile în melanj cu iarba freamătă uneori

sub pasul meu şi-al tău şi-al lor

copiii porniţi râzând în viaţă-moarte

şi urcă în noi suflete de ghiocei înfloriţi

sau albe flori de aer, arbori
iscaţi din începutul înnegurat al lumii

timpul aleargă prin poieni albastre
la cina cea de taină din cumpăna anilor

i-am dat inelul nostru de cununie
şi grâul încolţit în cană de lut ars
să nu ascundă pacea omului
în uitare când corbi metalici

fără aripi vor împânzi aerul

lăsând în urmă continente de moarte
singur, bătrânul pictor zâmbeşte
într-un vis, şi poetul, când pe aleea pietruită
muza păşeşte uşor speriată de atâta lumină

încă. la fereastra dinspre eternitate
copilul înţelege mersul ceasurilor
din ritmul constant al inimii mamei
are un farmec aparte viaţa
în dimineţile de iarnă când anii se schimbă
şi a spera înseamnă pace şi dăruire
să ţii între degete cupa cu vin dulce
şi să rosteşti, La mulţi ani!, viaţă!
iar ea să-ţi răspundă, indiferent de specie,
de clasă socială sau religie,
e plăcută călătoria împreună,
La mulţi ani, oameni!

______________

etern

pietre duc pietrelor de munte

apă apelor de mări

aer aerului din cer

cuvinte iubitului, iubitei

paşi adăugaţi pruncului şi înălţare

îmbrăţişări şi sprijin bătrânilor la porţi

bolnavilor şi celor singuri speranţă

amestec în corzile viorii şi pianului

zbor de fluturi şi condori

particule de azi etern

din anzi în apenini, din everest în alpi

să acopere durere

să interzică

arme şi substanţe de distrugere în masă

să dezinventeze ura să nu mai ştiu

să nu mai simţim

aripile morţii crescând în cer şi aici

matematicianul, fizicianul, chimistul

filosoful, scriitorul, pictorul, sculptorul

arhitectul de drum şi case

doctorul la patul bolnavului

omul dinspre viaţă spre moarte firească

să meargă lângă om

suflet lângă suflet

egal

_____________

am să te aştept

n-am să uit ţărmul viselor

pescăruşii şi melcii

vrând să ne înveţe plutirea

sau târâşul clipelor

coborând dinspre stânci dimineaţa

când ceaţa ne învăluia

şi ne căutam

cu mâinile întinse

până oboseam. soarele apărând

tremurul încă. cum ne atingeam frunţile

şi bărbiile ude şi şopteam: eşti aici

era… erau… eram… alergam apoi

ţinându-ne strâns de mâini

să nu ne rătăcească

alte ceţuri sau tăceri

ţărmul era lumea de basm

în care trăiam ca două retine

oprite prea mult să primească lumina

istoviţi de umblet şi mirări

adormeam târziu lângă mare rostind în gând

rugăciune pentru fiecare suflet

când dimineţile reveneau din tăcerile lor
spuneai atingând pieptul tău şi-al meu:
dacă într-o zi nu va mai fi nimic,
ceva, aici, va face să crească
un univers verde-albastru din nou

să mergem la ei… care ei?
Eminescu şi Veronica. nu ţi-e frică?
de ce? – c-am să mă îndrăgostesc…
nu mi-e frică, spuneai. de ce plânge marea?
glasul ei e o tânguire prelungă
aşa cum întinde braţele spre pământ…

se spune că, demult, un pământean
s-a îndrăgostit de un înger – se întâlneau aici
şi priveau, în serile cu lună şi sori îndepărtaţi,
ţări cărora le dădeau, uneori, nume:
la dreapta de suflet, la stânga de cer,
adâncul clar al ochiului de albatros, paşii mamei
albastrul crescut din lacrimile copilului,
braţele iubitei, scrisorile din depărtare ale iubitului,
muntele cunoaşterii, potecile regăsirii…

au trăit un timp în casa lui de pe stânci
s-au iubit – copiii lor s-au numit răsărit,
miazăzi, amurg, bucurie, aşteptare, pace.
într-o zi, foarte tristă şi bolnavă, îngerul l-a rugat
s-o ducă la marginea stâncilor, aproape de cer,
acolo braţele ei s-au deschis şi a spus:
mergi acasă, suflet de om bun, mâine,
bucata aceasta de pământ o voi chema
şi nu mă va auzi – nu plânge…

la poalele stâncilor, departe de casă,
crescu ochi mare de apă şi un oftat prelung
însoţi val cu val trimise pământului
cu braţele ridicate spre întinsul de apă luminat de lună,
bărbatul a strigat: nu mă lăsa, cum să te uit?…
întoarce-te acasă… suflet drag, ia-ţi soţie frumoasă,
trăieşte, umpleţi pământul cu fericire…

ochii înroşiţi de lacrimi vedeau
cum dinspre larg se apropie îngerul
zâmbind rugătoare – aproape de tot,
a rostit: te iubesc enorm de mult,
ai grijă de copii şi bucură-te de fiecare clipă.
copiii sunt mari – ipoteticii noştri copii
au rosturile lor – sunt singur. rămâi…

peste fire s-a lăsat liniştea, întunericul
doar marea se legăna continuu…
în zori, l-au găsit ghemuit pe nisipul ud
strângea în pumn, lângă inimă, o scoică albă
e mort – a spus cineva. marea îl atingea
şi se retrăgea ca să vină din nou.

am să te aştept, strigă spre adâncul
în care se reflecta cerul înroşit de razele soarelui
– am să fiu cu tine…

şi au fost?… – vezi braţele acestea?…
sunt, năvalnica mea mare de căutări

______________

emoţie de toamnă

tot mai scurtă trecerea prin vadul zilei
unidimensională

raza soarelui, domoală
episoade ale unui film color încă

desfac asfaltul umed în mozaic
venind dinspre munţi,

vântul aminteşte tăcerea vetrelor
ciorchini grei de nectare dospesc în teascuri

păsări călătoare se îndepărtează cârduri-cârduri
iarna e o poveste scrisă în pergament alb
vremelnic, sub căuşul palmei de copil
ochi visează sub firul ierbii tot mai palid
verticale aripi spintecând aerul

oamenii sunt măiestre cu zori în priviri
gândul le-a dat energia să prelungească drumuri

intuiesc, schimbă contururi părelnice în real
locuri pe care nu le-am văzut nicicând
ne fac inimile să tresară de dorul drumului
coboară noaptea peste freamătul pădurii prelung

răsunând ca o ploaie de bănuţi de aramă

ce nu moare în suflete din tot ce trăim şi negăm,

ne cheamă
strânge-mă în tine şi nu mă uita

poveste eternă de dor

______________

prin bezna existenţei spre ceea ce nu va fi uitat nicicând

nici înainte, nici înapoi nu ne găsim popasul

ne întregim ca ziua şi noaptea

din plutiri şi luceferi, iubim şi dorim

mergem, unul lângă altul

cu gurile închise, fântâni tăinuind

dureri, bucurii, vise şi aşteptări
iertându-ne, urcând, plecându-ne
în faţa unei muzici ce ne străbate sufletele

multiplicând… suntem arbori
ramurile visează aripi înăuntru

stoluri de păsări se strâng la marginea gândului
din ochi ne cresc mâinele şi încă azi-ul zboruri
pe buze oprind vorbele când sufletele strigă
întâmplări în ochiul destinului ce îndeamnă

la drum sau la refugiu

vor fi furtuni cerând frângere
în urma noastră şi înainte cresc nori. şoptim umbrelor să plece

şi se depărtează desfăcându-se în geografii

ale visului şi temerii
o toamnă cu degete amorţite parţial
bate în fereastră din valurile mării
îmi spun că a muri e o necesitate
aşa cum bruma îţi arde verdele şi roşul
să renaşti după un timp în flori şi arbori şi ape
avem o inimă cât un pumn de pământ sau foc

veşnicia renăscând clipa

pe buzele închise pentru totdeauna

peregrinii mileniilor în visuri şi speranţe,

ramurile cu aripi în adânc
fântânile, albatroşi fără moarte, măiestre

plutind prin bezna existenţei
spre ceea ce nu va fi nicicând uitat
visul luminii de a căpăta contur

în sufletul celui care o trăieşte precum iubirea

bucurie şi durere născute laolaltă

pe chipul celui drag şi-năuntru

sau doar paşii

trăiri amplificate, dacă eşti departe,

ca o câmpie, un arbore

ce tremură sub ceaţă şi întuneric

chemând viaţa

______________

cântec târziu

nimic nu e sigur, dar ceva din tot –

timpul acesta cu miros de spice

şi viaţa cu gust de lacrimă de izvor

şi gândul că eşti parte din celălalt

şi cel că suntem rădăcinile copiilor

şi ramuri părinţilor dincolo de moarte –

e măcar suspect de sinceritate

e noapte şi mă strâng în mine

şi minele se strânge în el mai mult

până încăpem într-o umbră de a fi

şi plutim la întâmplare printre clipe

în zori poposim pe un prag de lemn

ne adulmecă plictisit şi bizar un câine

şi ne zboară vântul într-un gard

aşteptăm să vină trenul de undeva

să zguduie tăcerea din temelii

şi pânzele de păianjen ţesute în conştiinţe

viermele acesta lipicios – nepăsarea

târându-se hidos pe bitumul fierbinte

printre maşinile abandonate pe trotuare

spre nervurile sângerii ale zilei

râdem plângând la apus de întâmplare

ce mai e gândul printre atâtea iluzii?

s-ar putea crede pasibil de realitate

cauza ei primară, coloana pe care urcă

sau coboară, în spirală, lumina – omul

a visat întotdeauna să atingă imposibilul

iar acesta i-a arătat, inevitabil, două feţe

pe care dintre ele să aleg acum

imposibilul cu soare mereu blând

cel cu ierni şi veri suprapuse

materialul concretizat după măsurare

unda purtându-şi misterul în cercuri ample

aripile îmi desfac în mine şi mă înalţ

aproape, departe, oriunde mai e speranţă

şi iarba aceasta care creşte

uneori albastru, alteori galben

alteori paşi şi vise de oameni

______________

Simplu şi pur

umblă cerul după mine şi-nainte,
şi eu înainte şi-napoi după el

alături de şirurile de tei ce mărginesc

strada spre marea ce m-aşteaptă acasă

imaginez şiruri de poeţi cu frunţile boltite
şi, din loc în loc, scaune şi mese
la care poartă discuţii visători

în acest decor cu câmpuri turcoaz,
şi păduri, vântul duce înspre liziere
unduirile zărilor tremurânde

lanuri de maci dospesc în soarele

coborând spre apus. păsări cu ţipăt sfâşietor

precum şuierul locomotivelor se înalţă

dinspre canele. ţăranii merg spre case

în cimitir crucile stau de strajă tăcerii
oamenii au cu toţii aceeaşi soartă
unii de mână, râzând, alţii singuri

tresar sfios când ramurile teilor
se apleacă şi-mi mângâie obrazul

spunând parcă să-mi urmez drumul

îmi e drag aerul ţării când miroase a cer,
şi a iarbă, şi a scoarţă de tei şi stejar,
şi a pământ reavăn, şi a viaţă şi e pace

şi vorbesc despre străbuni grâul, izvorul,

şi fluturii şi dealurile şi munţii, macii şi

floarea-soarelui, şi stolurile de păsări cântătoare
şi m-aşteaptă marea

______________

Destin probabil

eu nu sunt scriitor –

un suflet de cuvinte

ce scrie uneori pe vise

alteori pe adâncimi de stele

cel mai adesea însă pe vârfurile degetelor,

în relief – boabe mici, albastre,

cărora le spune pulberi de senin

noaptea le trimite spre casele oamenilor

să le-atingă pleoapele

să aducă fericire

nici poet nu sunt

iau cuvintele la-ntâmplare

şi le spun iubire, speranţă

oricare i-ar fi culoarea, cuvântul ştie

că se cheamă El, o eternitate

nu sunt nici prieten

spun tuturor bună dimineaţa în zori

pace la prânz, iar seara – noapte bună,

habar nu am ce-ar fi vrut să le spun

nu, critic nu am cum să fiu.

un om imperfect aproape în tot sunt

o fiică nerecunoscătoare

o soră plecată de mult din jocurile copilăriei

o credincioasă cu o singură icoană

un fragment de a fi pus pe glume plângând

nimic concret – eu, un suflet de cuvinte,

cum a vrut întâmplarea sau Dumnezeu.

______________

Abreg ad hâbra

miroase a toamnă pe alei

e mai rece seara în ultimele zile,

şi bătrânii par mai puţini

şi visele dau semne de oboseală

ai vrut să spui ceva?

te rog să mă ierţi, poţi?

nu-i nimic, ne mai rănim uneori

curând, se fac şapte sfere de când te cunosc

ştiu, când m-am născut tu erai deja pe drum

uneori, vreau să mă-ntorc în tine

oamenii nu se întorc în arbori

ba se întorc, în chip de păsări

tu ce chip ai, te ştiu după suflet atât de mult

ai învăţat să mori de când mă întrebi

am învăţat să trăiesc

ce e fericirea? un nod în destin

poate că la început a fost doar sufletul

poate că de aceea nu-i găsim un înţeles

suntem toţi oameni, ar trebui să ştim asta

abreg ad hâbra şopteşte destinul

pământul plouă în noi chihlimbar

petale scriem în fiecare trandafir ce trece

inimi de rubin în arbori

ce clar e cerul în ochii tăi de iarbă

cât albastru ţi-a împrumutat cerul

ne-am născut spre fericire sub semnul luminii

ne-am născut din lut şi piatră sub semnul morţii

ne-am născut din femeie şi bărbat în casa visului

ne-am născut din soare murmurând depărtări

din anotimpuri ne-am născut

dinăuntrul ideii

călători spre infinit

______________

înţelesuri târzii

înfloriseră

zâmbeau sub razele ca o privire

blândă de copil

la atingerea degetele ei

care le frângeau uşor

şi le aşezau unele lângă altele

buchete iluzorii

de prins la poarta de la drum a casei

pe cruci şi la icoane

şi-n poarta cimitirului

drumuri celor care înaintea ei

au băut lumină şi celor care vor aduce lumină

în pieptul ei de mamă

şi care mai târziu îi vor curăţa

colţ de întuneric şi viermi

când vrăbiile şi guguştiucii, şi paşii

şi răsăritul, şi picurii ploii

se vor auzi dinăuntrul pietrei

ca o memorie sunetului încriptat

în lutul inert prin care trece eternitatea

ei au crezut că suntem născuţi

să ne-ntoarcem, să rămânem

ne-au scris numele

lângă numele pământului

şi lumină au lăsat la porţi

să ne ştim găsi cărările

şi aşeza genunchii

în lutul bătătorit de vânt şi timp

scormonind cu mâinile

adânc braţele care ieri

ne ridicau spre cer

__________________

singurătate

nu e nimeni dincolo de apus

pietrele aşteaptă

să vină cineva

pe drumul ca un râu sec

să citească însemnele

frunzelor ce vibrează abia vizibil

la trecerea prin lumina crepusculului

în turla bisericii de la marginea cetăţii

clopotul se balansează ca un spânzurat

desfăcând zările

cu vaiete ce răsună prelung

dinspre câmp se aude uneori un tren

se lasă întunericul

înainte ca ziua să bată jumătatea ei de ceas

încerc să adorm

veghez cu ochii deschişi ca o casă

între un perete de vis şi altul

se scriu secundele prea grăbite

în vâltorile sângelui în cord.

visez numere

ca şi cum un fel de cod ar trebui să ajungă

din timpul început, o anafură

din care-au muşcat şi vor muşca pe rând

toate dominioanele luminii.

______________

aşa cum gândul…

aveam aripile în mine

nu ştiu de ce insistai să zbor

eram un fluture idee

frunza aceea tremura pentru că avea degete

în special inelare

dacă ar fi ştiut pedepsitorul

de amoruri, ar fi ars-o în înserări

cu toate şoaptele fiilor lui Eol

orhideea imita albina

gutuiul arunca poveri aurii

şi câtă rouă pe buzele viei…

muşcam amândoi dintr-un măr

ochii îi aveam în afară

doar ochii, de cele mai multe ori

cu ei ne ştergeam bărbile de must dulce

şi spuneam: vezi, Doamne

când îţi atingem fiinţa

cu sufletul, ca acum,

te întorci în noi

nu ca un copil plin de bucurii

precum cel veşnic fără drept de apel

aşa cum gândul se întoarce în sine

continuând să zboare în surdină

dar râzi uneori… de dor

de năucii copiii tăi

______________

cât ne mai ştim…

dansează cu mine, chip de suflet,

viaţă, moarte, materie, chintesenţă,

alungă-mă, cheamă-mă, răspunde-mi,

minte-mă, jură-mi pe lunile de argint

că n-ai să mă uiţi pentru prima naiadă

corăbii trimite-mi în porturi uitate de vreme

coboară-mă din vis pe ţărmul de sare,

inimi din scoici împleteşte-mi

pe tâmple, roteşte-mă,

ascultă-mă, priveşte duios,

învaţă-mă pe de rost rugăciunile

zeii s-au închis în pietre, în absenţă,

ne vom închina mării, streşinilor, viilor,

trandafirilor, crinilor, violetelor,

în Santorinul din albastru întrupat

spinning around every day’s circle

alb tu învelit în viaţă, albă eu,

în necuprins

de va fi să uit, să mă naşti, să mă mori

de la-nceput, cuvânt simplu,

şase litere, şase muguri de migdal

în şase clipe

celorlalte poeţii le vor spune crud,

ei au ştiut, eu te-am descompus

în veniri şi plecări, minut cu minut,

să mă-nveţi când ai timp

apolinica fericire, cât ne găsim,

cât ne mai ştim

______________

Cu gândul la tine…

urăsc senzaţia de apartenenţă

la pieptul tău – ştiu exact ce va urma

şi ce va urma apoi – şi după apoi

şi după alţi treizeci-patruzeci de ani –

te voi pierde. nu vreau să te pierd

nu vreau să urmeze

nu vreau să plângem singuri

stai cât mai departe. şi mai departe

şi mai departe

tot prea aproape eşti – mai departe

acum e bine – nu mă privi şi nu râde

cum îţi ştiu sufletul strângând…

ia-l de pe mine – şi mâinile

şi ochii – şi gura – şi gâtul – şi pieptul

şi lobii urechilor – şi tâmplele, şi visul

şi… coapsele –

doamne, ce-am greşit?…

crezi tu că se poate trăi aşa mereu?

