Marusca’s Blog

„Timpule, opreşte-te… o clipă, măcar!. Vreau să-mi odihnesc sufletul.”, rostesc, din când în când, copleşită de atâta viaţă. Mă ascultă timpul? Poate că s-a oprit, în clipa care tocmai a trecut. Acum goneşte nebun pe cărările spaţiului. Cât de lungă a fost acea clipă? Pot să conştientizez? Alain se întreba: „Cât timp îşi va întrerupe timpul zborul? Timpul este ceva de care nu pot să fac abstracţie niciodată.”

Clipa care tocmai a trecut a cuprins tot ce s-a întâmplat în afara şi înăuntrul conştiinţei mele în acel moment. Pot să fac abstracţie de ce am trăit atunci? Pot, dar pot să fac abstracţie de tot ce e exact în această clipă? Nu pot, pentru că ar trebui să fac abstracţie în totalitate de existenţa mea de o secundă, şi sunt un spaţiu care nu se poate goli pe sine de sine. Pot însă să-mi imaginez că n-am existat o secundă şi din secunda următoare am reînceput să trăiesc, dar nu reuşesc în nici un caz să golesc clipa aceea de timp. Rămâne tot un spaţiu timp, între două existenţe ale mele. Am murit o dată câteva secunde, probabil, până m-au reanimat, dar probabil că n-am murit de tot. Timpul existenţial normal n-a mai existat pentru mine, dar spaţiul era, un alt spaţiu sau poate acelaşi. Şi exista mişcare – mă ridicam spre lumină, dusă de mână de un înger. Iar dacă exista mişcare, este inevitabil să fi existat şi timp sau nu, dacă toate acestea se întâmplă pe secvenţe de spaţiu înăuntrul existenţei mele de… reţea neuronală sau suflet gânditor care întâmplător sau nu are şansa să vină din când în când în realitatea pe care şi-o alege sau pe care o altă reţea neuronală i-o rezervă. Şi-atunci, avem toţi acelaşi creier şi folosim doar ce ne reprezintă cu ceea ce putem să creăm şi dezvoltăm, celălalt rămânând necunoscut, sau altă reţea ne coordonează apariţia şi dezvoltarea într-o secvenţă de ea.? Existăm înăuntrul universului acesta înafară şi masa de materie necunoscută e restul reţelei?

Modul în care percepem timpul este relativ. Într-un fel trec orele încărcate de activitate, când cu greu facem faţă solicitărilor, şi cu totul altfel atunci când suntem singuri şi activitatea se reduce la viaţa noastră. Scriind un text, timpul trece foarte repede, pentru că e nevoie de multă concentrare. Citind o carte captivantă, timpul trece nebănuit de repede. Citind un referat la chimie, de exemplu, timpul trece greu, pentru că, pe mine în special, mă plictiseşte. Pe bună dreptate s-a spus că „a te plictisi înseamnă a fi sensibil la timpul pur”.

Nu se poate face abstracţie nici de spaţiu. Pot să golesc site-ul de toate informaţiile, dar rămâne site-ul, pot închide site-ul şi astfel anula spaţiul virtual, dar nu pot anula spaţiul fizic, cel în care exist şi scriu. Golind camera de toate obiectele, dărâmând clădirea, în ultimă instanţă, tot rămâne spaţiul în care exist, alături de dărâmături. Şi ca să fac toate aceste acţiuni de curăţire a spaţiului am folosit timp. Spaţiul şi timpul coexistă pentru mine pe toată perioada existenţei. Ce se întâmplă apoi, nu mai ştiu. Ştiu ceilalţi, la fel de bine încadraţi în spaţiu şi timp pe timpul existenţei.

