Marusca’s Blog

Poate că Dumnezeu a aşezat lucrurile şi fiinţele după o logică a lui. Poate că doar întâmplarea le-a aşezat sau norocul. Noi le aşezăm după o logică în parte a noastră, în parte a lui Dumnezeu, a întâmplării, a norocului – o logică a posibilului existenţial pe care nu-l poate explica nimeni. Undeva, sub cerul înnegurat al acestei zile ploioase de toamnă, cum vii dinspre Bucureşti pe Bulevardul Tomis, după ce mai întâi ai trecut de Bulevardul Aurel Vlaicu (la intrarea în oraş, unde pe stânga aşteaptă simbolic fluxul un vapor), şi de intersecţia cu Bulevardul Al. Lăpuşneanu, în zona Dacia, pe dreapta, pe Bulevardul Al. Lăpuşneanu, după intersecţia cu strada B. P. Haşdeu, se înalţă Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 27, Constanţa. Ca multe alte şcoli mai vechi sau mai noi ale Constanţei, ale oricărui petic de umanitate, Şcoala Nr. 27 e aşezată cu faţa spre răsărit. Face, probabil, parte din practica veche a omului de a-şi construi casa cu ferestrele şi uşa spre soare, pentru ca razele sale să scalde interiorul în lumină şi căldură. Privită din faţă sau din profil, Şcoala Nr. 27 e o clădire impunătoare, construită în spiritul epocii clădirilor paralelipipedice. La intrarea principală, ca şi la cea a elevilor, strălucesc plăcuţele Primăriei Constanţa care anunţă lumii că şcoala se află sub patronajul ei. Dacă treci în zori prin dreptul şcolii, poţi să-i auzi respiraţia, visele. În fiecare dimineaţă îşi scaldă faţa, în rouă, în brumă, în ploi, în omăt sau în raze şi zâmbeşte cerului. Dincolo de uşi şi ferestre e încă linişte, semn că oamenii nu şi-au început rosturile. Sunt ultimele zile din vacanţa de vară a anului şcolar 2006-2007. Încă se fac pregătiri. Peste puţin timp, va fi forfotă. În timpul zilei, se fac reparaţii, se spală geamuri, bănci, tablele, parchetul, scările, se curăţă florile, se udă, se împrospătează, se verifică dotarea tehnică, se aşază perdeluţe la ferestre. Pe table apar mesaje de întâmpinare. Şcoala are din ce în ce mai puţini elevi, dar pregătirile continuă ca în anii când toate sălile erau pline, în două sau trei serii. În zilele normale de studiu, în jurul orei 8:00, totul freamătă: dascălii se grăbesc să-şi pregătească locurile de muncă, personalul administrativ e într-un continuu du-te-vino între parter şi etaje, în încercarea de a îndeplini cererile de la primele ore ale programului de lucru. Elevii mai mici, însoţiţi de părinţi sau bunici, aşteaptă cu emoţie intrarea în şcoală. Cei mai mari, mai siguri pe ei, cu manuale şi caiete mai puţine, stau grupuri-grupuri comentând ultimele evenimente din lumea muzicii, a filmului sau a modei. Câţiva elevi stau retraşi, gânditori – aceştia sunt cei mai timizi sau cei pe care îi frământă ideile cele mari. În spatele şcolii, pe terenul de fotbal, se încinge un meci între două echipe constituite ad-hoc; se strigă, se pasează, chiar se înscrie. Pe bulevard, maşini de toate felurile şi autobuze aleargă într-o parte şi în cealaltă, cum le e rostul. Oamenii se grăbesc, nu mai e timp: a început o nouă zi de muncă. Deodată, peste toată zarva se aude soneria care anunţă începerea cursurilor. Elevii se grăbesc să ajungă în clase. O dimineaţă frumoasă de septembrie, uşile se închid, zarva încetează. Maiestuoasă, maternă, şcoala îşi conţine acum elevii şi dascălii prinşi în menirea lor de participanţi direcţi la procesul de educaţie. Cartea aceasta nu-şi mai are rostul până când sună clopoţelul de recreaţie. Sau tocmai acum ar trebui să scrie – undeva, în adâncul istoriei, alţi învăţăcei, alţi dascăli desfac în foiţe cunoaşterea şi o reaşază cu grijă, scriind-o în minţile tinere ale învăţăceilor, pentru ca, la rândul lor, s-o treacă altor mlădiţe. Plină de amintiri această parte a vieţii. De undeva, dintr-o sală de clasă, un cabinet, pe holuri sau la ieşirea-intrarea în şcoală, paşii copiilor, ai mei, ai tuturor copiilor, ai dascălilor vin spre tine din toate ungherele realului şi imaginarului. Glasuri vesele, glasuri mai triste, cuvinte şi şoapte ale sufletului vin de pretutindeni şi mi-e dor de timpul când aveam sufletul plin de bucurie când îi auzeam, când îi cuprindeam în braţe şi-mi spuneau cu sufletul la gură: «am luat zece.» sau «doamna a spus că mă mişc prea încet.», sau: «m-a lăudat doamna.», «merg la olimpiadă.», «am luat locul doi la olimpiadă.», «eu, locul întâi.», sau momentele de la fiecare început de an şcolar, când îi duceam de mânuţe în primii ani şi le simţeam inimile, prea mari pentru trupurile lor micuţe, cum pulsează de emoţie, în timp ce ochii căutau spre mine şi spre şcoală cu mândrie şi mirare, zilele în care aveau loc olimpiadele şi stăteam toţi cu sufletul strâns, aşteptând să iasă de la concurs, un pic dezamăgiţi sau radiind, apoi să se afişeze rezultatele, citirea lor, exclamaţiile de bucurie sau de tristeţe, sfârşitul de an şcolar, când primeau coroniţe şi diplome pentru rezultatele bune pe care le obţineau. Flori, fotografii, cuvinte – imagini cu care acum scriu ca şi cum aş trăi, un timp încă viu, şcoala despre care, dacă îi întrebai pe copiii mei ai cui sunt, ar fi spus uneori că un pic şi ai Şcolii Nr. 27. A existat o legătură puternică între noi şi şcoală, aşa cum cred că a existat şi există între toţi copiii şi părinţii şi şcolile în care cei dintâi îşi încep sau îşi completează educaţia. A existat un colectiv de cadre didactice care şi-au îndeplinit sarcinile cu conştiinciozitate, cu omenie. Oriunde merg copiii care frecventează cursurile unei şcoli poartă cu ei aceste chipuri şi crâmpeie de timp în care au fost ajutaţi de oameni să facă un pas spre a deveni oameni. Oriunde există, probabil, o sărbătoare a întoarcerii, oameni care au stat lângă oameni cu grijă, ajutându-i să pătrundă înţelesuri ale cunoaşterii şi care aşteaptă întoarceri. Aici, la Şcoala Nr. 27, exista un fel de bucurie firească a întoarcerii, un respect al dascălilor faţă de elevii care au ajuns mai departe în drumul lor spre cunoaştere. Un fel de familie care-şi primeşte plecaţii în cadru intim, cu flori, dulciuri pregătite în casă, cu vin şi suc, mult, mult suflet. O regăsire în care cei veniţi şi cei care au aşteptat îşi mărturisesc, plini de emoţie, întâmplări din spaţiul lor de viaţă. Am convingerea că există încă şi va rămâne.