va trebui să plec uneori, să învăţ

că şi tu pleci, dragoste eternă… că

şi dragostea… nu, nu poate… şi

întoarcerea… vei fi aici

când nu mă va mai găsi nimeni?…

când nu voi mai auzi

dacă nu voi mai şti

sufletele noastre unul mergând

fericit…

______________

Gânduri

zarea aceasta seamănă cu o arcadă

a ochiului tău stâng – necuprinsul –

urcă în volte line prin sufletul dimineţii,

îmbrăcând depărtarea în creneluri,

mi se-aşterne apoi roşietic lângă tâmplă;

verde-opal, marea aduce la ţărmu-i

iluziile altor universuri…

descifrăm destinul separat, noi, călătorii

năzuind împlinirea…

plecăm frunţile în faţa marelui Fluviu

şi cerem tăcuţi învierea adevărului echitabil…

continuu ca o religie a nerăzboinicilor

m-am gândit mult la viitorul planetei;

va începe, negreşit, sfârşitul decadenţei…

toţi mai greşim interpretările uneori,

important e să ştim… când sperăm…

______________

se poate?…

acesta e sufletul meu, iar tu muza

ochiul interior, inima arzând în afară

aminteşte-ţi,

nimeni altul nu poate înţelege

de ce-mi sunt paşii repezi

când te află

sufletul cum învaţă

din clipe risipite

să alcătuiască un azi

care să nu sfârşească

în despărţiri de copii

care uită jocul şi cuvinte nerostite

cum scriu în fiecare gând

cuvinte obsedant de repetitive

obsedant de cu azi, cu

oameni veniţi în viaţă să găsească

pragurile caselor visând reveniri

braţele arborilor întinzându-se spre zări

caii albi ai speranţei fremătând liberi pe câmpii

izvoarele căzând în ploi pe stânca verde

preaplinul zilei care trece

preaplinul zilei care vine

ciripitul vrăbiilor în nucul bătrân

picurii de rouă pe asfaltul rece

porţile deschise spre inimi grădini

căile uneori prea întortocheate spre mâine

ramurile gutuilor frânte sub poveri brumării

valurile greu de îndurat când eşti singur

sufletul râzând fericit în fericirea celuilalt

mamele purtându-şi la piept copiii vii

paşii bătrânilor opriţi cu sfială la intrare

fotografiile aşezate pe un colţ de masă

târziul planetei strigând înţelepciune

aminteşte-ţi tu, am în minte

cinci cuvinte… obsedant de dragi

ţi le spun

când ai să treci de pragul acela verde…

dar chiar şi aşa, dacă nu plouă

şi eu am să trec pe lângă tine cu umbrela

sau doar cu inima

se poate?…

______________

Poezia

mă minunam văzând cum trăieşte

în fiecare un timp, un spaţiu

apoi cum se duce

unde te duci, am întrebat-o

văzând cum trece

vinovată printre degete şi taste

m-a fixat cu ochii ei de poezie

şi a răspuns ceva, nu ştiu sigur

mai târziu am înţeles – trăiesc

şi nu am nevoie de un alt templu

in mine ard oameni, arbori

pământul, soarele, timpul

sufletul primului bob de viaţă

şi un univers care cântă

ajunge să văd cum zâmbeşti

o clipă verde-albastru, molatic

şi cum păcătuieşti uneori

şi-mi pui lacăte pe trandafiri

a doua zi mărturiseşti însă

îţi plac liberi şi mi-i aduci

ai braţele pline de parfum –

crini de baltă şi trandafiri

şi suflet visător –

aici printre toate lucrurile

mai mult decât toate

mai mult decât amândoi

de foarte multe ori

trăieşte în roşu şi alb

poezia

______________

am dat zilei numele tău

într-o zi de joi

nedefinită ca orice timp de popas

între copacii toropiţi de soare

şi pescăruşii în zboruri de rutină

ţi-am scris numele într-o scoică

vrând să te trimit cât mai departe

te alung uneori din minte

încercând să mă apăr…

cum te caut apoi…

orbul din mine găseşte drumul

şi surdul…. încercând să se apere

scoica a creat în jurul lui bob de sidef

ruşinată de puterea ei de sinteză

l-am rescris pe trupul zilei

în scoarţa teiului eminescian

să treacă în clipe concentric, să urce

şi mâine să se întoarcă mai albastru

mai verde… mi-e aşa dor de tine uneori

palide mai devreme, forme himerice

au ameninţat zarea cu tunete prelungi

apoi, au uitat de încrâncenare

veghează însă

singură printre îndrăgostiţi

marea îşi adoarme copiii pe rând şi cântă

cânt şi eu în gând

cu o scoică în palmă şi un vis

am dat zilei numele tău

______________

sunt om şi un pic poet

se întâmplă ceva în mine

senzaţia de desprindere din apa de început

lotuşi crescuţi din fotoni

o perfecţiune netedă, senzuală

psihologia poetului de hârtie

imaginez lebede în petele de albastru marin

timpul şi acarianul descriu volte de lumină

pe geamul ud

pe tâmple, miresme de magnolii

sufletul viu, sufletul mort, în sacru profan

refac din gând itinerariul spre posibil

între degetele fiecărei mâini am conuri de azur

pe podul palmei ţin munţi, în irişi, marea

când am să obosesc de aşteptări

forfota aceasta va deveni concret

atunci, abia atunci, voi spune te-am iubit

de fapt, cum mă ştiu, nu sunt şanse

jocul, regulile sunt aproape matematice

când limbile ceasului trec din oră-n oră

închid într-un inel un spaţiu ca o idee

dacă ar fi liber, ar zbura din retină în retină

ca o rază reflectată în propria-i reflecţie la infinit

gândul iubind omul, cuvântul, ploile, ninsoarea,

arborii, iarba, pământul, vibraţia, lumina

scrie

______________

emoţie de toamnă (2)

nimeni pe drum, timpul

şi toamna amintind jalea trompetei

în serile lungi de vară

cerul, o pantă în adâncime

pe care coboară tăcute turme de nori,

amplifică zbuciumul mării

dacă ar şti, te-ar aduce înapoi…

patru cuvinte am rugat-o să-ţi spună

eşti tot ce am

le-a purtat pe valuri din zare în zare

n-a ştiut să le ducă mai departe

acum loveşte digurile

iar eu, cuibărită pe piatra rece,

imaginez crâmpeie de discuţii

cu tine sau cu Dumnezeu

închide fereastra…

se lasă seara…

visele aleargă râzând înainte

regretele trec tăcute pe lângă noi

oricum aş face pasul

întâlnesc sufletul tău

am cunoscut demult pe cineva

care-mi spunea mereu te iubesc

într-o zi a plecat

sau zilele l-au ascuns

să nu-l mai ştie nimeni

nu l-am uitat, poate pentru acele zile

pentru că te ştiu şi eşti totul

îţi spun te iubesc în fiecare gând

la răscruci de clipe aşez speranţele

să nu treacă timpul

să nu zidească în noi uitările

dar el trece şi rămânem singuri

în parc, printre tei, în aşteptarea Veronicăi lui

Eminescu

______________

jertfa toamnelor de aur

nu te-am uitat, n-am avut când,

unde

paşi aud venind fără oprire,

e frig pe prag

vin prin timp colindători

îngeri cu ochi de foc bat tot mai des în geam

cristale de omăt se desfac în beznă

dincolo de zare

în căuşul palmei, inima desenează forme de abstract

elipse în elipse, în elipse, în elipse

tot mai rotund, mai cald

până leşin… însă ştiu cumva: te-am visat

arbore călător singuratic din adânc spre înalt,

aşteptai să mă opresc

nu se poate să pleci, strigai, păsările

leagă pământul de cer

ba ploile, răspundeam, şiruri nesfârşite de rouă

aveam pe obraji; erai un monstru cu braţe noduroase

aşa credeai, iar eu spuneam că sunt iluzii

eşti cel mai frumos bărbat

fragile contururi de opal, boabe de tămâie, silfide

plutind sub streşini la învingerea întunericului

păianjeni de grădină beţi de lumină

aduceau mâinilor tremurânde

jertfa toamnelor de aur

două inimi

______________

dreptul de a elibera din zid cuvântul

tot mai adânc urcă gândul

tot mai sus coboară

în ochiul meu confuz

sferică formă abisală

sufletul în genunchi

reflectându-se în ancestral

roteşte spaţiul spre forma iniţială

punctul

în singura biserică neîntinată

cerul

Dumnezeu visează să înţeleagă

sensul profund al verbului a fi

la porţile dimineţii, când soarele inundă totul

dreptul de a elibera din zid cuvântul

îi revine inevitabil poetului

sufletul roagă pentru iertare

______________

poem simplu

te chem

cu mâna la gură, să nu strig

să nu se desfacă în boabele brumei

privirea ta şi tâmpla ta, şi pasul

şi să nu ştiu ce să chem mai întâi

sau să plâng.

te văd mergând tăcut pe străzi

nu te pot opri acum, poate cauţi adevărul

sau îţi retrăieşti în minte fericirea

merg alături pe drumul meu fără să-ţi mai spun

undeva ne va întâlni destinul

iar dacă vei merge şi mai departe

şi eu nu voi mai şti să fac diferenţa

te iubesc oricum. când iubim

scriem, ardem lacrimi de fericire şi însingurare

şi când ajungem la sfârşit de lumânare

împachetăm coala şi o ascundem

arborii s-au golit de frunze pe rând

i-am atins cu sfială, nu aveam cum să-i dor,

ceea ce nu eşti nu are cum să te doară

te-am căutat în fiecare, fără noroc, desigur

te caut fără timp, trenul zboară

sprijin tâmpla în palmă şi mă înfior

parcă-ţi ating obrazul

dacă aş fi marea, ţi-aş atinge glezna

şi-aş tresări prelung simţind freamătul cărnii

nu ştiu de ce atâta trăire

iubesc o iluzie, cealaltă jumătate rămâne nevăzută

etern

______________

gând…

cât spaţiu ne trebuie nouă

gânduri fără tihnă

trăind într-un cuvânt?

dacă aş şti, ţi-aş spune

dar ai răspunde că nu,

visul tău a fost mai întâi

zâmbeşti atât de dulce

şi mă frământ tăcând

nebun dor fără vină

cât timp va mai trece

înainte ca lumina

să te cuprindă râzând

sau gândul meu

în pacea primului cuvânt

rostit de mine sau de tine

plângând acum

încercând să ne-atingem mâna?

______________

simplu autumnal

linişte. amestec de sentimente şi tăcere

şi aerul umed al toamnei prin care

dincolo de pereţii fiinţei şi cuvintelor aşteptare,

ca un refren nerostirii

cad ultimele frunze arămii… o gutuie pătată,

boabe de struguri arşi de brumă, o castană târzie

un măr… o nucă sau doar fluturi mici

tot mai mici de lumină

prin stropii de rouă alunecând de pe streşini şi ramuri

mai slabă, aura astrului e un perete ce se subţiază

lăsând radiaţia cosmică să străbată

până la scutul natural al Terrei. homunculi

înăuntrul acestei realităţi,

suflete de visători, ascultăm în fiecare dimineaţă

sunetele depărtărilor şi tăcerile din care se nasc uneori

la miliarde de ani, poate,

alţi pereţi, alte ferestre,

alte depărtări

linişte. înăuntru şi în afară, sentimentul

prezenţei sufletului tău ca în apropierea unui geam

prin care pătrund razele soarelui

când cerul se luminează

şi ne simţim continui peregrini

îi datorăm totul. îţi datorez

ani de visuri şi cuvintele scrise cu mâinile noastre

cu sufletele noastre legate murmurând

vers ori proză, partituri ce vibrează

prelungi tăceri şi fericire

pe culoarele pe care de mână

alergăm spre fiecare mâine

ca doi copii cu ghiozdane de speranţe

atârnând greu

când orele şi secundele până la prima recreaţie,

prima diplomă, primul loc de muncă,

prima casă, primul drum împreună,

promit să se deschidă undeva,

un timp, înţeles fericirii, cunoaşterii…

dacă inima-ţi întoarce paşii

spre rostitorul de tăceri sufletul meu

şi destinul aşteptării pictorului de dimineţi albastre

dirijorul acestei orchestre de vise dacă vrei să fii

rămâi. dacă, dimpotrivă, îţi simţi paşii mergând

spre alt punct cardinal

deschide cer, bătătoreşte drumuri,

în orizontul altui suflet care te ştie alături, scrie viaţă

când prea singur te vei simţi şi uitat

întoarce-te în tăcerile acestea din care se nasc

ireale intrânduri la spectacole

cu doi clovni îndrăgostiţi de aceeaşi rază de reflector

acelaşi soare care inundă scena

când se deschid ferestre

şi mergem pe aceeaşi frânghie, dedesubt genunea,

tot mai mult un singuratic

viaţa e un drum înapoi

spre desfacerea momentului concepţiei

sufletului trecere spre esenţă

- te iubesc. iartă-mă. -

oraşe de vise cu şcoli şi locuri de parcelat realul

rămân în urma noastră pagini

în istoria fiinţei

explicaţie obligatorie:

muza mea e bărbatul zori

coboară dimineţile devreme cu tălpile goale

până aproape de valurile mării

şi se întoarce cu braţele pline de albastru

şi lumină

muza mea e bărbatul timp

stă de vorbă amiezile

cu păianjenul ce-şi alege pânza

deasupra mesei de lucru

nu ştiu dacă el sau eu

ne ridicăm şi privim pe fereastra reală

soarele coboară şi azi spre amurg

cerul e în pete de albastru-degrade

natura îmbracă mantia-i

pentru serile mai răcoroase de toamnă

muza mea e bărbatul pretutindeni

are braţe uşoare şi pieptul cald

şi pasul i-l simt în pasul meu

şi răsuflarea amestecându-se

cu vântul, cu iarba, zborul pescăruşilor

şi asfaltul peste care se aştern legănându-se

ca nişte mări

frunzele teilor, castanilor şi plopilor,

şi salcâmilor pe bulevardele bătrânului

şi mereu tânărului Tomis

muza mea e poet, e un pic real, un pic luceafăr

şi totuşi un om simplu cum sunt şi eu

în plus, cer şi pământ, şi univers, şi etern.

______________

simple scrieri, paşi, întoarceri

nimic nu poate scăpa
precum o apă
din bilioane de corpuri glăsuitoare
sentimentele de om plecat
să înveţe potecile eternităţii
şi renunţarea deseori
se întretaie păienjeniş de lut şi lumină
în dumbrava copilăriei
în pumnul copilului
uimit de prea multele secvenţe de viitor întoarse

e pasul încă mic şi pumnul cât un măr domnesc

din el trec însă

multiplicându-se înapoi ere de speranţe

retina îi e roşie de lacrimi, dar râde

şi urcăm, suflete,
precum hultanii cu soarele în inimă
plutind deasupra culmilor şi-a mărilor
n-au cum să treacă himere
anii în care am trăit fericirea

chiar dacă pietre mute
sufletele noastre
s-au îmbrăţişat pe alei pustii
împărţind cu întinderile nedesluşite
chemările

alteori pasul am îndepărtat de fereastră
să nu mai simţim drumul
venind prin sine singur
nopţile căzând
ca un capac de mormânt
peste speranţele
că în ultima clipă
din fiecare zi
uşa sau depărtările
vor lăsa să se-ntoarcă
viaţa

______________

nu voi întreba

ce s-o fi întâmplând uneori cu paşii

de nu-i mai ştiu răsunând

cu tâmpla şi mâna

atingând clipe

botezate în dragoste curată

ce s-o fi întâmplând cu râsul

în piept simt când disper o piatră

în minte o prăpastie adâncă

pe un mal, un suflet

pe celălalt, ce-a mai rămas din el

ce s-o fi întâmplând cu anotimpurile lungi

de arbori învăţaţi să meargă de mână

nu voi întreba. dă mâna şi urcă, e soare

în aceste pietre ce încearcă să afle

din uitări şi amintiri clipe dense

de mirări pagini de carte drumului

pacea sufletului unu alergând

ca un nebun înaintea noastră

la poarta dinspre fericire

aşteaptă clipa ce ne va uni

sau ne va elibera

vezi? pe umbra teiului acesta scrie vecie…

sau mai bine mergi înainte

şi iartă-mă

lacrimile sunt ale cerului

e toamnă

vom trăi această iubire în mine

şi în tine

ca o piatră păstrând

îmbrăţişarea

când vântul va aduce dinspre

neştiutele drumuri

şoaptele ce spun

că am trăit cea mai curată

fericire.

______________

Pe fiecare nimb

muzica – ce s-o fi întâmplat

cu sufletul meu

fuge de ea ca de amintirile dureroase

în care doi oameni se iubesc mult, prea mult

şi într-un moment oarecare ceva îi rupe

primeşte-mă în tine

la început de timp

fii-mi apa crescută în scocurile ochilor

piatra din care pământ va dospi viaţă

paşii atomilor

crucilor nesângele, eternitate mâinelui

dreptul să trăiesc sperând să învăţ

să redevin arborele care merge în speranţă

să respir scriind, să visez

să ştiu ce-a fost înainte de cel mai îndepărtat acum

sau doar de cea mai nouă evidenţă

că suntem robi întâmplării

din când în când

am să mă desprind şi-am să te cuprind

cu sufletul

peste fiecare nimb

pământ, soare, viaţă, destin

_______________

după-amiezile gândului creator

priveşte tăcut joaca ideilor pe pervaz

în pacea încă palpabilă a unei secunde de vară

se lovesc între ele precum fotonii

ricoşând în geamuri, apoi în tâmple

ca în detectoare – unul în stânga, unul în dreapta

ai jura că fiecare e pe un drum al său

adevărul e că nu se ştie niciodată

nu prea le vine să se despartă

iar dacă sunt obligaţi să stea departe

în mod sigur reacţionează la fel…

voi fi aici, răsună ecoul

cheamă-mă când ai nevoie… desigur…

mai ai mult până ajungi? cum trec anii…

lumina scade în ochiul bătrânilor zei

nu mai spui nimic de un timp… ai uitat

nu-i nimic… timpul rezolvă totul… tăcere

o clipă la miliarde de ani e zgomot – viaţa

şi ne simţim copleşiţi – prea multe motoare

prea multe arme, prea dese comenzi: arm

prea multe suflete mergând singure

prea multă muzică, strigăte de aşteptare,

strigăte de fericire, prea multe plânsete

strigăte de disperare, strigăte de foame

de înainte sau dimpotrivă,

strigăte ale degetelor, ale tastelor – cuvinte

tăcere. vâslim fiecare în barca lui

sau înghesuiţi în câte-o cală înainte

sau dimpotrivă. gândul să fi rostit primul cuvânt?

de o margine de vâslă se lovesc ideile

ricoşând în tâmple precum stropii grei

din nori cumulo-nimbus – trec vulturi

mormintele-şi momesc ospăţul hâd

păstrează-mi, te rog, un loc în ultimul rând

viaţa are tragic… s-o scrie cineva într-o altă formă…

actorul din rolul principal nu are nicio putere

se va naşte, va trăi şi va ieşi din cadru

zgomotul sau tăcerea e cadrul, în acord deplin cu nimic

poate doar cu gândul care, rămas pe scenă

pleacă puţin fruntea în semn de mulţumire

zâmbeşte şi se întoarce la locul său de meditaţie

următoarea staţie e, de fapt, anterioara

nu, spune un gând aflat aici mai de mult,

e şi una şi alta, cine mai are timp să aleagă?…

_______________

e târziu

îngeri dansează în lumea lor în lumânări aprinse

cu frunţile plecate în inexplicabile tăceri

mor prematur visele în sufletul ferit de întreg

în urbea pierdută în ceţuri sărate

şuieră vântul în crengile tot mai golaşe

în mintea mea trează şuieră aşteptări

şi trenuri şuieră, tot mai crud, polifon

amintiri se întorc, de nicăieri, viu

până când nu mai ştiu dacă râd sau plâng

dacă a nins în cerul albastru din adânc

sau e primăvară şi râd copiii, soarele

tace atunci şi le aud chemând pe toate

mai mult a rugă, să nu le opresc paşii

când pleacă din nou, te privesc, râzi

te iau de mână, ai mâna caldă, tresar

mergem în gară printre oamenii călători

nu e nimeni cunoscut, ne amăgim că vin

cei mai mulţi se duc, lumina vine din trecut

şi muzica – valuri în oceanul fără contur

mi-e frig, mă strângi în tine cald

mă minţi că n-ai să mori niciodată, nici eu

zi, jumătate din chipul tău râde, jumătate,

densă, închipuie noaptea ferecată în aşteptări

să mergem, spui, să nu ajungem prea târziu

unde să ajungem nu ştiu, dar merg, e târziu

_______________

cât mâine…?

cât adevăr încape într-un ceas,

câtă întrebare,

câte braţe schiţează regăsiri,

câte priviri sărutul,

când trenuri se scriu între azi şi ieri,

din întâmplare în întâmplare,

cât vis în vis, cât dor în dor

când staţii dispar şi nu ştii

care e fereastra prin care să priveşti,

uşa la care să baţi?

se adânceşte sacralul,

se redefinesc împărăţii,

soarele e un detaliu izbitor

în nestatornicia eliptică a speranţei.

fecioară, pruncului tău, pace,

omului, înţelepciune,

ţie, domnul meu, lumină.

când culci tâmpla pe genunchii mei

şi-ţi citesc în privire atâta poezie,

cât mâine încape într-o inimă, într-un cuvânt

Dumnezeu?