Nu sunt un prizonier al spaţiului-timp, chiar dacă această noţiune nu-mi este destul de clară. A te simţi rob timpului şi spaţiului este echivalent cu sila de viaţă. Viaţa are nevoie de aceste coordonate ca să existe. Un om care se teme de moarte, este constrâns de spaţiu-timp? Sau este îngrozit că acesta va fi prea scurt pentru existenţa sa? Am o prietenă care de doi ani se teme că moare de cancer de colon. A trecut atâta spaţiu-timp, s-a operat între timp, nu are cancer, dar tot e foarte îngrozită că moare. Ce s-a întâmplat în mintea ei? Ce a însemnat, oare, teama de moarte? Teribila groază că într-o zi nu va mai fi, că nu va mai exista în acest spaţiu-timp, alături de toate lucrurile şi fiinţele pe care le cunoaşte.

Faţă de ireversibilitatea spaţiului, toţi simţim, la un moment dat, un gol în stomac, gândindu-ne că mâine s-ar putea să nu mai existe.

Dar cum ne mişcăm în timp? Mergem de la Constanţa la Bucureşti şi de la Bucureşti la Constanţa, atât cât trăim, dacă avem destui bani şi nu avem altceva de făcut. Se opreşte timpul vreodată? Şi ce facem, de fapt? Parcurgem 250 de km dus-întors, dus-întors, la infinit, deci alergăm pe un segment de spaţiu într-un timp finit, condiţionat, în principal, de perioada noastră de viaţă. Dar aceste deplasări continue în timp se fac odată cu istoria. Tot ce face parte din existenţa mea emoţională în clipa în care trenul a plecat am luat cu mine. La fel se schimbă istoria pe parcursul traseului. Când m-am întors la Constanţa, timpul şi spaţiul trăiesc deja, împreună cu mine, în altă epocă a istoriei. Mă pot întoarce la Constanţa, dar nu mă pot niciodată întoarce la ce am trăit când am plecat. Timpul a şters deja totul.

Pot să trăiesc fiecare clipă care vine, fiecare an care vine, dacă am noroc şi zile, cum se spune, dar nu pot să trăiesc nici o clipă trecută. Istoria care tocmai s-a scris are alte coordonate. Heraclit spunea că „Nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu.” Proust a fost şi mai mult afectat de ireversibilitatea timpului. Spre sfârşitul vieţii, după ani de singurătate, participând la o serată mondenă, s-a întâlnit cu oameni pe care îi cunoscuse altădată, atât de schimbaţi încât a avut impresia că asistă la un bal mascat. Toţi acei tinerii frumoşi de altădată erau îmbătrâniţi, deformaţi. La fel era, desigur, şi el în percepţia foştilor colegi. Ce bine ar fi ca timpul să treacă, totuşi, şi noi să rămânem neschimbaţi! Cine nu şi-ar dori să arate la şaizeci, optzeci de ani, ca la douăzeci şi cinci?

Trăirea trecutului cu ajutorul memoriei este doar revederea unei trăiri înregistrate în memoria noastră fizică. Nu putem niciodată trăi fidel ceea ce am mai trăit. Memoria are darul de a-şi schimba modul de interpretare odată cu transformarea fizică şi psihică pe care o suferim de-a lungul timpului.

Bineînţeles că suntem tentaţi să refuzăm scurgerea timpului, slăbiciune pe care au avut-o oamenii, constant, de-a lungul timpului. Stoicii credeau că la sfârşitul unui ciclu de câteva mii de ani, în urma unui incendiu universal, cursul timpului va fi reluat, cu aceleaşi peripeţii. Nietzsche credea că istoria universală, cu multitudinea ei de amănunte ale fiecărui eveniment, se repetă la nesfârşit: „Viaţa asta, aşa cum ai trăit-o şi cu o trăieşti şi astăzi, va trebui s-o mai trăieşti o dată şi încă de nenumărate ori; şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare suferinţă şi fiecare plăcere, fiecare gând şi suspin tot ceea ce este nespus de mic şi de mare în viaţa ta, trebuie să ţi se reîntoarcă, totul în aceeaşi înşiruire – şi acest păienjeniş şi această lumină a lunii printre copaci, de asemenea această clipă şi eu însumi. Veşnica clepsidră a existenţei se răstoarnă iar şi iar, mereu – şi tu cu ea, praf al prafului!”