Construită în anul 1962, între 1963-1965 Şcoala Nr. 27 Constanţa a funcţionat cu denumirea de Şcoala Medie Nr. 7 Constanţa, având ca prim director pe profesorul Petre Teodorescu. Din anul şcolar 1965-1966, tânăra unitate de învăţământ s-a numit Şcoala Generală de 8 ani, Nr. 27 Constanţa. De la înfiinţare şi până astăzi, această unitate de învăţământ a avut ca directori profesorii: Petre Teodorescu, Topor Petre, Florescu Patricia, Foscola Eugenia, Sfidiuc Veronica, Micu Dumitru (6 luni), Gevelegean Mihai, Frangopol (Mateescu) Paul, Micu Dumitru. În anii şcolari 1999-2000 şi 2000-2001, şcoala a fost unitate reprezentativă de învăţământ. Cu o bază tehnico-materială bună, îşi aşteaptă, în scurt timp, cu porţile deschise, elevii, dascălii, părinţii, oaspeţii… Începe un an nou şcolar. Mulţumesc învăţătoarelor şi profesoarelor: Ciorbea Doina-Florentina, Şerban Steliana, Zagoneanu Stăncica, Arventiev Maria, Lungu Cristina, Bota Terezia (învăţătoarele şi dirigintele copiilor mei), directorilor: Mihai Gevelegean, Frangopol Paul şi Dumitru Micu, tuturor dascălilor care au contribuit la pregătirea şcolară a copiilor mei şi le doresc sănătate, viaţă lungă, bucurii şi succese.

_______________