_______________

rugă

nu daruri de preţ, Doamne,

sănătate dă-mi, te rog, şi pace,

să se întoarcă iernile în primăveri,

în cântec de codri, freamăt de ape,

aripi de dor, să ştiu drumul

cum se umple de paşii revederii

uneori, ţărâna s-o întregesc în treime,

să zbor peste creasta muntelui,

cuvânt în zori, rouă în verdele crud

să mă-ntorc spre seară, fericire, cuprindere

în misterele materiei, rug luminii,

trăind o dimineaţă de veşnicie,

în poarta spre ultimul adevăr

iar dacă trebuie să trec,

în pace îmbracă oamenii,

Pruncul Dintâi, Maica Sfântă, copiii,

echilibrul fragil al planetei,

arderea stelei întru naşterea vieţii,

serile de poezie, înveşmântări în lumina lunii,

tărâmurile de împliniri, templele

muzica învaţă-i mereu, să cânte în felul lor

zborul albastrelor speranţe din tăcerea pietrei,

dansul norilor deasupra platanilor, ninsorile

pe ramurile ce se golesc de lumină pentru a se umple

de fructe care mor în toamne precum frunzele

şi în primăveri renasc în alb pur şi roz şi verde

când din tot ce-am visat să durez

va arde candelă cuvântul de dor

_______________

identitate

El ştia în fiecare secundă

spaţiului şi timpului cum să ceară

să nu fie prea mult răsfirare

ca un aer ce se desprinde şi se pierde

în unde spre marginile cerului

din dangătele clopotului

semn de sărbătoare sau de moarte

El ştia cum

să nu se strângă, să nu se aşeze

umede şi dense de fumul cerii

tăcerile ca-ntr-o oglindă în care

trăiesc umbre

El ştia culorile viselor

aşeza la fiecare masă a slovelor

un vas cu petale din care beam

răsărituri, amieze însorite şi

apusuri pierzându-se în zori

liniştite de pace

până la starea aceea

când ne luam de mână

şi ne spuneam fraţi

de mamă, de cuvinte

de elemente primare 1 – H

prin trecere unii în celulele celorlalţi

în hora aceea ca o aură

înăuntrul căreia ardea un singur

suflet – creatorul

El ştia de ce uneori

priveam minute în şir aerul

până când ceasuri se roteau

în fiecare particulă de lumină

şi dangăte ca de clopotele bisericilor

creşterea ramurilor

paşii ierbii

şi zborul, şi muntele, şi oceanul

se strângeau într-o singură silabă

Om

El ştia că din rotirile ei

când mai învolburate, când mai line

se naşte cuvântul,

eternitatea

El ştia că mările şi gările despart oamenii

mă lua de mână pe faleză

sau în gară

şi cu ochii în lacrimi spunea mă întorc repede

se îndepărta apoi privind în urmă

până când nu-l mai vedeam

apoi din gânduri…

aşa cum toţi spun acum

şi e frig şi prea gol…

El ştia că noi copiii

îl aşteptam

venea întotdeauna cu o bucurie

de casă cu uşile şi ferestrele deschise

să intre toată lumina

ştia că ne depărtăm

aduna una câte una

amintirile vechi

şi le aşeza lângă icoane

când nu mai ajungeam de depărtări

şi de anii închistaţi în sistole

serile, după muncă,

şi dimineţile demult,

sta un timp bucurându-se

îngrijorându-se ca şi când

peretele acela era

o casă în care copiii trebuia să aibă un destin

la care el trebuia să se gândească

dinainte

să poată spune când aveam să plecăm

ăsta e al tău, ăsta al tău…

acceptând de fiecare dată

drumul pe care-am ales

să pornim

_______________

sfinţenie

ochii lor căutând cu înfrigurare drumul

lacrimile strângându-se laolaltă în barbă când spun

copilul nostru încă aici, ajută-i, Doamne,

pe toţi copiii de demult, de acum, copiii altor spaţii

copiii părinţi, copiii copii sănătoşi să fie şi liberi

să vină spre noi de oriunde, oricând

pace să le fie paşii şi odihna, îi strâng cu braţele

îi adun laolaltă miliarde în doi, în unul

câtă lumină, cât strigăt ai aşezat, Doamne, în oameni

câtă curăţenie în ei care se simt uneori mari de ani

şi tot mai mici de trup, mai puţini

_______________

iertare

de mine se ţine umbra şi eu de ea

căutându-ne întâietatea pe poarta întâmplărilor

a casei părintelui, a fratelui, a celui care aşteaptă

a celor care nu mai ştiu aşteptările

dar le iartă zâmbind celor care au întârziat prea mult

regăsirile – începutul spre care venim

din care plecăm mereu alţi copii

_______________

ce să-i spun?…

om sunt şi privesc tăcut trecerea anilor

spre seri, iar inima, la fel de tăcută,

cuvintele ţi le-aude şi cântă în gând

întrebând unde ne vom scrie mâinele

când tot ce e mirare acum

nu va mai fi decât praf de drum?…

_______________

într-o staţie…

nimic din bucuria aceea

ca o casă

în care părintele sau fratele mai mare

aşteaptă

stângaci ascunzând lacrimile

din ochiul care te îndeamnă zâmbind

să treci pragul

să-ţi potoleşti puţin răsuflarea

şi să spui

bine te-am găsit, cât mă bucur

că am ajuns!

eşti sănătos?

nu părea să mai crească

în sufletul lui

după cuvintele pe care i le spusese

(câte nume nu avea fiinţa aceea

pe care o simţea respirând înăuntru

scriindu-şi universuri)

şi totuşi în fiecare seară

şi dimineţile până nu se ridicau

stropii de rouă de pe lucrurile

şi fiinţele dinafară, uneori

şi prânzurile când privea în gol

cum vântul fugărea hârtiile

pe străzile golite de oameni

aştepta aşa cum aştepţi poştaşul

care nu are de unde să ştie că eşti

sau trenul într-o staţie

uitată de lume

să spună

am greşit

te rog, iartă-mă

_______________

dialoguri neterminate

n-am mai mult şi nici atât

tu ai ochi de cer?

nu, de iarbă. tu?

crezi că mai e necesar?

nu ştiu…, am rătăcit ora

şi secundele?

păstrează conturul circular

a fost uşor drumul?

alerg, da, nu ştiu de ce alerg

am aşteptat prea mult

poate. vrei să pictăm mările

din depărtările înalte?

nu… am stricat şevaletul

şi culorile?

păstrează sensul real

ferestrele încă se deschid

poezia se scrie în pauzele de durere

sau extaz. sărutul pe umăr…?

şi cel pe călcâi, pe tâmplă al meu…

ai udat florile?

da, prea mult, va ploua

ai mai trecut pe acasă?

dormea…

cine dormea?

casa

frunze, frunze pe toate aleile

inima aceasta a uitat să cadă

m-am rugat

să mori, ştiu…

să trăiesc, dorm înadins uneori

şi eu, dorm tăcerile

dacă te ating…

soldaţii luminii merg grupuri-grupuri

să ne trezim

urma aceasta pe nisip e în deşert?

tu le-ai spus ceva?

cui?

picăturilor ultimei ploi clipesc fascinate

şi secundele

muzica le face aşa

crezi că Dumnezeu a dat timpului şi apei sensibilitate?

desigur, vibrează continuu

să nu mergi singur în biserici

lumânările sunt suflete chinuite de patimi

şi dacă toamna asta trece neştiută?

ne vor ninge aripi de îngeri

răsună văzduhul de clopote

sănii, trec sărbătorile prin vadul vremii

________________

(despre existenţă) vina

Doamne, să fi avut la început

uitare doar,

sărac aş fi fost şi singur ca un arbore

pe o planetă neştiută de oameni

n-aş fi cunoscut niciodată

bucuria şi întristarea

sufletele părinţilor

prietenii

cuvântul

depărtarea

glasul copiilor

paşii fiecărui om şi-ai tuturor în lume

naşterea şi moartea atâtor alte mirări

iertările

împăcarea

a câta oară

când vinovat de prea multa-mi

risipă de viaţă şi cuvinte

ar trebui, poate,

să-mi strivesc degetele

şi inima

să nu mai ştiu trece hârtiei

tristeţea

speranţa, bucuria…

________________

dac-aş şti…

aş schimba clipelor rotirea

sensul aşteptărilor prea lungi

rezonanţa corzilor destinului atomilor

să nu mai plângă în nimeni, să nu mai fim

fântânile în care cresc întristările, cuvintele

întinse spre ceruri dureros

e departe zero?… infinit?

aş vrea să am timp

să înţeleg neînţelesului vina

de-a fi absolut uneori

ceea ce nu cunoaştem

nu cere prea mult… realitatea

e un tărâm cu o singură punte

cu miliarde de benzi

pe care căutăm mergând în urma sufletului

noaptea din care se naşte lumina

dansează în noi cârduri de nori

răsuciri anotimpuri în caier de timp

ameţesc privindu-i – mă cuprinzi…

ai un nume ca să nu confund

ochii tăi adânci de întrebări…

când plouă şi strângem în mâini

semne, clipe ale întâmplării

suflete în tăcerea pietrei,

învăţăm desprinderea măiestrelor

______________

dacă vrei să pleci…

spune viorilor şi pianului să tacă

tristeţea asta să nu se mai cheme nicicum

iluzii într-o minte de cărturar

vor spune târziu

despre revenirea poetului în tăceri

să nu crezi

razele soarelui şi ploile pe obraji

şi valurile mării

vorbesc despre clipe de real

când te doresc, închid ochii şi te ating

chitara plânge şi eu râd sau nu mai ştiu

dacă nu mai trebuie să fim un cuvânt

creatorul a scris, probabil, şi un final

cea mai mare răsplată a vieţii de poet

sunt zorile stând la pândă

la margine de vis, când tăcerile dorm

strigă să audă universul că suntem

înţelegând prin asta că ne consideră părtaşi

ca ploile să cadă mai departe pe obraji, în mare

în câmpie, pe rănile bătrânilor arbori, pe frunze

în suflete şi speranţe şi

chiar dacă nu ştim să le oprim, şi nici ele nu ştiu

şi plouă pe pământ cu apă şi cu frunze, şi cu sânge

şi cu raze, şi, uneori, cu pietre şi stele

viaţa e o uriaşă carte a speranţei

______________

cuprindere

fericirea ar trebui să fie

fereastra deschisă spre soare dimineaţa

paşii celui aşteptat o viaţă

cartea în care ai aşezat clipe împreună

tremurul inimii când

simţi în aerul răcoros din jur

ochii-i calzi cuprinzându-te

şi respiraţia cunoscută şoptind: sunt aici

fericirea ar trebui să fie

cuvintele ce vin din depărtări

fereastra deschisă spre cer la amiază

în inimi cu amintirea drumurilor

parcurse împreună chiar dacă doar

suflete bete de lumină şi etern

fericirea ar trebui să fie

fereastra deschisă spre nori când plouă

continuu ticăit ceasurilor şi efemer

deopotrivă interpretând simfonii

minunate în inimi de eterni copii

îngenuncheaţi de mână lângă mări

ce scriu în cristale de siliciu şi sare

viaţa unuia şi a celuilalt

soarelui, pământului, galaxiei

fiecărei zile începutul etern

fericirea ar trebui să fie

fereastra deschisă spre cer seara

fericire din doi în doi, trei,…, miliarde

divizând timp-spaţiu cu doi, doi, doi…

recompunând în stele unu, unu, unu…

împărţind la trei, patru, cinci, şase…, n

extrăgând rădăcina de ordinul azi

din pământ, apă, foc, noi, necuprinsul

scriind pe file de viitor

un singur suflet – Univers

fericirea ar trebui să fie viaţa celuilalt,

oricare-ar fi culoarea pielii, religia

felul în care îşi rosteşte gândul

spune frate, munceşte, priveşte cerul

îşi cântă dragostea şi poartă copiii şi paşii

pe drumurile vieţii sau doar visează.

______________

Cum nu se moare din tristeţe

să mergem, sufletul meu

e-atâta soare în oraşul acesta

printre paşii zefirului, clipe veghează ghioceii

şi brânduşele venind în coşurile florăreselor

cinematografele şi teatrele au afişe bogate

au clădiri şi existenţă, şi dragostea noastră

n-am să te iubesc mai mult de-atât
şi nici mai puţin, ştiu şi ştii şi tu
clipa ce-a tăcut când m-ai durut,
acum nu mai are importanţă.

am să plutesc şi-am să privesc şi mâine
la fel ai să pluteşti tu
şi n-am să te mai chem Stephan,

ci visul meu nebun mereu alături.
am să te scriu pe altă filă şi poimâine
şi-am să-ţi pun şi-alt nume, poate,
iar din existenţa-mi clorofilă
am să remodelez zefirul, dacă trece,
ce-ţi va mângâia tăcut obrazul.
…………………………..
aşteaptă tramvaiul, mai ai timp să ajungi –
de azi sunt vatmanul şi-am schimbat macazul –
te aştept în staţie la patru…
iar dacă nu vii, nu-i nici o mirare
te aştept şi mâine şi-ai să aştepţi tu…

______________

nerostiri rostite

ca un beduin obişnuit cu deşertul

eşti înaintea mea cu un pas

nesperanţelor aflând oricând capătul

oaze pentru un timp de tihnă sufletelor

visând, înapoi cu o aşteptare poate

împlinită, alături clipele toate

şi nu voi putea să uit

cu câtă dragoste şi răbdare

ai durat în mine această casă

această icoană la care sufletul

se întoarce ca un copil fericit

fereastra aceasta de la drum

prin care te văd venind

în prag cum stai uneori singur

frângându-ţi mâinile că nu ajung

opreşte-te. nu se poate stinge

această lacrimă sfântă

această lumânare din care izvorăşte

liniştea curată a întregului când suntem

cuvântul de dor, picăturile de rouă

în ochii florilor, speranţă, fericire

când îşi poartă şi ne purtăm de mână

sau pe umeri copiii şi e pace şi e azi

nu te-nnegura, nu-i voi spune toamnei

bun rămas şi nici ţie

cu ploile ei de rouă şi brume va spăla

aceste nerostiri rostite care urcă

precum un fum dens uneori

din două fiinţe de cuvinte

care ard rostindu-se

în ochiul destinului

______________

şi tu şi eu trăim în poezie…

cu braţele sprijinite pe pervaz

visăm corăbii venind în portul timpului,

cavaleri şi domniţe din veacuri râzând

poeţi şi savanţi

în largul de lanuri, cântând presuri şi vrăbii

maci şi margarete înălţându-şi spre cer

feţele înrourate

sub norii risipindu-se în larg

razele gama şi ultravioletele încă inocente

atingând radial printre ramuri înverzite

ochii de tăceri ai infinitului

când pasările din câmpuri

sau de pe ramuri

se-avântă spre înalt sfidând gravitaţia

şi aerul încă rece al dimineţii

rămânem cu un uşor regret

dar şi cu senzaţia că am câştigat

ne umplem inimile cu albastru

şi cu roşu, şi cu dor

şi ne întoarcem la masa de lucru

tu cu cinci etaje mai sus

eu doar cu unul

aşa ne începem viaţa

în fiecare ceas la ora şase

când primul scrie un gând

celălalt îl completează

conturând un azi în destin

ştiu că pare sentimental

şi chiar este

poezie pentru două suflete

niciodată departe

______________

şi…

eu te iubesc în fiecare zi la patru

iar când minutul acela

trece în umbră dublându-se

dublându-se, dublându-se…

de dublul speranţei, dublul dimineţilor

te iubesc… am tălpile înrourate

şi braţele lucesc de rouă în soare

şi vii cu poala hainei plină cu brânduşe

ţiganii îşi flutură veşmintele pestriţe

printre scoici şi crustacee şi păianjeni de lumină

şi brânduşele se întorc în ţărână

din mâinile tale ce le eliberează

sub ele, ba nu… deasupra

un ghiocel, doi, încă unul

pentru tine – spui…

eu te iubesc în fiecare zi la şase

şi un minut, şi… viaţa

______________

Plouă monoton pe pământ

ploaia aceasta

monoton coborâtă pe pământ

peste acoperişuri sprijinite

pe ziduri de apă

cât o să ne mai spele sufletele şi paşii

nici regrete nu mai avem în noi – nimic

şi cade fără niciun Dumnezeu

pe case, drumuri şi morminte

ducându-le haotic spre sud

spre est – spre mare

ca pe nişte corăbii fără corăbieri

pe care curenţii le vor purta

din stâncă-n stâncă

în neliniştea mării

iau umbrela şi ies în oraş

să cumpăr pâine

n-o deschid – umbrela – mi-ai spus

n-o deschide – e de soare

merg cu ea închisă şi plouă nevrotic

trece de glezne şi în răpăitu-i continuu

mă gândesc la tine. unde-ţi duci

sufletul când singur mergi prin furtuni?…

întind mâna să ştiu că ţi-e bine

din trup îmi ies aburi, din nori şi arbori

plouă peste suflete şi lucruri a toamnă

ridic ochii spre cer şi spun: zâmbeşte!

nu înţelege – curge fără regrete

pe pleoape, pe buzele deschise

a rugă sau doar a mirare

cumpăr pâine şi o împart cu câinele

de sub scară şi cerşetorul

care vine o zi da, una nu

întrebând dacă am gunoi – nu pâine –

nu-i dau gunoi, uneori un ban

alteori nimic, acum îi dau pâine

şi plouă. duc pâinea rămasă la gură

şi muşc din ea ca din Dumnezeu

a câta oară din ea, din el

mănânc şi plâng –

n-am spus-o eu – Labiş

inspirat. foamea aceasta nu cere

niciun dumnezeu pe covertă

într-un ochi de cer întors plutesc

în apă până aproape de genunchi

şi verdele acesta arămit

mă arde şi cerul când ţi se strânge

tot în ochi

şi plouă depărtări

______________

Mă cuprind în tine ca în Dumnezeu

din toate numele din lume

alesesem să-ţi spun El

ţi-aş fi putut spune Alfa, Psi, Ro, Tau,

Omega, Patimă, Dor, Răsărit

Vis – Chemare – Împlinire

Poem – Cântecul îndepărtatelor stele

braţe, ramuri, vânt, mirări, înserare

acasă, drum, depărtare, acum

ţi-am spus simplu – El

jumătatea întâmplării mele –

de aceea – când te chemam pe nume

suna puţin ciudat şi-ţi spuneam

în gând – al-Meu –

ştiai de ce

şi pentru că ştiai ţi-ai construit

un timp cu sertare

în care aşezai, în ordine precum bătăile

inimii, partituri în care pianul şi viorile

ne răsunau în minte precum poeţii

altor vremuri pe o terasă la malul mării

sau într-un parc bucureştean

pe câte nume nu-ţi spuneam

când mă cuprindeam în tine

ca în Dumnezeu…

dar dacă mâine va fi să pleci,

rog timpul să fii fericit

iar pe mine să mă înveţe singurătatea.