Mitul veşnicei reîntoarceri are la bază, probabil, aparenta revenire la viaţă a naturii, pe care poeţii au opus-o adesea ireversibilităţii timpului uman: în timp ce omul îmbătrâneşte încet-încet, primăvara se întoarce în fiecare an. Această întinerire perpetuă este însă aparentă – şi arborii îmbătrânesc, şi pământul, şi soarele, şi universul. Materia, în general, este supusă tot timpul transformării. „Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”. Aceasta implică parcurgerea unui segment de timp şi a unuia de spaţiu, implicit.

Timpul nu poate fi privit ca un ritm al vieţii, ca un parcurs circular ce trece fără încetare prin aceleaşi locuri. Nu este, cum spunea Platon în „Timaios”, „imaginea mobilă a eternităţii imobile.”, ireversibilitatea rămânând caracterul său esenţial.

Chinului remuşcărilor că n-am făcut cele mai multe alegeri în trecut îi opunem chinul aşteptărilor. Nu pot să fac nimic împotriva timpului care mă desparte azi de ceea ce a fost ieri, dar şi de ceea ce aş vrea să fie mâine.

Vladimir Jankélévitch se întreba: „Cum de se alcătuiesc ani atât de scurţi din zile atât de lungi?”, referindu-se, probabil, la lentoarea cu care se scurge timpul în decursul unei zile monotone şi la trista concretizare a trecerii prea rapide a timpului, odată ajunşi la bătrâneţe.

Viitorul mă înspăimântă, în definitiv, pentru că undeva mă aşteaptă moartea, mai bine zis va trebui să o accept. De fapt, notează Martin Heidegger, „De îndată ce omul s-a născut, el este destul de bătrân pentru a muri.” Acelaşi lucru spune, în versuri, contesa Anna de Noailles: „Nu posedăm cu adevărat decât ceea ce putem aştepta/, Eu sunt moartă deja de vreme ce trebuie să mor.”

Acceptarea morţii este inevitabilă, indiferent că ne e teamă sau nu. La urma urmei, moartea nu este la Kilometrul 4, undeva pe autostrada Bucureşti-Piteşti, nici undeva după o barieră temporală pe care scrie cu cifre de-o şchioapă o vârstă matusalemică. Dacă am gândi un pic mai mult, am simţi-o în fiecare clipă lângă noi, complementul negativ al vieţii fiecăruia dintre noi, cel care e oricând gata să o anuleze.

Pot trăi cât un arbore şi astfel să mă bucur de multe răsărituri de soare şi de multe nopţi cu stele, sau pot trăi cât o floare de o zi, şi la apus să mă ofilesc şi să mor. A cui e vina? A nimănui, în ultimă instanţă. Atât e viaţa mea.

(Bibliografie: André Vergez & Denis Huisman, „Curs de filozofie”, Editura Humanitas)

Şi atât de neputincioşi în faţa timpului, suntem în stare să ne împotrivim spaţiului? Gabriel Marcel spunea: „eu sunt” timpul şi „am” spaţiul. Timpul este „mister” existenţial, spaţiul este „problemă” obiectivă („problema”, în greceşte, „ob-jectum” în latină, înseamnă „ceea ce este aruncat în faţă”).

Probabil că ar trebui să definim mai întâi ce înţelegem prin spaţiu. Nu aveţi niciodată senzaţia, atunci când vă aflaţi în natură, că lipseşte cel puţin o dimensiune? Ce este spaţiul în care ne ducem existenţa?  Este mai degrabă scena pe care ne jucăm rolul existenţial şi în care se regăsesc toate problemele inerente existenţei noastre – casa, şcoala, sala de teatru sau de conferinţe, cabina unui avion, puntea unui vapor, incinte care ne oferă protecţie şi corespund funcţional destinaţiei pe care o au. Când vine însă vorba despre un câmp cu floarea-soarelui, de exemplu, sau un teren de fotbal, care sunt dimensiunile spaţiului? Lungimea, lăţimea, înălţimea la infinit… şi, obişnuiţi cu cei patru pereţi ai incintei care ne oferă protecţie, ce formă are partea de deasupra?