______________

Altfel de poezie (la cireşe)

sub povara jertfelor sângerii trăiesc

târziu sub cer cu lună plină

ca-ntr-o cochilie de melc marin

într-o iluzie cu tine – şi visez…

doi cerşetori – faimoşi odată

doi clovni abia ieşiţi de sub reflector

rătăcim pe străzi ca doi pinguini

la-ntâmplare şi cântăm

poem pentru două vise

I can hear your voice…

mă prinzi de mână şi păşeşti

în ritm de vals – te urmez

pe o scenă newyorkeză artişti de renume

Vanessa Mae acompaniază la vioară

se termină piesa – se aplaudă prelung

JD, Blackmore’s Night, alţi şi alţi

vin să ceară autografe, suntem felicitaţi

fotografiaţi, invidiaţi…

se trage cortina – se sting reflectoarele

ajungem din nou în stradă – vagabonzi

cu mers de pinguini

ştii cumva unde am pus batista?

îmi lăcrimează ochii

probabil de la farduri. ce farduri…?

păi ştiu eu? nu ne-au machiat

înainte să urcăm pe scenă?

te iau de mână şi alergăm pe ţărm

dacă aş putea să te strâng la piept

spui când deja mă strângi la piept

să fii aici

mă strâng mai mult la pieptul tău şi adorm

când mă trezesc e deja vară

iar tu eşti plin de copii

au venit la furat – îmi spun

vreau să-i alung. mă opreşti

şi surâzi – înţeleg – nebunaticilor

lăsaţi-l pe tata să lucreze

mai vreau una, tata – şi eu una

mama, tu nu vrei?…

______________

Braţe de dor

ramuri ţâşnind fecund

din trunchiuri fremătând de seve

sub anotimp de pace cât vă aştept întoarcerea

şi petalele în soare să surâdă, în iernile lungi

privind prin geamul îngheţat

în mâna stângă cu tulpinile trandafirilor

ce s-au trecut poemelor şi amintirii

cu ochii în lacrimi şi totuşi zâmbind

vă hărăzesc pământului setea de mirări

lumină vă trimit spre oameni şi dor – braţe ale mele

să le luaţi inimile şi să le strângeţi la piept

ţineţi-le apoi la tâmple

şi ascultaţi-le visurile

suntem un pic mai mult din tot ce suntem

din coarda noastră cu bobul prelung

vers alb lângă vers dospeşte în lumină

grâu copt în câmp rodeşte pâine

şi chiar şi când ploile îşi sapă-n noi făgaşul

şi iernile gheţuşul

ca-n trupul dur al pietrei uneori

rămânem cu fruntea sus

ceea ce ne salvează întotdeauna sunt

aceste braţe de dor

dragostea moştenim de la arbori

să fim aproape de lumina divină

când acordurile viorilor tâmplele ne dezmiardă

şi ne simţim inimi înflorite ocrotite de cer

______________

Vine toamna?…

pentru cine culegem secundele

cu gurile direct de pe ramuri

aşa cum culegeam cireşele pietroase

şi florile de tei în nopţile eminesciene

pentru cine le mai împletim

în lujerii pictaţi cu cicori?

arcuşul meu cu fire de păianjen

atinge bont fiecare coardă

îmi poţi ierta păcatele şi azi

îmi mai ierţi nebuniile

şi muzica aceasta împroşcată pe toţi pereţii?

poate se va schimba ceva totuşi

în mod sigur nu în mine

o lume fără muzică nu există

nici fără dragoste

heavy on my heart

îşi picură dimineţile roua

aud mâna ta oprită pe clanţă

şi privirea – imposibil de verde uneori

dacă pleci… nu pleca

______________

Au venit delfinii

te-am visat… spuneai – te-am visat…

alergai spre mare, ca o părere, şi eu,

cum îmi aşterneam visele drum,

să nu calci, năucă, peste inimile

celor care s-au iubit

şi au trebuit să plece

vino repede…, sunt aici… ţi-am spus

hei, bunilor, ce bine-mi pare!…

Eminescu?… piatra aceea… noi?

cum ne e rostul; voi, spuneţi, v-a fost dor?

v-a fost… cum să nu ne fie?

stai…, unde alergi aşa?

au venit, înţelegi? au venit fraţii…

______________

cuvintele tale

răsărit pontic

şi cât de mult însemnau trei cuvinte

Bună dimineaţa, suflete!

scrise în frunze de tei şi gene albastre de sare

cine le va întoarce

cine le va opri să ardă mâine?…

e greu să închid în mine privirea

şi tristeţea când îmi răsună-n minte sensuri

te iubesc, nu uita. la mulţi ani,

ecouri, apa mării, depărtările, visul…

ne întâlneam ca din întâmplare

mergeam apoi uitând de noi printre teii

care întrebau din unul în altul

dacă domnul acela e Eminescu

şi doamna…

azi trecem singuri şi rar

nu-mi fac procese de imputare

nu-mi mai fac nici măcar curaj sau mâncare

poate eşti fericit acolo unde eşti

eşti, ştiu că eşti

dacă fac un pas, eşti cu siguranţă

în prezentul acelei clipe de a fi, de azi, de oricând

oriunde, orice, oricum

fără cuvinte, fără atingeri materiale, fără să spui

fără să dor… aveam cândva un ghem de iluzii

pentru fiecare depărtare

când mă opream din plâns, coseam

un chip fericit la fiecare intrare în lumea

visului nostru de a fi împreună

cuvintele, tăcerile tale

nu-mi dau nicio clipă de linişte

______________

Scriu

sărace-mi sunt cuvintele,

ciutura vieţii tot mai seacă

secunde picură în setea degetelor

scriu,

poem cerşit cu braţele deschise

poem rugă aripilor îngerului

cum îmbracă cerul ca un piept de părinte

nisip, clepsidră,

oasele străbunilor

spumă de sare când se revarsă

aşteptarea milă cu milă pe ţărmul

sufletului, poem

lacrimă, lotus, luceafăr, liră,

lapislazuli, laur, leagăn, leac,

largus, lapicidia, lucta, lexis,

levanem, liană, limen, licorn,

laxus, lotus, lume, lanţ, lege,

luntre, lut, lacrimă, lumină,

suflete de rătăcitori, poeţi

arcuiri în aer, albatroşi de zăpadă

şi azur, îngemănând destinul

______________

Poezie de atelier

aveam de trăit un vis

o strângere constantă de inimă

sunetul pasului tău pe caldarâm

privirea mea întoarsă reflex

iluzia trandafirului sărutat împreună

tu, pur şi simplu,

să intuiesc naşterea unui cuvânt

să unesc inimile cu depărtările

şi să închipui lanţuri de gene

de sprâncene, de frunţi, de braţe

aveam de trăit un vis de creator cu tine

pur şi simplu, cât să-ţi spun:

«eşti», când eşti şi când nu

iar tu să răspunzi imitând vântul

sau aerul liniştit ce mă lasă să trec

şi se împotriveşte puţin

«îmi place cum îţi clădeşti iluziile»

dacă nu azi, poate mâine

când iar nu vei vrea să-mi spui nimic

şi eu am să ascult prostită fiecare cuvânt

fiecare notă ieşită din coarda ta matematic întinsă

cândva, am fost o pianistă mediocră

visam să ajung, să creez

m-am rătăcit apoi în ne-ştiinţă

undeva în Octzel, am fost muschetar de Valance

sărutam în zori floarea de colţ

şi plecam la luptă pe tărâmul din Nord

mai am şi azi muscheta – va trebui s-o caut

să-mi înfrunt nerostirea şi gândurile sumbre

distanţa faţă de infinit contează mai puţin

important e să-i spun să plece

să-şi caute alt subiect de ne-trăire

cu ochii închişi creez contururi

un tine pentru fiecare pas

mereu cu ochii închişi – ca un Homer

pe masa interioară am permanent o călimară

şi o filă de trăit de sus până jos

adevărul – ţi-am mai spus

nu este niciunul – iluzii

iar scrisul acesta iniţiaţii îl vor considera banal

fără vină îţi dăruiesc clipa abia creată

fără nicio intenţie de apartenenţă… sau uitare

doar visând

______________

am trăit un an…

eu chem cuvintele şi le adaug
pietrele acestea le duc, pe rând,
la margine de timp, să nu curgă
măcinate, amare clipe
în cupe de argint,

frigul iernii îl desfac
în raze calde şi înfăşor rotirea,
continuul balans, între nisip şi apă,
al materiei, când ne întoarce,
verticale lacrimi de viaţă, pulsând infinit

am trăit un an, poate cel mai scurt,
Dagda se pregăteşte de călătorie,
în locul său, în Bruig na Boind,
va veni Mac Oc sau doar fiul lui Dumnezeu

peste lume drumul înţelepciunii
netezind. să-l primim, peregrinilor,

cu speranţă şi bucurie
sănătate, pace şi vin bun!

______________

Orbi pe jumătate

ne spunem poeţi şi ne purtăm aripile
uneori pe umeri, alteori în piept,
neştiind niciodată unde ne vom auzi
următoarea bătaie a inimii
ne învăluim în taina templului alb
tălpile realului nu ating firul ierbilor
arcuirea potecilor pe obrazul ţărânii,
un Athos al fericirii nepermis oamenilor

vorbim serile până când doar atomii
se mai aud în nemărginirea lumii
reverberaţie a existenţei în drumul fragil
dintre începutul ideii şi naşterea stelei
la jumătate de lume depărtare de noi
clarul zilei deşteaptă viori în tremurul apei
glas materiei arderi piane vibrează

teofanice dimineţi de albastru şi galben
în care înfăşurăm obiectele în voaluri
izocrone întrepătrunderi ale fantasticului
cu rădăcinile platanilor în inima altarelor
niciodată muzica n-a creat în armoniile
unei zile de primăvară atâta sete de rotire
galactice arcuiri de cuvinte între azi şi mâine
suntem inimi de lebede tremurând aerul
în afara pietrei şi înăuntru, beţi fluturi
de imensitatea bolţii pe care se desenează
constelaţii fără număr fără dimensiune temporală
negăm războaiele şi nepăsarea ardem

în candele suflete, picurii lor să cearnă
pe tranşee în adâncul rănilor trupul păcii
poeţi însetaţi de întâmplarea mâinelui în armonie

orbi pe jumătate, pe jumătate liberi

chemăm spaţiul vibrând de depărtări în care

fiecare bob de lumină devine în pumn de copil
un fir de iarbă, o pasăre, un animal, o piatră,
o floare, un gând dornic de eternitate,
un om iubitor de alţi oameni, doi, două, miliarde…
______________

Forever…

straniu refren îngână inimile,
tei înveşmântaţi în văluri de azur,
drumuri crescute în verdele intens,
mâinele şi aziul îndrăgostiţi

albi pescăruşi ne rotim, venind
din iertări, din aşteptări, copii
ne privim iubind, şoptind te ador,
de la mine la tine, val în val,
noduri, cerul, sub călcâi, pe gleznă,
pe coapse, pe braţe, pe chipuri, pe gură,
pe umeri, lumină, înălţat puţin,
profilul realităţii unui timp,
unui eden trup de bărbat născând

suflet de evă…

_______________

prietenul meu timpul efemer

părelnic, acelaşi soare îmi însoţeşte drumul

aceleaşi senzaţii de explorator

cu ochii dimineţilor de copil visător

cu sufletul de om la fel, inima roteşte spaţiul

imperceptibil, arborii, clădirile, cerul

într-un gând cât o scânteie, cât o rană într-un fir de nisip

în jurul mesei, părinţii, stelele, universul

dincolo de morminte, de laboratoare, Dumnezeu,

duce pe umeri vis de copil…în graba-i de părinte singur,

ne-a creat incomplet.

jumătate din noi trăieşte tragicul, jumătate

dacă avem norocul s-o găsim

adevăratul meu prieten, timpul trecător

ştie când adorm, când trăiesc, dacă râd

când plâng, îmi zâmbeşte, nu mă laudă excesiv,

nu mă critică aspru. trece tăcut prin aglomerări

de concret-incert, locuieşte fictiv. îi aud paşii

între prag şi fereastră, între fotoliu şi masă

aşază, dă contur, conţinut, scrie fericiri

împrospătează florile în bolul de cristal

adie acarienii prin colţuri, îi înmulţeşte

ascultă muzică, „Du kannst mich mal”

visează, cântă la pian, la vioară, la orgă

imaginează ieri, azi, viitor, posibilităţi infinite

spune în cuvinte puţine tot ce vreau să aflu

se bucură când păşesc sigur pe caldarâmul vieţii

se întristează şi tace când ezit

Einstein l-a numit timp personal, eu i-am spus Azi

sunt un călător spre viitor cu un viitor nesigur

şi am alături cel mai bun prieten, timpul

la fel de efemer şi de vinovat de trăiri

_______________

exerciţii

exerciţiu de (ne)speranţă

«cum să mă uiţi…»
închide ochii şi spune pentru amândoi
am fost – doi nebuni plini de soare,
alergând pe un ţărm dinspre fiecare om
sau vântul, stârnind frunzele teiului,
a adus lângă prag un gând din alt timp,
lăsând urme de hohote în auz.
când îi vei deschide, tot ce-am avut
sau doar am visat
se va şterge ca o părere fără regret.
am încercat – dar mi-au spus

ochii lucrurilor şi nelucrurilor – e în zadar.

exerciţiu de mai mult

nu tăcerile mele, Doamne,
nu continua lichefiere a sufletului

spre vadul toamnei…,

ruga şi plânsul celor care nu au pe nimeni,
nu au nimic,

sănătate, casă, pace, copii fericiţi
timp în timp, în timp, infinit,
mâini deasupra mâinilor, continuare inimilor,

deasupra norilor,
să nu se mai rotească, să nu treacă
scurtul şir al anilor când caută cerul de dincolo,
seamănul care să spună: eşti ochii, sufletul,
mintea, drumurile, braţele mele

exerciţiu de încredere

iubesc, iubesc şi iubesc… dar ele pe tine

ar fi fost întrebat Ion… şi eu…

când iubesc, scriu cea mai frumoasă poezie –
aşa-mi spun şi am curajul să jur!
ceilalţi nu spun niciodată şi nu-i condamn,
nu ardem în sufletul aceluiaşi om…

_______________

singuri

atâtea întrebări îmi dorm în minte

dar câte altele lovesc pereţii tăcerilor

şi cum mă chinuiesc aşteptări

şi fără putere simt răspântii

cum se deschid sub tălpi

praguri urcă şi coboară fără noimă

aş vrea un colţ de stea, e frig şi-n suflet

plouă când spui «sunt singur»

peste viaţa goală de amândoi

îmi cere timpul să aştept

am mai trecut prin gara asta de tristeţi

vom mai trece, cu siguranţă, e destin

clişee de amintiri zac pe masă

gesturi simple făcute în doi

sărbători de unul singur şi telefonul

plimbări printre oamenii flori

zboruri alături de oamenii fluturi

seri de basm împreună cu oamenii pietre

ore lungi de filosofii ale libertăţii printre cerşetori

trena lunii coborând pe nisipul ud şi siluetele noastre

ascultând neliniştea de veci a mării, corăbiile

farul la care mergeam verile, cerul

Eminu, curând, vom fi din nou alături

avem atât de multe să ne spunem

el de iluzia Veronicăi lui

eu de… tine, la fel de visători

de singuri

_______________

Fă-ţi cruce, băiete, cu sufletul curat!

opreşte căruţa, Ioane, la margine de vreme,

şi fă-ţi cruce, băiete,

cu sufletul curat – azi se întoarce în eternitate

însuşi Dumnezeu

trage caii mai aproape, şi lasă-i să se-adape

din ciutura fântânii,

apoi stai şi tu pe bancă, fiule, şi odihneşte-te,

e timp pentru toate

cine-o fi zidit această cruce, tată, tocmai aici,

şi lângă ea fântână…

parcă înadins le-au ridicat din piatră străbunii,

să dureze cât veşnicia

apoi, măi băiete, ştiu de la străbunicul meu şi el

de la străbunicul lui

că locul acesta a fost ales cu un rost anume

chiar de Dumnezeu

mergea odată pe drum lung şi pustiu de vară

şi a întâlnit un ţăran

zdrenţuros şi îngrijorat, ducând în spate o sapă

şi un ulcior în mână

venea de la câmp – săpase toată ziua-n piatră

să crească mălaiul

să rodească în mii de fraţi să fie mult în toamnă

când vine argatul

bună ziua, drumeţule, i-a spus lui Dumnezeu,

văd că eşti obosit

vrei un pic de apă şi un boţ de mămăligă cu ceapă –

mi-a rămas de la prânz

Dumnezeu l-a privit puţin a mirare şi a rostit zâmbind

d-apăi, măi Ioane,

aista ţi-i numele nu, nu prea îmi e foame că tocmai mâncai

dar iau un pic de apă

se mai spune că a luat ulciorul şi l-a dus la gură, sorbind

– ca prin minune,

îl locul său a apărut fântână de piatră şi alături cruce

tot de piatră, cu rune

Ion n-a mai ştiut de-atunci să vorbească – aşa se spune

poate voia lui Dumnezeu

dar cu puterile lui a ridicat – pe acel loc – scaun

tot de piatră

cel pe care stăm noi acum…

cum se întoarce în eternitate, tată, parc-aşa ai spus înainte?

a fost doar o vorbă, fiule, hai să mergem mai departe

se înserează

şi ne prinde noaptea departe de casă – fă-ţi cruce, băiete,

cu sufletul curat

îmi fac şi eu şi hai să mergem, ne aşteaptă eternitatea

______________

simplu

trebuie să scriem uneori,

să dăm cuvintelor

chinul nesfârşit al degetelor -

atingerea

aşa cum Stephan atingea

aerul rece din jurul lui,

în nopţile lungi de iarnă,

şi imagina pe pânza simplă

oameni

oamenii sunt, spunea,

cu aerul lui copilăros.

nu contează distanţele,

se simt, se ascultă,

se întâlnesc, în clipe de răgaz,

aşa cum eu simt şi ascult

cum zâmbeşti, cum cânţi,

cum îmi atingi umerii,

când eşti departe,

şi-ţi răspund

mai sunt câteva lemne la intrare;

merg să le aduc.

să te găsesc tot aici.

– eşti un vrăjitor, Stephan.

– vrăjit de o rază de viaţă.

ce lumină pătimaşă îmi aprinzi în minte,

iluzie cu suflet blând…

s-au oprit cerbii în mijlocul pădurii,

lângă lacul sclipitor,

să-ţi asculte paşii şi râsul

şi luna îşi trece voalul printre ramuri

să te-nfăşoare, visătoareo,

să nu mai poţi să zbori

vom spune vreodată te-am uitat?…

nu ştiu, poate vom spune, iartă-mă,

e dreptul tău să spui dacă ai uitat.

ce mână caldă ai, suflet al meu,

veşnicie fără explicaţie în ochii lumii,

ochi picurând noapte şi zi

pune-ţi o dorinţă

am o singură dorinţă: să fii aici

sunt

ne întoarcem? am obosit

ne întoarcem. să nu se stingă focul

va fi ger. mi-e foame…

cum sclipesc stelele deasupra templelor…

trebuie să fie frig lângă iesle…

Crăciun fericit…

să trăieşti, Stephan.

cuvintele sunt anotimpuri, potire din care sorbim,

cu voluptate, şi ultima clipă

întotdeauna cu ochii închişi,

dar cu sufletul deschis adânc spre oameni

La mulţi ani!

_______________

a case of rotation

sufletul

întors o clipă

din drumul ce părea prea lung

să urce singur

prin destine şi universuri străine

în căutarea sensului

cuvintele luminii,

vibraţii, rotiri

în jurul sufletelor,

înăuntrul sufletelor

ca o harpă într-un templu

la început de lume

sau o giruetă

ori ca balerina din cutia muzicală

aşezată pe scrinul cu poezii

scrisori netrimise

sau primite

râsul, lacrimile

şi ca o membrană tremurând

continuu

fericirea

că suntem încă

… visul…

_____________

incizii

eu scriu mâine

tu ieri

şi urcăm amândoi trepte

ceasurilor ce privesc pieziş înapoi

pietrificând în aer

ploile de speranţe rătăcind în gol

nu trebuie să vadă nimeni

că nu ajungem la noi, dar urcăm

a doua treaptă e visul următor

a treia la un pas

de realitatea trăită cu stoicism

că nu e azi…

eu scriu tu

tu ştergi lacrima

şi suntem culegători de iluzii

scriind mâine şi ieri

în ochiul deschis în ochi

în inima bătând în inimă

al meu al tău

a mea a ta

nu contează oricum

azi suntem visul aceleiaşi clipe

_____________

et poi

puteţi să mă lăsaţi aşteptărilor

anilor legaţi cap la cap

în care nimeni

să nu întrebe de ce

când

până unde

să fie aşternute lespezile

întoarcerii

într-o hologramă a zilelor

sunt încă

muzică

gânduri

imagini întâlnite la un pas sau altul

cărţi de lecturat când şi când

caiete

pixuri

uneori mâncare

apă

(bani nu mulţi

să dau împrumut viselor

din viitor

trebuie să vând ceva

când voi avea ce

cui

unde)

cuvintele celuilalt suflet

aşteptarea

ploi, ninsori în geam, soare

mirosul bradului, bucuria de sărbători

zurgălăi şi glasuri de copii

felicitările trimise şi primite

site-uri cu informaţii ştiinţifice

speranţă

glume

întrebări

bătăile inimii

medicamentele

încă mintea

ochii

visele şi visurile

braţele şi pieptul

respiraţia

pasul

_____________

Nu ştiu ce titlu să-i pun – alege tu unul

umbrele norilor – spuneai – alege-ţi una
cea cu chip de înger – spuneam –
tu? chip de floarea-cerului
floarea-cerului? există undeva? desigur
o dată la zece miliarde de ani înfloreşte
într-un amurg liniştit de toamnă – o secundă
unde-o fi Niculae? nu l-am mai văzut
nici pe băiatul acela cu sufletul prea trist
nu mai ştiu cum îl chema – prietena mea
şi-a cumpărat teren pe Io – iar astrologul

spune că sunt om şi ştiu azi clipelor

mai bine decât ieri rotirea. trăiesc – desigur
nici pe mine nu mă ştiu prea des – Ann
a învăţat oare fericirea chiar dacă

la capăt pândeşte totdeauna moartea? – Seal
într-una din aceste zile – aici – ar trebui
să fie Raiul – te-ai mai văzut cu…?
nu aveai cum. e în scrisul meu. sau poate

o fi existat într-adevăr un început – întoarcere
dacă am trăi în universuri paralele
aş mai simţi cum îţi strigă sufletul şi genele

cum îmi ating genele, când fruntea atinge fruntea

scriind poeme? se zbate pleoapa stângă – aşteptare…
norii toţi au un aer mohorât, melancolică
seară de toamnă merge spre mare

cade ploaie pe ritmuri INXS, iar eu
trec printre trecători cu gândul în zigzag
spre chipul tău

______________

o şoaptă doar

azi n-am să plâng… şi nici cerul

nici tu,

îmbrăcaţi de oraş sau de spectacol,

în visul tău sau al meu,

mergem pe jos prin noi

foarte aproape… simţi?…

oamenii ne privesc şi trec gânditori

prea gânditori sau prea goi

precum arborii unei păduri ce se locuieşte

de generaţii prea multe şi ştie multe

dar nu-i mai pasă, nu-i mai pasă

mi-e dor să merg valsând ca o şoaptă

sau… de-am să aud cum plângi uneori

şi n-ai să fii aici, n-ai să fii,

singură am să mă strâng

în viermele acesta ce sunt

până când… nevrednică speranţă

n-am să mai ştiu… aproape cerul

acest dor, această privire caldă

ce uneşte dincolo de întâmplări şi neîntâmplări

două aşteptânde creiere şi ceasornice

a fost să se scrie cumva real, poate doar

un cadru de piesă, poate un ciob

din ultimul scaun de pe ultimul rând

din ultima sală, ultima lume reală sau

un rest din lumina

reflectoarelor vieţuind încă

unde vecine suflete au tremurat

o oră şi jumătate trăind povestea altor destine

clovni, poeţi, regi sau vagabonzi, ori paiaţe

întâmplări aproape ireale

îşi scriu uneori deschiderea zborului

în degetele pe care le desprind de inimă

apoi se-alungă şi se-adună pe clapele pianului

şi uneori se evaporă, se duc

sub privirea destinului, pianistului sau scriitorului

n-ai şti când să le plângi… n-ai să ştii când plâng

this constant caving

e o fântână legănându-se şi erupând

ca o zi ce se desface în îngeri albi

la marginile drumului pe care vii şi vin…

poate doar tăcerile la ţărmurile timpului

pornite spre imperceptibilul

ce spune despre încă mâine sau poate nu

peregrine clipe, suflete şi lut, cântec

ferestre deschise, dragoste

şi poezie până la ultima înghiţitură

din paharul de viaţă încă pe masă

_______________

ajungeri…

drumul…

un om undeva

sau doar visul său

întâmplările trecutului

arzând în piept

sau doar tăcerea rămasă

aşteaptă s-ajungi

mergi… nu ştii când

dacă ajungi

singurătatea – o mână

de neprezent

te trage îndărăt

şi urci…

toate zilele cu el

ceri înapoi

chiar dacă

precum viermele

ar fi să mergi

timpul

să-l opreşti

într-un ochi de piatră

sau pământ

să retrăieşti

o viaţă ce poate ai ştiut

doar cu gândul

nebun de fericire

lăcrimând

când masa era prea mare

întâmplările

locul pentru somn

şi casa

şi drumul

şi singur

călător prin viaţă

îi simţeai

braţele şi sufletul

aproapele

la care nu poţi să ajungi

_______________

gânduri de mai târziu

când scrii, eşti în tine

cât se leagă arderea de spaţiu,

zborul, clipirea stelelor

la capătul atingerii ochiului,

a visului, pasul copilului, al tânărului

al bătrânului, nestarea muntelui,

graba mocnită a râului, valurile oceanului

spărgându-se pe ţărmuri,

picurii de rouă, ploaia şi omătul,

raza pătrunsă prin fereastra rece,

mâna care atinge tâmpla iubitului,

a iubitei, obrazul şi scocul pieptului

în care adoarme pruncul…

multe de trecut prin sita minţii şi a sufletului

poetului care nu sunt şi poate

nu voi avea şansa să fiu

dar scriu cu sufletul fiecare clipă

bucuria că trăiesc şi dăruiesc oamenilor

un crâmpei din tot ce Dumnezeu

sau întregul mi-a dat, rugându-l

să fie bun acolo în nepătrunsul minţii

şi sufletului nostru de călători prin zile

cu toţi oamenii despre care am ştiut sau nu

şi care au plecat prea devreme din viaţă

cu cei ce sunt aici încă.

când iubeşti profund eşti unul dintre titani

uneori, ciclop, vezi cu o singură inimă

cu un singur suflet, o singură minte

deşi patru braţe simţi că te cuprind

în singurătate, patru picioare sunt uneori grele

şi un singur strigăt amintindu-ţi: primeşte

dreptul de a merge întreg, întreg de tot

de toate, titan cu dreptul de la ceruri şi neceruri

de a merge la poalele munţilor de praf stelar,

ca de boabe de grâu în câmp când se lasă noaptea

desculţ în marea de lumină ce se naşte

pentru a cere pentru pământ

milioane de ani de drumuri şi tăceri

trecutul e pasul tocmai făcut

cât încă nu doreşti să faci altul

în mersul acesta iluzoriu de la a la z

se numeşte prezent. înainte de-l vei duce

trasând viitorul, deja ai trecut

de încă o clipă, o zi, o săptămână…

dacă omul cu care împarţi viaţa

ar fi asemenea televizorului sau

maşinii, să nu-ntrebe niciodată

cu ochii sau mâinile: m-ai uitat?…

_______________

despre viaţă cu speranţă

atâtea cuvinte se scriu închizând

sufletele în tăceri, trec uitate

după nori de deziluzii sau răni

datorându-le împietrirea

câte plutesc însă asemenea măiestrelor

în apropierea soarelui, a stelelor îndepărtate

niciun drum nu e liber, niciun destin uşor

până când zborul nu ţi s-a scris cu sânge

în atomii de cer, de tine, căutându-şi glasul

aripile, trecerea în lutul fără graniţe

don’t give up, clipe scurse la moara norocului,

dimineţi când ne desprindem din trecut

şi spre speranţe alergăm din toate hotarele

să ne ştim mai mult – n-avem destul,

nu din ceilalţi, sufletul şi aripile gândului,

muzica infinitului, trecând prin noi,

prin pietre şi trunchiuri

spre a fi braţe de fapt, inscripţii pentru mâine

amintirile şi gândul că eşti pe pământ,

unduire spre cerul serii, aerul greu de sensuri

când treci uitând printre semeni

şi ei trec fiecărui timp altul, mai departe

sau egal, printre alţi oameni,

prin camerele goale… vlăstarele cresc

lumânări pâlpâind în lumina apusului.

bătrânii se înalţă din noi şi se duc…

drumurile lor au hărţi anume –

rareori o întoarcere…

pe masa prea mare pentru un om singur

şervetul împăturit în patru,

cana cu ceai, caietul cu gânduri, pixul,

ochelarii şi o carte –

prima carte: despre viaţă cu speranţă.

singur în tăcerea lui, un prieten sau un străin

strigă prin cuvinte mute rădăcini de a fi

aripi, ziduri ce se desfac, scriu

dorindu-ne fericire.

ce să-i doresc eu, liberul printre speranţe?

viitorul pace, visul nealterat de gratii

zborul cât mai înalt, mai larg…

destinul tovarăş la bucurii

împlinite

celulele ne vibrează

suntem orbii care simt culorile

desfăcându-se în ei în nuanţe de infinit

trecând prin lutul care arde în sânge

în necuprinderea cea mare

orologiul ne adaugă

miliarde de miliarde de paşi începuţi

de zvâcniri de aripi

milioanelor de bătăi ale inimii

care parcă ar spune uneori

a durere stop

don’t give up, mmm…

sunt mutul care-şi strigă cuvintele

înăuntru

când din foşnetul frunzei

trilul păsărilor în primăveri şi toamne

glasul tulbure al mării, arderea stelei

albastrul cerului, pasul copilului

bucuria părintelui, fulgerul ce despică văzduhul

mersul vieţuitoarelor sălbatice spre apa-viaţă

foamea-moarte, înălţarea spicului

a cicorii, şuierul vântului, zăpezi şi ploi

se înfiripă şi creşte năvalnic un timp

– apoi e pace – muzica aceasta ce ne face

creatori muţi şi orbi, şi surzi la uitare

şi uri

_______________

când tăceri

când tăceri vor ascunde venirea paşilor de acum
atinge-ţi umărul drept şi pieptul
în dreptul cordului
acolo doarme sufletul meu
trezeşte-l încet şi nu-l întoarce
aştept cuvintele să treacă vadul spre oameni
ploi vor umple învolburând malurile clipei
şi vor duce mărilor, în scocurile lor de piatră,
durerile, roua şi frunzele desprinse de pomi
ca o depresie ce trebuie să treacă
pentru ca sufletul pământului îmbrăcat în alb
să primească întoarcerea albastrului
galbenului şi roşului în fluturi
ram, câmp şi cer

_______________

Dor

o parte pământ,

două părţi înserare arămie

trei părţi din ochiul tău verde

patru părţi apă rece de izvor

cinci părţi poezie

o jumătate drum – spre ieri

o jumătate pas dincolo de tot

amestec bine cu beţişor de alun

într-un ochi de păianjen vecin

rostesc o vrajă din trei cuvinte

şi aştept să se nască misterul

pe ce drum mergi… singur?

e noapte şi toamnă târziu

oamenii, câţi au noroc, se uimesc

deşertul din noi are nevoie de noi…

pământul de cer…

adaug la licoare un gând trandafir

şi două ramuri de rozmarin

şi te ating

se poate…?

_______________

apologia unui visător

sunt un visător – cui îi pasă?…

nici mie nici… drumul se poate teme

că-l rănesc, arborii că le stric somnul

păsările cuiburile sau visul când zbor

invers, considerând pământul cer

stelele pietre în apa râurilor

sar din astru-n astru, adorm

în jocul razelor, nu mă vede nimeni

doar eu când sunt pasăre sau om

oamenii jură că nu se văd şi-atunci spun că

nici eu nu mă aud, însă, uneori, amiaza sau în zori,

plutesc în mine în spirală şi aud

ca o frunză, când, într-un gând de gâză,

îmi trag cerul adânc pe tâmple

scrutez depărtarea, pictez norii alung toamna,

vălătucesc vântul, înnod polii, ţes

aurore la ecuator, munţi în paharul cu apă

ciocnesc paharul cu vin roşu cu luna plină

beau fără să respir, mă şterg la gură cu dosul palmei

aprind vise în candelabrele depărtărilor

strig creaturile mării pe numele de viaţă

colorez stâncile în sidefiu – colecţionez mărgean

desenez punţi de argint uşor peste nuferi

sânziene sub pernele copiilor

scutur pânzele de păianjen cu un zefir

în zori nu mai pun grăunţe cerul vrăbiilor

îl prind între degete şi-l sărut

caut consistenţa luminii între buze

vacanţele le petrec la ţărm de ocean stelar cu tine

ştiu un drum sigur spre neverfoundland

primesc mesaje de la un savant ionian

înţeleg când nu mă vrei, nu trebuie să-mi spui

nici când ţi-e dor – simt

am o inimă în care trăieşti etern

o valoare care se susţine pe sine prin speranţă

iubesc viaţa, ca un nebun, ca un cretin

caut în grădinile înţelepciunii o petală de afterpresent

şi scriu pe toate ferestrele viaţă!

_______________

În tăcere

drumuri în cenuşile gândului,
îngemănări de zile şi întuneric
pe umeri, şal de lumină, la glezne

ochiuri de iarbă, în mâini soarta
infinitezimale treceri prin clipe,
armoniile pianului, paşii copilului,
the land of peace somewhere forever

amintiri ningând aur sub pleoape
aromă de carte sfântă, floare de măr,

picuri din streaşina trăirilor albe
icoane în arderea sufletului, veşnicii
stâlpi vieţii: lumina, cerul, firul de praf

bunicii, părinţii, fraţii, Dumnezeu
calendare de speranţe şi zbor,
de uitare şi moarte, pe buze arse
cuvinte din albastre dimineţi când am fost
nori risipindu-se în amiezi pe cer

şi m-aş desface necuprins departe
drum, să ştiu ce n-am învăţat din pietre,
cu tâmpla sprijinită pe zidul casei,
între muşcate şi garoafe roşii,
somnul iederii, busuioc în ferestre
început de fiecare amintire, să ştiu,
cât rămâne, violet, din mâine
în sufletul peregrin despletirea
trandafirului, bob cu bob, inima
creşte, dezlegând, enigmatice cuvinte
viaţă, moarte, dincolo de şi în toate,
eternitatea iubirii, destin cuvântul,

rug minţii, în tăcere, zi şi noapte

_______________

gând de noiembrie

unde ne vom aşeza sufletele

tu şi eu, înstrăinaţii vieţii,

când arămii-pământii speranţele

vor fi murit tăcut sub tălpile noastre

grăbite să lase în urmă totul…

când vom nega în faţa cerului că am cerut

să ne aducă aproape şi ne-a adus

în partea aceasta a visului

în care uneori nu ne vedem şi nici ei nu ne văd

oamenii care plâng şi râd în lumea lor

dincolo de uşa care rămâne închisă

întindem mâinile, încercăm să ne atingem

în adâncul sufletului, cerul se aprinde,

merg Eminescu şi Veronica lui,

îndrăgostiţii de ieri, de acum

de mâine, încă tu şi eu, suntem pasul

unuia şi al celuilalt, găsindu-se,

continuându-se spre capătul speranţei

de pace şi fericire pe pământ

marea zâmbeşte rece, a durere-şi loveşte

valurile de stânci, mările de aer tâmple

gândurile noastre urcă prin ele

şi ajunse la marginea atmosferei, spun bună dimineaţa

universului în această zi de noiembrie

_______________

tac

scriu – lungă risipă de cuvinte;
ceea ce trăiesc e tăcere, adâncă,
vis – e devreme pe pământ
ziua a căzut din cer ca un înger
ceaţa se răsfiră între mâine şi ieri
maşini trec grăbite, se pierd
fierbinte ploaie cu ochii închişi
în sentimente încă nemărturisite
las din creştet să-mi curgă spre tălpi
am venit în lume tăcând, tac şi acum
mult şi mă cheamă gânduri nesfârşite
mă cheamă lumina, ridic mâna, sunt,
ating, scriu, dăruiesc, primesc
lungi tăceri uitările şi ele troienesc sensuri
aripi negre despică aerul vertical
aripi albe aştern în urmă primăveri
cuvinte, lumânări aprinse, pământul tace
şi el, nu înţelege nimeni de ce scriu
de ce tac, nici eu nu mai înţeleg de fapt
nu pe mine, când tac, aşa cum tac, scriind
când te ştiu strigând la capăt de rând

nu-mi mai spune, tac, tăceri albe, pietre
te iubesc tăcând, iar dacă n-au plecat
până acum spre ţări cu oaze mai calde
e semn că n-au să plece nicicând

_______________

Românul s-a născut poet, eu, nu

privesc viaţa printr-o iluzie

ca printr-o perdea de brocart

şi mi se pare că toate florile

astea alb-crem ţesute în relief,

pe spate, de speranţele tuturor,

s-au adunat în capătul unei zile

ca-ntr-o staţie de metrou –

unele pe stânga, altele invers,

fiecare după o anume alergare

ajungem deja la staţia finală

coborârea – tot în alai, eu urc,

tu, înţeleg, mergi cu rulanta,

s-a simplificat mult urcuşul,

s-a perfecţionat viaţa, de fapt,

ne oprim doar la destinaţie

visele solicită vize – America,

spune unul cu accent evident,

iar celelalte, Oceania – se face,

plecarea peste paisprezece zile,

până atunci, timp berechet,

mergem la teatru – piesa? veche:

Caragiale – „D-ale Carnavalului”

mai e mult? mi-e foame…

dumneavoastră mai cultivaţi cartofi?