Dar nimic nu este mai comun decât măsurarea timpului prin spaţiu. Spunem că spitalul se află la cinci minute de staţia de autobuz sau la o sută de metri.

Ştiinţific, măsurarea timpului se traduce în măsurarea unui spaţiu parcurs de un mobil a cărui mişcare se presupune a fi uniformă, de exemplu spaţiul parcurs de acul unui ceas pe cadranul acestuia.

Timpul a jucat un rol foarte important în matematică, chiar de la începuturile acesteia, rămânând unul dintre cele mai misterioase componente ale lumii în care trăim.

Începuturile civilizaţiei terestre au impus cunoaşterea anotimpurilor şi astfel au început să fie studiate misterele legate de durata anului, a lunii şi zilei. Toate religiile au acordat timpului un rol central în astronomie, poveştile despre creaţie, cele despre istoriile care se repetă, noţiunile despre eternitate etc. Filosofii au încercat să înţeleagă acest concept. Unii au susţinut că timpul este o proprietate de bază a universului, în timp ce alţii au spus că este o iluzie sau o proprietate a minţii omeneşti şi nu a lumii.

Mecanica cuantică şi teoria relativităţii, marile progrese ştiinţifice ale secolului XX, au arătat complexitatea lui şi uneori aparente paradoxuri în noţiunea de timp.

Matematica a început aproape sigur prin studierea timpului, în special din nevoia de a înregistra secvenţe de evenimente. O înţelegere a anotimpurilor este de importanţă vitală pentru obţinerea unei culturi de cereale. Când trebuie făcută însămânţarea? Când va ploua? Când se vor revărsa râurile sau fluviile? Când trebuie culeasă recolta? O primă evaluare a timpului a fost făcută în funcţie de perioada în care Soarele se afla pe cer şi de fazele ciclice prin care trecea Luna. Cunoaşterea lungimii unui an a fost de importanţă vitală şi a dus, inevitabil, la calcule. Era, de asemenea, necesară păstrarea evidenţei zilelor şi a lunilor, ceea ce a dus la apariţia calendarelor. Cea mai veche dovadă de măsurare a timpului merge înapoi în timp cu circa 20000 de ani, în Europa, când oamenii preistorici foloseau beţe şi oase ca să marcheze zilele între două faze succesive ale lunii.

Au fost create multe tipuri de calendare în această lungă fază a omenirii, dar să acordăm puţină atenţie unui calendar egiptean realizat prin anul 4500 î. Hr. Era foarte important pentru egipteni să ştie când se revărsa Nilul şi acest fapt a jucat un rol hotărâtor în modul în care şi-au dezvoltat calendarele. Pornind de la versiunea menţionată şi care era bazată pe fazele lunii, începând din 4236 î. Hr., începutul anului egiptean a fost ales în funcţie de răsăritul solar al lui Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cer. Răsăritul solar este prima apariţie a stelei după perioada în care s-a aflat prea aproape de soare ca să fie poată fi văzută, eveniment care se întâmplă în luna iulie şi acesta a fost considerat începutul anului. Nilul se revărsa la puţin după el, deci era normal să fie considerat începutul anului. Orice început de an însemna pentru egipteni pregătirea pentru revărsarea Nilului. Durata anului s-a stabilit la 365 de zile şi din 2776 î. Hr., acest calendar a început să fie renumit pentru corectitudinea sa. A fost creat şi un calendar civil pentru înregistrarea datelor. Mai târziu, anul astronomic a fost stabilit la 365¼ zile, dar calendarul civil n-a mai fost schimbat. De fapt, au fost folosite în paralel două calendare, cel pentru scopurile practice, ca însămânţarea şi strângerea recoltelor, fiind bazat pe ciclul de 26 de zile al fazelor lunii.