întreabă un diplomat din Barbados –

la ieşire, ni se oferă pliante roz,

cu programul – vă vor fi de folos,

a început să plouă –

deschid, deci, umbrela la-ndemână

şi-mi spun în gând – a mia oară –

românul s-a născut poet; eu, nu…

_______________

gând gând

niciun gând nu ne reprezintă în întregime

nicio idee, încheiem alianţe cu ele

şi le împlinim toate capriciile

ca unor amante mofturoase

cine-mi poate spune că a găsit gândul potrivit

cel care îi aduce completa fericire

încrederea că drumul acesta sau altul e sigur?

omul care gândeşte ştie, desigur,

gândul e doar în parte acceptabil

restul înseamnă, probabil, evoluţie…

m-am gândit şi m-am gândit bine

cu morişcă sau cu antenă de deformare a timpului

tot în cap stau, că alt punct de sprijin

la corpul acesta uneori prea firav nu ştiu…

şi ţi-o spun – altfel n-are niciun farmec –

iertându-ţi păcatele cu carul, cu supernavele spaţiale

pauza mea de realitate a luat sfârşit de azi

mă întorc la vise – evreu prozaic

încercând să dau neştiinţei de cap

şi capul să dea de mine în poezie

aş avea ceva de spus în privinţa păcii

nu mă ascultă nimeni… războiul face toţi banii

ploaia a căzut şi azi cu aceeaşi intensitate

pesimism căutând ceva ce seamănă a iubire

de oameni, desigur, şi ei de fiecare

mă opresc inevitabil la fereastra fiecăruia

cu ploaia şi poezia în mână, plouată

dacă n-ai folosit forţa s-o opreşti

ploaia, my lord… e ca de ziua lui Eminu

tot încerc să scriu ceva special

şi cuvintele mi se par de prisos

dacă aş fi aproape, te-aş săruta… pe frunte

acolo unde te-am lovit ultima oară

din greşeală, încercând să-ţi spun…

ce să-ţi spun?…

oricum aş suci cuvintele, oricât de multe

spun acelaşi lucru – acum pe ritmuri arabe

tamally maak – Amr Diab, vorbind încet

cu alizeele – o altă zi ploioasă

curge prin noi cuvintele

_______________

crescendo

cu ochii deschişi privesc aziul,

cu mirare, cu străîndepărtatele tărâmuri ale gândului

străpungându-mi irişii, retinele, nervii

până la atingerea pământului, a cerului,

cu mâinile, cu vârfurile lor înfipte în ţărână,

în lumină şi pietre. cu ochii închişi

adulmec mâinele

să nu ştiu cum trece realul,

cum întunecă drumurile

să nu văd mai devreme dacă e timp

să dau ocol vieţii, să pătrund adâncu-i,

cum îmi sângerează vârfurile degetelor, tălpile, ochii.

cuvinte – structuri de vocale şi consoane

în afară, anapoda,

ca un corp ce-şi trăieşte frumosul înăuntru –

de-acolo pătrund în spaţii,

până în celulele neuronale,

croni, distanţe, rotiri, planete, stele.

se desfac şi recompun aziul albastru, verde, roşu, galben,

petală, anafură, aghiazmă, lumânare cerului.

_______________

ascensiuni şi întoarceri

I

corpurile noastre suflete urcă

corpurile şi sufletele pietrelor

părinţi aşezaţi dinainte

spirale

sufletului şi timpului

corpurile noastre suflete urcă

din oasele degetelor

adunate pe frunte

rugă

necuprinderii

corpurile noastre suflete urcă

printre pietre precum firele ierbii

aşteaptă unul câte unul

împletirea întinderilor

cu întinderile mărilor

catapeteasmă cerului

corpurile noastre suflete urcă

se rotesc deasupra lumii în lumină

şi ajunse la marginea visului

coboară

ating pământul

căutându-şi somnul

II

el avea sufletul pământului

cuprindea cu braţele

trunchiurile arborilor şi pietrele

şi le aşeza în lumină

să înflorească, să nemărginească

aripile

el avea sufletul scriitorilor

în cuvinte puţine

repetându-le

ca o frază ce trebuie să ajungă

să deschidă lacătele

gândurilor

dăruind libertate

el avea sufletul mărilor

murmura în sine

lovindu-se uneori de oameni

şi pietre

chemările îndepărtate

el avea sufletul muzelor

îl găseam aşteptând

în linişte

să-mi trezesc speranţele

pentru că el avea

dreptul să mă aştepte

întotdeauna

III

aveam nevoie de strângerea aceasta

de braţele de gânduri

aşezate straturi-straturi

lângă strana sufletului

în liniştea ce rămâne

când toţi ceilalţi pleacă

din biserici

aud întorcându-se în icoane

sufletele străbunilor

bătăile inimii

cum lumina şi întunericul

refac structură cu structură

prima coloană de lumină

coborâtă pe humă

care-avea să primească

dinspre răsucirea timpului

printre pietre-altare,

pietre drumuri şi destine

aripi – crucea

e viaţa

avântându-se spre albastru

dimineţile

când uneşte luminii ţărâna

în clipele de întoarcere

aşază unele peste altele

sub altele, sub altele

paşi şi visuri

devine lumânare

IV

nu caut dincolo de tine

sau poate prin tine caut

în mine înaintea morţii

locul în care să-mi scriu

rămânerea mâine

nu caut îndurare la nimeni

cred şi ştiu că sunt om

liber

chiar dacă orb ascult destinul

nu caut rănilor să ştiu suma

când ating tâmpla sufletului

uneori îi simt tremurul

ca şi cum o fiinţă

se teme să nu fie lovită

de cele mai multe ori însă

înăuntru e zbaterea

aripilor unui fluture

culoarea

ce va reflecta şi mâine

cerul

_______________

nostalgie, intuiţie – toamnă târziu

bună dimineaţa

chipurilor întâlnite

teilor goi şi aşteptatelor

prea strigătoarelor ajungeri

alerg în rotirea norilor

sau doar a clipelor

spre nisipul şi cerul ca o mare

ale trăitoarele plaje de ieri

ca o faţă schimbătoare de apă

privirea alunecă intuind

cu spatele mereu

sufletul pe care-l ştiu

de parcă un timp străin

îi separă faţa, rămâne

legată de depărtări

şi totuşi vizibilă

cum ar trece prin mine

aşezare a sufletelor

cu o carte pe genunchii reci

la ţărmul acestei toamne târzii

al apei prea sărate uneori

dar încă destul de dulce

să îngheţe la ţărm creând fantasme

pe stabilopozi sau alţi rătăcitori

aşteptând să vadă

pe faleză,

lângă Cazinou, silueta iubită

cu faţa spre zări

în buzunar, în afară de chei

o sută de lei

merg să cumpăr un brad

să-l împodobesc

pentru ei, pentru noi…

vânt rece

se înfăşoară peste paşii de ieri

de acum

de aici

_______________

gând… preaplin

în toamnă aş vrea să mă întorc

cu sânul doldora de nuci coapte

de mere mustoase şi de senin

cu tălpile înlăcrimate-n struguri

cu ochii scăldaţi în verde-arămiu

cu destinul ochilor lacomi de văz

cu sufletul să trăiesc o clipă deplin

să mă întorc în senin

cu sânul doldora de frunze

cu frunzele doldora de păsări

cu păsările doldora de universuri

cu universurile doldora de vise

cu visele doldora de întâmplări

cu întâmplările doldora de preaplin

când eram copil, Doamne, cum alergam

nu-mi ajungea ziua şi nici drumul

urcam pe dealuri aproape de nori

şi strigam: Bună dimineaţa, viaţă!

cât de larg era cerul în pieptul meu fragil…

câinele mă trăgea de manşetă

parc-ar fi spus: nu renunţa la visuri

am renunţat puţin, cât să nu doară

n-am ridicat niciodată un zmeu

pufi de păpădie şi avioane de carton

acum, cu gândul, ridic unul

şi scriu pe boltă preaplin

_______________

rămâi cu bine

am aprins o lumină aici

nu merg la biserică în zi de sărbătoare

aripile nu mi se mai deschid între oameni

dacă ne-am întâlni, din întâmplare,

ne-am spune bună dimineaţa

apoi poate ne-am întreba în gând, zâmbind,

unde ne mai ducem paşii grăbiţi

tu, acolo, printre reali,

eu, aici, printre înrădăcinaţii în vis

preţul reprezentaţiei nu contează oricum

numerele ne aleg, aşa cum ne alegem hainele

parfumul – 15, sau 29, sau 21, sau 1

sunt invenţii ale timpului sau ale pietrelor

sau ale destinului, sau nu…

un pas înainte, unul înapoi, prin lumină

sau în afara ei, cu candela în mână

iluzia sufletului pâlpâind în ideea de flacără

poate că şi războaiele vor înceta

această zi de toamnă se furişează tăcută printre pietre

ajungând, spre zori, înapoi la ţărm

ca o speranţă ce nu se poate îndepărta de viaţă

aprind candela şi trec în revistă clipele de trăit, promit

sau mai bine nu, promisiunile sunt omisiuni

ţi-aş spune să fii fericit, aşa aş vrea să fii

şi să închei într-un ton optimist

nu-ţi spun adio, nu ştiu ce să-ţi spun

e târziu… te iubesc, rămâi…

_______________

posibila întoarcere

de mână alergam pe nisipul ud

şoptind cuvinte de mulţumire

şi dragoste pentru valuri

şi lumină

cine ajunge întâi la urmele trecute

ale noastre şi ale lor

când oboseam

luna cobora mătăsuri peste tâmplele noastre

ne strângeam foarte aproape

şi râdeam ca atunci când

părinţii ne certau că vorbim noaptea

dimineţile, ne atingeau frunţile

parcă le părea rău sau voiau

să stăm pe faleză lângă cazinou mai puţin

fără cuvinte ascultând sufletele

poeţilor spunându-şi fericire, căldura

trupurilor noastre să treacă pietrei

să vină spre noi vii ca în anii iubirii

lor neîmplinite. nu spuneam nimic

ascultam numărând în gând clipele sărutului

adolescenţi…

ca şi noi, ca toţi oamenii visători

se ţineau atunci de mâini

şi tu mă ţineai strâns şi râdeam

cu umerii adunaţi sub umerii tăi

pasăre în piept de pasăre

aşteptam

să ne ducă imperceptibilul în clipa primară

să ne dea altui viitor spaţiu fugar

altui timp fără drum de întoarcere

naştere, zbor

_______________

cu pleoapele lăsate

nu-mi mai oblig pleoapele să doarmă

le-am dat liber de clipit şi tremurat

s-au dus – a rămas verdele accentuat

e mai bine – văd fără să pierd ceva

vreo două sute de grade în «semicerc»

specialiştii NASA au scris confidenţial

mă trimit în spaţiu printre galaxii

să-mi descopăr, că prea caut, originea

a vieţii adică – aş vrea, dar s-au grăbit

mă puteau trimite în sălile de spectacol

închise între case modeste sau în palate

reporter, ce să fac

e viaţă în mine cât într-o sală de teatru

condiţia obligatorie e să fie spectatori

altfel, plutesc în haosul de corzi…

le-am spus că accept, dacă-mi asigură

computere cuantice la bord – şi acasă

unul dintre ei mi-a declarat că se face

dacă prinde azi pisica lui Schrödinger

despre salariu nu prea pomeniţi nimic

îmi răspunde ceva stil Gwen Stefani

what you waiting for? take your chance

mă gândeam s-o take, era quite o şansă

dar uite că bat la uşă iritate

le-a fost frig – e noiembrie încă

le spăl şi le pun la loc

aşa, cu pleoapele lăsate, privind ecranul

se reduce câmpul vizual în înălţime

devine însă profund – te-am aşteptat

poţi să mă auzi – eşti tare curios: cât, cum, când,

ştii că ne aparţinem etern

restul mai contează?

_______________

unde să-ţi aşezi pălăria

la margine de parc, parcul acela

în care parchează doar buburuze –

le-am văzut cum şofează

probabil că au mai condus înainte

că doar n-au luat cheia de la tăticu’ şi…

te-am auzit bombănind

că n-ai unde să-ţi aşezi pălăria

şi umbli cumva ciudat, cu capul în ea

şi tălpile pe Dumnezeu…

câţiva bătrânei prinşi într-o apărare cu damele

mi-au explicat că, nu taică, noi le ţinem pe cap

iar când jucăm, stăm mai mult în picioare

c-a făcut domnul Mazăre mesele astea de şah prea înalte

am arătat câtorva două posibilităţi de mat şi

m-am raportat cumva la propriile-ţi referinţe temporale

te-ai afundat cam mult în… cuantică

să mergi înainte înapoi, răsturnat gravitaţional

i-am auzit pe guvernanţi dezbătând subiectul

posibilitatea de a induce superpoziţia de stări

să fie şi lumină şi întuneric, şi vară şi iarnă

şi atmosferă curată şi poluare sută la sută

şi absenţă şi prezenţă, şi sărăcie şi bogăţie

şi căsătorie şi burlăcie, şi naştere şi moarte

şi război şi pace – prea multe posibilităţi

dar se apropie două buburuze

la bordul maşinii lui Aharanov

straşnică invenţie – spune-le să coboare, şopteşti

merge şi înainte şi înapoi, în timp şi în spaţiu

adică, se măreşte şi se măreşte viteza timpului

se comprimă şi viteza timpului scade

dacă se întoarce la punct, timpul

devine imperceptibil, după care, probabil,

se naşte alt Univers

sigur, şi cei de dinainte s-au jucat…

nu am carnet şi nici nu voiam să am

dar obţin dacă mă duce în viitor

să întreb zeii de acolo ce Dumnezeu le-a trecut prin cap

când ne-a lăsat de capul nostru

şi savanţii cum se rezolvă ecuaţiile actuale

apoi să mă întorc şi să vă spun: fraţilor,

de mâine, ba nu, de azi, că timpul trece repede

faceţi pe fotonul în patru, şi publicaţi-mă

să zicem, în ediţie princeps

pe banii voştri, bineînţeles, apoi cumpăraţi…

tot bătrânii mă salvează – luăm, taică

da-i din aia fină, să meargă şi la…

pălăria ta, absolut impersonală şi pe dos

mai dă un pic de savoare, deşi nu mai e ce-a fost

când pe faţă, când pe… spate, uuu…hu

urmărind jocul fotonilor pe asfalt

iar într-o peşteră din cretacic

doi bărboşi întorşi curând din campanie… electorală

intuiesc cumva că se va naşte Descartes

deci, unde să-ţi aşezi pălăria

arunc-o pe fereastră, poate-mi cade-n cap, pe, sub

prietenii ştiu de ce

_______________

poem imperfect

ştiam c-am să fiu

sta scris sub sânul mamei

sub durerea ei, în vis

scria că mă voi naşte

ştiam c-am să merg

era încrustat pe stâlpul casei

pe tăblia roasă de cari

scria că voi merge, târziu

ştiam c-am să urc

de căzut, căzusem, mult

când am prins destul curaj,

am urcat din nou

ştiam c-am să scriu

rosteam cuvintele stângaci

îmi curgeau pe piept

le luam între degete şi trăiau

ştiam c-am să cânt

pulsau în mine spaţii

trebuia să fiu pasăre, templu

m-am născut cuvânt

ştiam c-am să iubesc

îţi auzeam chemările

la ţărm de ocean venind

pe fiecare pagină de timp

ştiam c-am să am copii

îi visam alergându-mi în jur

i-am prins de mânuţe

şi au rămas un timp prea scurt

ştiam c-am să mor

sta scris în trupul uşii

poate că de aceea, cu timpul,

s-a deschis tot mai rar…

_______________

meditaţie la margine de… râu

râu

năvalnică unduire de oglinzi

în albie de smarald

rotunde priviri de mânji înaripaţi

picurând roua pe frunze

îmi afund trupul în lumină şi urc

printre irişi în tăcerea dimineţilor

părelnică structură de real

siluetele arborilor mlădiind

destin readus la stadiul primordial

dimineţi cu irizări de perle

refăcând celulă cu celulă drumul

petală cu petală floarea

tril cu tril pasărea

inel cu inel cornul de cerb

piatră cu piatră spălate în rouă

omul şi constelaţiile sale

aştept să răsară soarele în ochiul

lui Dumnezeu… să trăiesc timpul

mă ridic din nisipul umed

şi curg în clepsidre…

reconsiderare tăcută a speranţelor

gândul…

_______________

fotografie în relief

versuri

viermi de lumină şi întuneric

prin degetele mele întind aripi

uşoare să ajungă

la ferestrele oarbe ce dau

în albul cărţii din care obosite

suflete sau despovărate de rutină

să soarbă visul şi tăceri.

două orbite lărgite şi un destin

la margine de ele, deasupra, ţărână şi flori

iluzii ale eternităţii fericirii

în toamne târzii

privirea întoarsă în adânc

lacrima ascunzând, dorul nebun

mistuind galaxii de rezonanţe ale sufletului-lumină

întunericul, fondul pe care se scrie existenţa

iertare ere risipite în zadar

se face tot mai frig e mijloc de noiembrie

târziu

şi suntem singuri mulţi dintre noi şi ne e dor

holografice frunzele şi ramuri se întorc în tină

adorm strânsă în mine

visând că îţi ating chipul,

bunul meu

_______________

rotitoare zboruri

nu ştiu să urăsc, eşti mereu bun

cuvântul «tu» întregeşte nemărginitul

pe roata vieţii ne rotim, colindători,

verticale inscripţii în întunericul primordial,

scriem istorii, răsfoim destine, închipuim raze,

trecem secvenţial prin trupul zilei,

ridicăm temple, dezlegăm mistere,

obosiţi de drumuri şi arderi, adormim.

orizontale inexistenţe desenează clopotele,

interferenţe în care sufletele nu cunosc drumuri,

ne ţinem de mână sub lumina lunii,

în oglinda lacului sau a mării, atom cu atom,

redevenim zboruri din care Creatorul

reconstituie măiestre ce ard în cenuşile reînvierii.

în zori, redevenim îngeri cu trupuri uşoare

purtând în visele lor oameni.

_______________

a grâu, a drum…

fără nume aleargă timpul,

ocol dă percepţiei forţat de întâmplări,

oprindu-se când nu mai ştim

din ce idee vom fi apărut,

cărui gând de neom i-am fost trimişi,

vis cu vis, întorcându-ne, uneori,

pietre sărutate de amurgul încă…

văzând cum cautăm printre ei, orbeşte,

oamenii ne spun ceţi fără minte,

fără suflet mi-au spus tata şi mama,

când anii am lăsat să curgă

între două revederi,

arborii fruct se apleacă înadins,

ţărâna s-o atingem cu tâmpla,

să nu doară căderea târziu…

cea fără de lut îmi spun vrăbiile,

fără corzi…

cântă uneori în coşul pieptului

ramuri şi cuiburi, şi cer, şi om

a grâu, a drum, a gând, a dor…

_______________

semne în contur

milenii, veacuri, decenii

răsărituri, drumuri, rotiri

înşiruiri de luni şi zile în etape de creator

veghind cu pleoapele închise asupra ideii

lutul încălzit în jurul lumânării

lobul frunţii învăţând să asculte

a fi-ul cum arde încet începutul

percepţia strângând

pereţii realului

să nu treacă uitate

bucurii care i-au fost casă

creierului vizionar

crescut în esenţă de depărtări

inima ca o cutiuţă muzicală

pulsând în căuşul palmei

rădăcinile

mugurii

încercarea

nopţile de nelinişti

prima formă şerpuită, unduindu-se

în iluzia perfecţiunii zborului

sufletul iertător

întoarcerea în lutul primordial

nevoia de cineva care să ştie cât şi cum

să redea formă din amestecul inform

lutului plecat asupra mesei de lucru

pacea şi frământările esenţei

sufletul temerar căutând

forma cea mai bună întâmplării

muzica răsunând

între acum şi departe

unde de multe ori

ochi şi degete cântă, mângâie sufletele

ascultă şi visează viaţa

în pace

_______________

nu pot…

m-aş duce mărilor trup înalt

stelelor să spun cum caut

cuvintele tale şi braţele

îmbrăcată în căldura lor

ceaţa întâmplărilor

cunoaşterii-necunoaşterii

se lasă spre ierni…

mi-e dor să te văd râzând

să spun te iubesc

şi tu să întrebi: acum?…

suntem între oameni…

Ich hab’ geträumt von dir

amurgul se lasă pe valuri…

scriu întoarceri, scrii…

şi mergem jumătăţi ce se ştiu,

o fericire în sufletul celeilalte

o mână vrând să atingă

inima din care se simte urmare

se retrage însă, nevrând să doară,

se pleacă tăcut

absolutul trăirii şochează

ochiul neînvăţat să desfacă dimensiunea venirii

mai mult înseamnă puncte pe o dreaptă imaginară

anulări iubind, urând…

nu pot să sting…

sufletul adoarme pe gură, pe tâmplă,

sărut

_______________

când scriu…

trăim în neoprirea acestui gând,

acestui joc – viaţă, iluzie, noroc…

drum prin adierea zborului fluturelui

frunzei abia încolţite

catapetesme de aer şi lut

în care se nasc sfinţii

strane unui timp în care scriem

eden, neant, eden… zborul icarilor

în umeri chemarea dimineţilor

neliniştea valului sub ochii lunii

chemare, alungare, întoarcere

viu de soare, de elemente chimice,

cetină din stâncă în stâncă, drum,

zămislire necuprinsului mântuit

care creşte din sine

fir de lumină îndrăgostit

de întâmplare.

*

cuvântul depărtărilor l-am dat

şi drumul a făcut un timp să nu mai ştiu

decât în clipele de pace

cum sufletul deschide uşă după uşă spre viaţă

cum dimineţile muşcăm

din iluzia împlinirii lui

aşa cum muşti din carnea mâinii

să nu ştii că doare, să nu strigi…

n-am şti niciodată să spunem de ce

e în mersul nostru zorit spre soare,

în cuvintele rostite în minte

gândul că fiecare are undeva …

un rost, o casă în care cineva aşteaptă

aşa cum lucrurile aşteaptă,

nedumirindu-se uneori,

când te opreşti în prag şi e pustiu

*

am dat liber cuvintelor şi ele au râs,

braţe au cuprins cu braţele, cu ochii,

umerii, pieptul, cu gura arzând

fragile păreau toate strângându-se

unele în altele, răsfirându-se alb

aripi… cine sunteţi, am întrebat târziu

copiii cerului, mi-au spus picurii de rouă

din petalele muşeţelului… petalele caişilor

au răspuns: părinţii fructelor de soare…

*

plouă în suflete… cireşii din cer

ne îmbracă pe dinăuntru şi afară…

cuvinte zile, cuvinte clipe, speranţă

jumătate oameni, jumătate întâmplare

şi strigă de bucurie, de frângere

inimi singure, inimi cu număr, cu inima altuia

şi din toate străbat imagini de viaţă

paşi spre vis şi întâmplare

*

când scriu sunt timpul acesta, lutul,

din mine crescând lumi în care nu dor

în care nu uit

*

scriind, am învăţat tăcerile

cuvântul ca o casă de piatră

şi lut care ascultă ploile

o lume asemănându-se

pământului

prin rănile uscate

de trecerea uneori prea lentă

a vremilor

aud înăuntru

poveştile

pe care copii cu ochi miraţi

ideile

le visează real

e vremea când

truda unui prelungit prezent

se aşază pe lespede

deasupra mormântului

existenţei redând

cadrul începutului

_______________

în tăcerea nopţii începutul

unu ar fi enorm, (Eminescu, Nichita,

Labiş, Arghezi, Blaga, Coşbuc, Sorescu)

aproape ar însemna necuprinsul

cu bărbia sprijinită în ghemuirea mâinii

zări albe scriind în straturi de alburn

sub frunţi, aripi de jad, mări de lumină

peste întunericul morţii

interferând secundele de început

trecute prin noi şi cu noi

cuvântului îi spun piatră-om

eliptic amestec de ramuri şi sori

în apă, în cer, în apă, în cer…

sufletului

ochilor, minţii, timpului

umbra mâinii

fluturi beţi de albastru,

verde rază neîntinând ochii îngerului

speranţă, azi, viaţă,

urcuşul impasibil

la înclinarea pantei

pe care o desenează

trupurile în aer

eliberez poeţii, mâinile să vadă

a strânge vuietul depărtării,

mai aproape, mai întreg, mai viu

limbă de clopot în tăcerea nopţii

viaţa dezbrăcată de vulgar

_______________

cu dragoste

mă abandonez gândului

şi perete cu perete

depărtările

gest de pietate

al ochilor, al sinapselor

al inimii

învaţă să asculte

suflete

tâmpla o lipesc de coaja

clipelor

să aud înăuntrul

cum curg în clepsidre

de oase şi globule

lanţuri trofice de îngeri

şi scriu cu vârfurile genelor

răsfrângerea luminii

peste zvâcnetul sângelui

frunzelor

sunt arbore întors

rădăcina se înfige în beznă

sus, coroana e huma

aud glasul străbunelor

fărâme de lumină

săpând intrări şi drumuri

în trupul energiei negre

care mâine

vor creşte sub ele

oameni

se întoarce

povestea în primul ochi

ce s-a spălat

în laptele oglinzilor înalte

sentimentul – sentimentele

îngână pietrelor strigătele

oglindindu-se

în drumuri pe coaja albastră

a terrei

_______________

…clorofile

n-am cum să neînţeleg

cerul, lutul, cireşii, arderea, când

cu mii de braţe gânduri

mă cuprinzi

să nu ştiu

tristă luna

cum coboară în apa mării

şi depărtările

cum scriu chemările

în mine, în tine, în braţe

în ochi, în tâmple

în aerul ce se-nfăşoară după umbre

noi doi am fost uneori vioara

prin care destinul a făcut să ardă

clipele de mirare din rotundul ceasurilor

în anotimpul fericit al naşterii luminii

am trăit Învierea

înaintea împăraţilor şi credinţelor,

rugăciune a speranţelor

depline

adagio

pas… suflet… suflet

rotire…

cerul albastru, O2, N

umerii arborilor, creştetele clădirilor

poezie… inelele planetelor

subţiindu-se, albastru H2 reflectând lumina

pământul

şi coboară

cu mine

cu tine

ireală jumătate

în care încap mereu toţi oamenii

şi drumul

follow your heart

like an indian

visul, cerul

ceva

ce înseamnă bine

atât

de bine

încât în piept auzi râzând destinul

când ultima stea apune

şi roua se scurge pe tâmple

şi mergem

suntem la marginea lumii

unicornii luminii

_______________

reflexii, oglinzi întoarse

se poate

spune cât acum,

cât altă întâmplare

închide pragul zilei

strigăt mocnit ceasurilor

când ploaie

de lumină şi apă

aşteptării

apasă în creştet şi ceafă

dangătul clopotului trecerii?

înlănţuite pietre dau ocol luminii,

întoarce-le

în ochiul timpului, grădini de pace să fie

nu iaduri în care inimi să curgă

precum frunzele în humă

prea nedrept de devreme

şi crucea, şi drumul, şi lespedea udă

se scurg azi în oameni

şi sună a înserări

a bănuţi salcâmul, picurând în toamne,

cristalin, pe ceafa clopotului, destinul

stângăcia clipirii peste dureri

mă îndepărtează cumva de oglinzi

apropiindu-mă

cel care ascultă

cum se nasc tăcerile profunde şi le răspunde

reînvaţă timpurile

verbului a dormire, trăire

_______________

simplu etern

pentru toate acestea şi pentru multe alte

adevăruri pe care doar le bănuiam,

în arderea părelnică a clipei,

îţi mulţumesc.

vor râde strâmb tăciunii şi vor spune

spuse, când vântul iernii,

furişat prin începuturi,

va alunga regretele din gene,

presărând în irişi frânturi de poveste

în care, un(u)eori, vom fi universuri,

suflete în cuvinte

zidite în drumul căutătorului de adevăr unic,

Naştere, Înviere a Domnului în trunchiuri,

în cetini, în ferestre, în iesle, în adâncul casei,

inimi

_______________

trucuri cuantice

primăvară

trunchiuri înverzind răscolite de lumină

şi vântul din sud

ramuri trezind gâze ce vor bea sevă

şi vor dărui drumuri

existenţă dând înconjur pământului

şi din care pot atinge cu vârful degetelor

ca şi cum o poartă ar şti spre un tărâm înăuntru

totdeauna înăuntru… din celula

primară rescriindu-se gândul, destinul

drumul fiecăruia, lumea de minuni fugare

pe care le respirăm cu rădăcini şi coroane

pentru a creşte senini tei cu suflete de omăt

de petale uneori de cireş, când în acelaşi nisip

cresc trup lângă trup două inimi

parfum amintind cumva de paleta pictorului

aplecat spre pânză pentru ca lumina

prin tâmpla sa şi frunte să se aştearnă

netrecere de o clipă timpului

cu braţul sub cap, serile

sub cerul primăvărând

ascult văzduhul cum şopteşte

paşilor de copil

să urce, e aproape izvorul

poarta prin care universul

aşază pe pleoapele străbune ale pietrelor

drumul

atunci spun

aveam să găsesc în tine, doar în tine

întâmplare a mea, lumină

jumătăţile slovelor

ce se roteau invers

înăuntrul raţiunii

când mie te-ai dăruit

daltă şi trup de aer

şi sfere au început a se aşeza

între gândul obişnuit să asculte

şi mările întorcându-se în nisipul din începuturi

şi mâine – frânturi ibisului cu două inimi

clipe

şi ceva dintr-o privire

cum mergeam la întâlnire cu Eminu:

– bună seara, domniţă!

bună seara, domnul meu visător…

îi vorbeam lui Eminu

pe care-l vedeam apropiindu-se

cel care mi se adresase erai tu

rezemat de parapet

te-ai ridicat şi mi-ai sărutat mâna

am spus bună seara, râzând timid

bună seara, domniţă, a spus Eminu

bună seara, domnul meu,

bucuroasă de întâlnire

Mihai Eminescu – *** – încântaţi amândoi

ne-am aşezat pe o bancă lângă mare

şi-am vorbit o vreme despre întâmplări

trucuri cuantice mi-am spus în minte

mă ţineai de mână, tremurai uşor

– se poate, am strigat râzând

jocul chiar se întâmplă dacă îl trăieşti

ne vedem şi mâine… o viaţă… o moarte

_______________

uneori, aducerile-aminte

tremurătoare ape,

cum îmi purtaţi aleanul

şi gânduri cum mă poartă

dincolo de zare

la trecătoare clipe prin vad de fericire

alerg cu braţele deschise, mă aşteaptă

întortocheatele poteci ale copilăriei

dealurile mistuite de flăcările toamnei

la margine de râu, toate

să le colind din nou

toţi ai mei aşteaptă

în poartă, să vadă când vin

sunt veseli, îi strâng la piept în gând

să nu-mi vadă lacrimile

să mă iertaţi, bunii mei

iertaţi-mă mereu

eu, cea învăţată cu tăcerea,

mă întorc târziu

_______________

toamnă

să despovărăm merii

se îmbracă cerul a toamnă

cocorii au trecut de mult

pe pământul ud de rouă

via îşi leapădă boabele aurii

şi ca o noapte adâncă

codrul îşi freamătă frunzele uşor,

câmpurile lucesc golaşe în lumina lunii.

visători, teii ascultă poeţii

în mijlocul livezii aştept

în depărtare ard şi trec stele

curând vor veni zorii şi culegătorii

cu panere din răchite

nedrept rupte lăstărişului încă crud

al prundului râului strecurându-se clipocind

pe sub arini şi sălcii spre eternitate.

_______________

(despre libertăţi) nerisipe

mă priveşti trist

nu ne iartă muzica aceasta

viaţa aceasta… ca şi când

neştiind cărei linişti mă adaug

cauţi înţelesuri

strâmb aşezate cap la cap

să explice starea omului

care vrea să găsească în tăceri adevărul

vieţii prea grăbite şi neclare uneori

te iubesc şi trăiesc singurătatea

rămasă după ce pleci

mult înainte

o aşez pe mine netezindu-i marginile

mă îmbrac în aburul

care păstrează

din tine gesturile aproape simple,

ca o atingere de copil

cu mâinile parfumate de drajeuri cu fructe

să nu mai ştiu după ce pleci

cum mă apasă şi cerul

cum coboară în nervi şi în ochi

închizându-i înăuntru în căutări

secundă cu secundă de amintiri

care strigă şi nu le pot răspunde

nu le pot atinge, nu mă pot atinge

imaginez caietul, îl ating târziu

aşezat pe genunchi în palma stângă

pagină încercărilor de trăiri

altui suflet, dacă te vrei întregul, n-am să mai ştiu

nu mai vreau să ştiu, iert oricum,

îmi rămân cuvintele, răsfoitul

vieţilor altor oameni, de cunoaştere, de viaţă

să pot să trec astfel

singurătatea ce se va scrie înăuntru

tot mai mic, necesitând cuvinte multe,

mare peste locurile acelea

de căutări, neodihne, succesul

ce nu adoarme închistând cunoaşterea

deşteaptă alte speranţe, alte drumuri

bravadă. e albastru înăuntru cerul

oceanul ce creşte în noi izolând tăcerea,

marcând rostirea ce se scrie în atomii oaselor,

în neuroni

ca-ntr-o columnă şi se înfăşoară

în lumină sufletul

prin care trecem din eră în eră

făcând să vibreze clipele

orelor întoarse din naşterea speranţei

adevărul, bucuria, lumina, singurătatea

pe care-am s-o îmbrac uneori

în cuvinte, alteori în necuvinte

alb veşmânt de linişte

pentru spaţiul acesta şi formele

ce joacă pe obiecte şi în aer

ca nişte infinituri ce se cer parcurse

pentru a ajunge

când va fi suficientă înţelegere

_______________

(despre existenţă) rătăciri, aripi

De când nu mai caut

dacă mai ştiu, dacă mai au

putere gândurile care ieri

strigau precum nişte copii fericiţi

în ochiul tău şi-al meu

cum luminai sufletul oricât de târziu

cum auzeai apoi tot ce spuneam

scriind sau tăcând şi răspundeai

te iubesc, minunea mea de lumină

şi lacrimi uneori

cuvintele sunt de piatră

soarele de piatră, de piatră aerul pe care îl respir

lumina, un spot din piatră mărunţită atent

sună în geamuri şi oglinzi ciudat

tăcerile din piatră de bazalt sau Sfincşi

se prăbuşesc în gol în deşert

pauzele obişnuite pe care le făceam

ascultând un fragment de piesă muzicală

se întorc acum sub forme neînţelese

pe un drum cu niciun om

poate tu în reprezentări pe care nu le ştiu

poate un ogor, templu

inimilor lângă inimi cruci

humus arborilor care cresc

altor oameni şi păsări

aripi de dor

________________

târziu şi devreme ziua

arcuite pete de lumină,

pescăruşii despică ochiul mării,

destinul sau chemările depărtării

eliberează catargele ce lasă malurile.

în piatra roasă de timp şi ape,

luceferi adâncesc cer de noapte

cer de zi, tremurătoare câmpuri de unde

se pierd în necuprinsa zare astrală

spice, sânge, albastru, zumzetul albinelor,

foşnetul răcoros de câmp şi pădure,

şoapta viei, lutul, îngemănare

în portul din care demult plecau corăbii de aur

purtând amfore în care visa

grâul cu bob lung şi vinul, şi mierea

spune-mi, tu crezi că umărul acesta

e al meu, l-am avut şi înainte?…

şi mâna care scrie strânsă treime

mâna care ţine destinul

e o pasăre sprijinind pe grumazu-i

cerul… dacă m-aş desprinde

plutind, umbră fără nume,

ar rămâne ochiul ei deschis spre etern

dacă închid ochii, împrejurul se umple

de imagini în care vii se aud viorile şi pianul…

autobuzul vieţii ia apoi şi ultima staţie

te iubesc, strig dureros de târziu…

nedesprins de gânduri, de sânge, ardere,

otravă şi balsam, rece şi pustie trece dimineaţa uneori

în asfinţit de cleştar… mâine, o filă goală,

fluturată de vânt aiurea… când prin ferestre

trece tânguitul viorilor, şoapta pianului

coşar hoinar, sufletul bate din uşă-n uşă

întrebând de coşurile sobelor

prin fiecare va coborî un înger

de pace sau moşul străbun

cu bucurii sau visul în care trăiesc

dorinţele de copil

________________

ordine interioară

de unde-mi ştii tu orice gând

şi trandafirii cum îi arzi

fără cuvinte

şi pasul pe prag

şi sărutul

fierbinte

când cuminte

deschizi inima să pătrund

minunea mea cu suflet blând

de azi înainte

toamnei îi voi spune târziu

iernii înadins

primăverii

alb

vara ne scrie pe-amândoi

în nisipul

arzând între abis şi cer

etern

________________

rescriem în noi…

lebede negre tăcerile noastre

aripi deschise printre pâlcurile de brazi

poartă culorile zilei în curcubee

ard în coji de fotoni întâmplările

albatroşi de foc cresc din ele spre mări

tu, arbore de smirnă pe muntele cu fruntea în cer

eu, fir de nisip la întâlnirea cu marea

scriem sufletelor împlinire şi azur

trecem zborul prin lupa mirării

lebede albe născute din mirare

purtăm în pene sâmburele fericirii

scriem simfonii pe nervuri de frunze

sorbim cu sete din jumătatea plină

a fântânii pace, niciodată război

rescriem în noi întregul perfectibil

paşii înceţi ai nopţii, naşterea zorilor

trecerea timpului prin cadranul solar

ploile lăsăm să ne curgă pe umeri

pământ creşte dincolo de noi, devenim arbori

când murim, cu rădăcinile în vise

creştem, înflorim precum arborii

iarna ne îmbrăcăm în fantezii şi se întorc

inorogii din basme şi măiestrele

universul e un basm care cântă

divina sibi canit et orbi

________________

icoană rămâi

paşi sub cer de toamne târzii sau iluzii –

de mână mergem spre un tărâm de visători

şi ploi reci trec în ninsori

lungi şiruri venim – de unde, de ce oare?

urcăm şi nu ne simţim picioarele

cu mâinile astea ce-şi maschează crăpăturile

sub umbra degetelor precum feţele arse de ger

rănile sub umbra părului şi-a privii

tăind zările până la început de lume

unite două câte două, indicăm viaţa

locuinţe ne aşteaptă calde şi familii

sau un loc într-un colţ rece, ostil

sau doar pustiu

aş vrea să-mi eliberez neadormirile

femeia care iese acum din mine

are ochii roşii de aşteptare

copilul care plânge la fereastră

a citit cărţile bătrâneţii

bărbatul loveşte degetele de aer

ar dori să se nască

femeia lui nu ştie de ce strânge

petice de lumină şi întuneric

are abdomenul ieşit ca un burduf cu apă

şi guri însetate urcă prin venele pământului

mă urăsc pentru pâinea din care muşc

la colţul celălalt sunt gurile înfometate

în istorii, foamea le umple de pământ

din spate vine încă un camion negru

merg precum un nor dezorientat

ceva-mi spune că trebuie să mor

mama spune tăcând să trag

a obosit

căruciorul cu zile – mere şi iarbă,

e greu

pieptul, un pământ

se va rupe

nu azi

devoratori şi devoraţi urcăm

visând să scriem şi fila următoare

acestui roman fără biblioteci

fără standuri şi cumpărători

fără titlu inteligibil

fâşii neuniforme de lumină şi întuneric

de căldură şi frig, interferând neuronic

între un zâmbet de copil şi un vis bătrân

punte peste genuni

întoarce-mi privirea, să nu mă mai doară

cu degetele ca un poem

fără explicaţii de dicţionar

icoană rămâi neeternităţii mele, cer

născând curcubee când lacrima picură,

în apusurile sângerii, însingurarea depărtării

pe pragurile caselor din ţinutul caravanelor

femeile au aşezat platouri cu pomană

zăpezi roşii îmbracă pământul

ca o materie anhidră sub care dorm

idealurile

vis cuprinzând în palmele-i uneori firave

nemărginirea cerului

am pe fiecare deget un bănuţ

flămânda conştiinţă a cumpărătorului

şi cumpărabilului

în orfelinate şi canalizări

copii au primit covrigi şi mere

câinele acesta cu gura strâmbă roade strâmb

sub el realitatea se strânge ca o cută

când ai să mori ai să înţelegi, spune mama

să nu-i spuneţi niciodată

dintre toţi oamenii ea plânge cel mai mult

de teamă că nu mă mai vede

dau bănuţii unui cerşetor bătrân

îmi spune: sufletul lui te va umple de degete

vei dori să atingi, dar

crăpăturile feţei i se vor adânci

imaginea se va adânci diluându-se

în timpul ce se îndepărtează ca un drum

nu iubesc un trup, nu pentru a pierde

pierzi oricum… ce păstrezi sunt iluzii

am separat despărţirile de vis

trăim şi murim îngropând

şi resuscitând speranţe

în fiecare casă din cartierul acesta

e un bătrân cel puţin sau unul ce va fi bătrân

dacă prinde rând, dacă depozitele cu medicamente şi hrană

vor fi încă… pline, accesibile

înţelepţii se aşază fără obiecţii

în şirul înfometaţilor

o seară bătrână împarte gânditoare

covrigi şi lumină

ce e viaţa?

pe fiecare deget am un inel de aer

zi după zi prin ani de mirări şi tăceri

merg încă nevăzând…, şi el râde

sufletul care sigur vede…

ce?…

cu cât cauţi mai mult,

existenţa pare o invenţie a neexistenţei

menhire poate mai sunt ascunse

printre pietrele de la început de timp

e nedrept să formulezi în continuare

reguli, să impui sentinţe

distanţele sunt accesibile lutului acesta

neiertător de împăcat cu sine uneori

acolo unde au fost deschise porţile,

dar e beznă,

un ocean infinit de beznă

de parcurs

până la fiecare dintre ele

una doar – am implorat

enorm de mult

undeva, o casă

un drum, suflete…

tăcute corzi la amiezi

vibraţii pentru alţi peregrini

ca o emoţie prelungă

în încăperile existenţialului

un bătrân visător pe drum

aşteaptă parcă

să se-ntoarcă zilele

când urca dinspre vadurile amurgului

şi la masă

vedea prin fereastra luminată

plozii săi şi femeia sa

râzând sau rostind rugă

pentru că aveau hrană, aveau zile

şi doreau să continue

ca un scriitor care trebuie să deschidă

şi capitolul următor, şi următorul

cărţile sale de călător în existenţial

_______________

anotimpuri, muzică, viaţă

bătrâni ca marea suntem, Stephan,

şi totuşi câtă bucurie

în ochii noştri când de mână

numărăm norii, frunzele ce plutesc

spre pământul udat de ploi, îmbrăcat în drumuri

cu uimire ne întrebăm

cine a dat pământului albastrul şi verdele

păsărilor zborul, cântul

florilor fragilitatea razei de lumină

nisipului continua întoarcere în adâncul mării

oamenilor melancolia depărtărilor şi dorul

simfonii cresc din jocurile clapelor şi corzilor

arcuşuri ating cu sfială aerul

sună-n depărtări tremurul sufletelor, e încă viaţă

şi nu mai ştim cine să oprească ore, de ce

şi ele se deşiră după o logică a sferei

închizând în galaxii de vise zile

plutirea condorului peste culmile Anzilor

bătăile inimii şi prezborul

în ritmurile acestea indiene

ca nişte clopote ce bat continuu

în umărul stâng, în dreptul, în mijlocul frunţii

zbor, vis, rugăciune

ţi-a dat Dumnezeu această formă
să mă întorc mereu, iluzie
cu ochi de iarbă şi cer, şi buze de toamne,
să mă găsească zorile la geam
descâlcind, în bezna tot mai rară,
paşii, şi pieptul, şi tâmplele,
şi să refac întreg
din creştet până-n tălpi,
cu migală, cu dragoste,
cu suflet, cu sfială,
spui că sunt înaltă

eu spun că tu…

şi curge destinul ca o apă

aşază la intrarea în timpul neînţeles

trunchiuri de consoane şi vocale

mâine-şi vor spune arbori-cuvinte

şi vor umbri pământul cu durere şi tristeţi

sau doar cu dragoste,

cu suflet, cu sfială, cu speranţă

cu dragoste,

cu migală…

cu…

pace

cu dor

_______________

gânduri la-ntâmplare

clipa de prezent contează,

trecutul de care-ţi aminteşti în şoaptă

precum înţeleptul care ştie

că orice clipă e o trecere într-o mirare

iar dacă tomul clipelor se termină pentru tine

reciteşti în linişte cât mai e timp

să întorci pagina, paginile

pe care cu ultima privire

scrii viaţă, aşteptarea încetează

când ochiul se fixează pe un cadru

în care găseşti realul… nu mai e timp

să închizi uşa, pasul să-l opreşti

aleargă, fiecare trecere

s-o întregească în popasul vieţilor în clipa de viitor

prezenţă să-i fie în fiecare întoarcere

spre lumina ce va deschide drumul

şi va închide ochii.

pe celelalte le-am aşezat în album

mă întorc la ele în pauzele de tăcere

din depărtare – par revederi

între oameni şi arbori, răstimpuri pentru drumuri

mi-e dor, un dor nebun de mare

ca şi când aş fi foarte departe şi n-aş auzi

valurile, sirenele vapoarelor, pescăruşii

întind braţele, revăd oamenii bucurându-se

valurile îmbrăţişând trupurile, ocrotindu-le

apă, corpuri, suflete, cer, soare, aer, un corp

cu braţele deschise spre începuturi

_______________

adevăr circular

obosite, genele luminii

întregesc rotundul contur

tu vii e un adevăr circular

eu, cu un colţ de cruce,

desenez fericiri pe obrajii gutuilor

se scurge timpul mut în cauzalitate

deschid aripile şi presimt eternul

ei întind corzi în căuş, închipuie viori

cântă, mirajul curge în teascuri

pânze de păianjeni flutură în frângerea ferestrei

şi e toamnă târziu

________________

avem timp pentru toate

să ne naştem pentru a învăţa să trăim

să ne bucurăm de venirea celorlalţi

să mergem unul lângă altul în destin

să cunoaştem durerile şi singurătatea

să scriem în dreptul fiecărei clipe azi

să ne facem prieteni şi să ni-i amintim

să învăţăm poezia îndrăgostindu-ne

să strângem în noi clipele de fericire

să învăţăm să plecăm uneori

să revenim oricât de lung ar fi drumul

atât cât mai avem timp

să ducem copiii dimineţile la şcoli

să visăm viaţa lor mai bună

să-i spunem timpului că suntem încă tineri

când paşii ne sunt grei şi rari

şi el să ne privească zâmbind şi să răspundă

să curăţăm câmpurile de războaie, drumurile de spini

să fim bucuria şi sprijinul părinţilor

să-i uităm când viaţa ne îndepărtează de noi

să ne scriem pe încheieturile mâinilor revino

să ne întoarcem la ei cât nu e prea târziu

să-i ţinem aproape în ultima clipă

să privim înapoi la drumul fără ei

să ne trezim uneori atinşi pe obraz de mângâierea soarelui

sau a unei frunze, a unui om

să pornim la drum din nou împreună

spre cei care ne aşteaptă sau pe care noi îi aşteptăm

să murim când pe cortină va scrie Final

________________

(despre existenţă) fericiri

fericirea… strigăt mut sufletelor uneori, clipe, zile, nopţi, enorm de puţine, de scurte, dar multe, lungi, enorm de lungi, chiar dacă un film imaginar de aşteptări şi reveniri, gânduri, un spaţiu ce creşte când auzim tăcerea şoptind te iubesc şi ne suntem alături, toate aceste dimineţi când te desprinzi din visul meu şi pleci printre oameni, jurând să te întorci imediat ce nimic nu te va mai reţine departe

mâna ce-mi cuprinde mâna când şopteşti roşind m-am întors. eşti aici. te iubesc… gândul pe care mi-l trimiţi în fiecare zi, spunând că visul nu se poate sfârşi… plânsul şi râsul când oceane par să ne despartă uneori, dar pe fiecare ţărm te aştept şi ştiu: ai să vii într-o zi şi vom fi împreună, chiar dacă doar pentru a-mi spune că pleci din nou…

fericirea… gândul că acum scriu şi sufletul tău e în fiecare caracter formând cuvinte şi pauze pentru cuvintele ce vin

povestea simplă ce se scrie din nou şi din nou…

pruncul ce creşte din tine, se hrăneşte din tine, te caută, râde, plânge, învaţă, greşeşte, aşteaptă, te imită, caută mai departe, primeşte, dăruieşte, se rupe de tine, nu doar o dată… chipurile şi sufletele părinţilor undeva, aşteptându-ne, încă, la poartă… aşteptarea lungă în speranţa că cei care au plecat se vor întoarce într-o zi şi-atunci vei fi din nou cel în care râde… viaţa, binele fiecărui om, sănătatea, cunoaşterea, pacea, bunăstarea tuturor

e toate acestea şi e enorm

________________

ferestrele speranţei…

n-am să uit cum trăim

la marginile imaginabilului viaţa

de cuvânt-om, cuvânt-zbor şi îngenunchere,

sosire şi plecare spre porţile întâmplării

la ţărmul mărilor de lacrimi şi bucurie

copii visători mergând

cu soarele şi lumina lui zi şi noapte

într-un sistem galactic de plasmă, atomi, energii,

corpuri de piatră, gaze şi apă

şi suflete clădite în acelaşi lut

din clipe de niciodată, nicicând

şi care în arderea şi moartea lor

au lăsat real şi imaginar

să ne fie casă, zbor, drumul… liberi…

mergem cu vântul în faţă sau în spate

să aflăm în spaţiul fragmentat dinăuntru

şi afară imensitatea miracolului vieţii

o dimensiune, drumul

două, speranţa,

trei, fiinţele şi lucrurile

pe o plajă sub lună, doi nebuni fericiţi

miliarde

împărţim trecătoarelor clipele

şi măiestrelor din noi zborul

frânturi de jurnal zdrenţuind clipa,

alergăm de mână

fără să ştim dacă suntem

singurii visători care văd şi cred

dacă toate celelalte posibile fiinţe şi lucruri se ascund,

să nu întrebăm niciodată

de ce sunt triste, exuberante

uneori sau doar arbori tăcuţi legând ceruri.

paşii, braţele, posibilele drumuri în necuprins,

cuvintele, fotografiile din perete,

cele de la piept, din camerele telescoapelor îndepărtate

să le dăm nume de flori, de zări

să fie într-o zi forme de viaţă

adunate în paginile altor cărţi

în care să scrie că am fost

că suntem

ferestrele speranţei prin care priveşte viaţa

că vedem unde începe moartea

unde se termină Dumnezeu

unde noi şi toate visele…

______________

Arc

cine să ştie cât din realitate,

cât din nimic, din mâine, din azi

ducem cu noi, prin noi, în vise…

ideea că azi e mai mult de atât,

nu întâmplare, nu dat, dorinţă

zbor înăuntru şi afară în fiecare cer

când va fi să mor, vreau un arc

de lumină, să-l împart în ceruri

pentru fiecare punct cardinal

cruce fără cuie de martiraj

fără golgote şi teatre de război

potcoave pentru un inorog alb

să mă poarte înalt şi lung, şi lat,

în linişte pe drumul dintre pietre

arbori şi oameni, să ascult prelung

şoapta vântului, tâmple împerechind

sfere în inima poetului, verde şi cald

timpul fără întoarcere în neant

lanţuri să mă-mbrace cocorii şi păpădiile

desfăcându-mă-n câmpuri de pace în zori

şi lacrima din corzile viorii şi pianului

să presare povestea în flori şi gângănii

cu trupuri uşoare plutind în lumină

braţele să încarce teii goliţi prematur de aur

în nemuriri şi cuvânt din sufletele

visătorilor îngeri îmbrăcaţi în lut cântător

în căderea ploii de mai, toamne,

veri şi ierni, necuprinse dimineţi,

oameni fericiţi şi trişti uneori

cât să-şi amintească bucuria

că sunt aici acum

______________

risipă

tăcerile mele sunt iluzii mergătoare

aşteptări plecate rânduri-rânduri

sau visuri cărora le spun etern

dacă mă auziţi strigând la capăt drum,

ca acum,

nu-mi răspundeţi, adun secunde,

fericirea când se va întoarce

să am braţele pline de viaţă

s-au umplut trandafirii de flăcări

cărţi de frunze ard în coroane în toamne

mâine e azi, arborii privesc spre cer a mirare

norii se îmbulzesc peste acoperişuri

în biblioteci, copii cu frunţile înalte

pătrund înţelesuri peste înţelegerea noastră

îngerul zilei îşi întinde aripile

înăuntrul tâmplei fierbând de gânduri

ceasurile, obosite de rotiri,

rescriu timpul în evolute

între cristelniţă şi somnul pietrei

risipiri când bucuriile, durerea şi visul

scriem singuri şi trec uitate clipe

de eternitate.

______________

tristeţi inutile

mi-e dor să te ating pe mână,

să-ţi spun: hai la plimbare,

e toamnă,

iar tu, zâmbind, să-mi spui:

e acesta motiv de întristare?

zău, nu e, de ce-ţi sunt ochii umezi?

de fericire, să răspund

suntem doi, ba nu, suntem unul

şi plini de poezie – parcă

am merge-n deal la via bunicului

iar el, văzându-ne de departe, ar spune

sunteţi aici, dragii moşului, şi noi,

apropiindu-ne râzând, i-am săruta mâinile

el, frunţile

lacul, ce albastru se întinde,

şi ce covoare-a aşternut natura –

părea să plouă mai devreme;

corăbii grele tivesc zarea,

pierzându-se în larg alene…

cândva, pe acest loc era o vatră;

se zăresc încă fumuri rătăcind pe uliţi

şi glasuri de copii răsună

în prezentul parc Tăbăcărie –

ai vrea să fim corsari o oră?

tu, cu o sabie dintr-un brustur,

eu, cu-o floretă din răchită,

pe câte-un ochi albe crizanteme…

fereşte, atac, Mărie-Ană!

atacă, spun… când îmi atingi obrazul cu mâna,

tresar şi lovesc pe-alături –

viorile răsună parcă în fântâna timpului

suntem unul, şi, în jur, oceanul de aer şi verdeaţă;

cândva, în Parcul del Retiro, spui

am cunoscut o fată –

albastrul ochilor ei de safire…

(lovesc în plin de-această dată)

şi bărci plutesc în ralanti spre seară

între oglinzi concave…

plâng teii atârnând pustii pe streşini…

ba nu, plângi tu şi plâng eu de fericire

râd crizantemele în soare…

______________

a n-a iarnă

lejos de todo, cuanto lejos…
le descoperim cu mirare de copii
frunzăresc tăcerile arborilor
repetă cerul, arcuirea albatroşilor,
precesia anotimpurilor, uneori,
expansiunea ideilor, verdele aşteptării

plutesc în zorii vieţii deasupra caselor
lăsând în urmă dâre de albastru
de verde, ruginiu, alb pur, soare
sunt încăperi în care acarienii ţes
întinderi încrucişate de galaxii
de la ferestre la pragul uşii

acolo le-am văzut întâia oară
şi a doua, şi a doua plus una
a doua plus două, a doua + (k – 2)
la a doua + (k –1), m-am oprit
cineva redescoperise contabilitatea cu noduri
altcineva, faţa vizibilă a Lunii

m-am întrebat firesc: erau, într-adevăr, şase?
erau. aveam şase degete la o mână
şase silabe cristaline – a n-a iarnă

în care susurau universuri

______________

spune-mi…

crezi tu că se poate

să trăim ca şi când

nu ne-am cunoaşte

să trec pe lângă tine şi să-ţi spun

bună-ziua în gând,

ca oricărui străin vecin cu mine prin Dumnezeu,

să mă întorc acasă şi să privesc

la toate acestea

ca şi când le-aş fi auzit într-o poveste?

______________

happy

cum vibrează în tăcere strigătul lui,

fiinţă cu suflet de înger… când se întorc

paşii pe care-i ştie…

unul şi-ncă unul pe scări…

linişte, ascultă atent… cheia se răsuceşte

în uşă, coboară clanţa… un pas… sare…

boticul flămând de dragoste caută

mâinile, faţa, hainele… adulmecă

vine, pleacă… jocul său înmulţeşte

lacrimile din ochii ei… ai lui

de bucurie, suflet de om…

_______________

s-au zăpăcit gândurile

umbrele lor stângi

aşteaptă trenuri

în staţii la început de lume

umbrele mijlocii

desenează aşezări la mese

sunt multe chipurile de pribegi

le spun mai mult cu mâna asta

să mănânce pe-ndelete

e cina întâmplărilor neîntâmplate

ne privim şi-i simt strigând

feţe de copii dăruiţi uitării

cum vin, Doamne,

spre sufletul nostru

tot mai mult

respirăm oameni. bătăile dureroase

în piept sunt ale lor

şi râul de întâmplări ce vor azi

umbrele drepte estimează

cu ochii lor de arhitecţi

aerul în care vor creşte

aceste aripi

________________

sub arcul desenat de timp

dragostea noastră a început banal

visam să fim călători cândva

părându-ne că ne izvodim sluţi

orice pas făceam oricum

ne ascundeam unul în liniştea celuilalt

nu ne atingeam

cerul de visători s-ar fi destrămat

desculţi intrăm azi în oaza de lumină

sub arcul de timp, e tot mai jos

păşesc înainte râzând copilăros

nu mă opresc n-ar avea sens

adun praf de zăpezi neninse, picuri de etern

să scriem ierni cu brazi încărcaţi

pentru toţi copiii lumii

târziu, adormim ţinând pe piept

zorii şi vin lung alai

se scrie bucurie în pieptul tuturor

cuvinte încă vii

încă de poet visând să ajungă

acolo unde nu ştie nimeni

şi nici el de ce corzile acestea toate

spun te iubesc. nedrept de târziu

de… etern

_______________

târziu

e legătura aceasta prin timp

ca un semn pe încheietura mâinii

ne întoarcem cât, câţi mai suntem

şi pocnesc merele şi gutuile

pe plita încinsă în odaia veche

uşa o deschidem

sau umbra noastră pornită spre trecut

cu paşi tot mai sprinteni

cu pieptul vibrând

şi inima mai mult strigă:

am venit, mamă şi tată!

nu ne văd. aşază cuminţi

fotografiile îngălbenite pe masă

parcă de acolo ar vrea să crească

întâmplări de demult

suflarea iernii ne împinge înăuntru

dar nu mai e niciun părinte, niciun străbun

şi nici pe plită poame pocnind

am ajuns prea târziu

lumina palidă a soarelui

trecând prin fereastră

eternizează parcă albul cu miros de cărţi

icoane cu busuioc

şi ulei de candelă ars

_______________

rouă…

voaluri de vânt albastru

înfăşor în jurul meu

din creştet până-n tălpi

în spatele visării

şi-al valurilor de speranţe

trezite de cea din urmă ploaie

de acorduri când şi păianjenii

vibrau în acordul viorilor şi pianului

şi noi pluteam, pas cu pas, vals

uneori, strigai firele de lumină pe nume,

spunând că sunt iubite de alt azi

dar ştiam: nimeni n-a dansat

mai firesc, mai etern cu tine

voaluri de vânt verde

înfăşor în juru-mi

din tălpi până-n creştet

ascunsă în cuvinte

şi freamătul depărtărilor

cu sentimentul că dansăm continuu

voaluri de vânt auriu înfăşor

urmele paşilor pe nisip

când răsare soarele

sau în asfinţitul târziu

şi marea sărută pământul şi cerul

şi avem rouă pe creştete şi în ochi

_______________