Împărţirea anului în luni era normală, dar complicată, pentru că nu era un număr întreg de luni într-un an. În mod similar, împărţirea lunii în zile a fost complicată, din acelaşi motiv. O zi însemna o perioadă lungă de timp şi a părut necesitatea de a împărţi ziua, dar a fost mai puţin clar cum trebuie făcută această împărţire.

Prin anul 3000 î. Hr., sumerienii au împărţit ziua în douăsprezece perioade şi apoi fiecare perioadă în treizeci de părţi.

Civilizaţia babiloneană, care a apărut 1000 de ani mai târziu, în regiunea în care se află în acum statul Iraq, a împărţit ziua în douăzeci şi patru de ore, fiecare oră în şaizeci de minute şi fiecare minut în şaizeci de secunde. Lor le datorăm diviziunile timpului folosite în epoca modernă. Trebuie să remarcăm că deşi aceste unităţi moderne de măsură au derivat din versiunile babilonene, în prezent nu se mai potrivesc cu datele astronomice. Se remarcăm de asemenea că durata zilei şi a nopţii variază în funcţie de anotimpuri.

Pentru aceste unităţi de măsură, iniţial a fost luat ca punct de reper soarele. Prin anul 3500 î. Hr., a fost folosit gnomonul – un băţ vertical sau un stâlp subţire a cărui umbră arăta, să spunem, ora. Prin 1500 î. Hr., a fost folosit cadranul solar. Problema era că soarele avea un parcurs diferit pe bolta cerească în timpul anului. Ca să se asigure că acest tip de ceas înregistra corect timpul de-a lungul anului, gnomonul a trebuit să fie stabilit la unghiul corect. Prin anul 300 î. Hr., a fost introdus cadranul solar semisferic. Arhitectul roman Vitruvius descria în Cartea a 9-a a lucrării „De architectura”, scrisă puţin înainte de anul 27 î. Hr., treisprezece scheme diferite de cadran solar.

Dar soarele nu putea fi folosit la măsurarea tipului noaptea şi, în acest scop, în Egipt au apărut, prin 1500 î. Hr., clepsidrele şi ceasurile cu apă. Apa curgea printr-u orificiu într-un vas marcat în interior cu linii care marcau trecerea timpului. Versiunile timpurii nu erau prea funcţionale, pentru că apa curgea încet, din cauza presiunii aerului. Au fost folosite, de asemenea, clepsidrele cu nisip, cunoscute astăzi într-o formă evoluată.

Civilizaţiile timpurii au acordat o puternică semnificaţie religioasă măsurării timpului. Erau necesare nişte evenimente religioase care să fie sărbătorite la anumite date şi pentru aceasta, cunoştinţe despre calendar. Un exemplu este calcularea Paştelui creştin, care este sărbătorit în prima duminică de după faza de lună plină care urmează echinocţiului de primăvară. O mai complicată implicare a timpului în religie a avut loc prin intermediul lui Pitagora şi Buddha, prin anul 500 î. Hr., fiecare dintre ei susţinând existenţa unui ciclu natural al timpului, cu renaşterea omului de-a lungul lui. Amândoi puteau rememora existenţe anterioare pe Pământ şi, într-adevăr, această idee pare firească, dat fiind ciclul natural al timpului observat în decursul anotimpurilor şi anilor. Unele religii, ca iudaismul şi creştinismul sunt bazate pe o poveste a creaţiei, în care timpul începe odată cu actul creaţiei. În cadrul acestora, creatorul este considerat a fi în afara timpului, un concept greu de înţeles.

Prin anul 450 î. Hr., Zenon din Elea a enunţat câteva paradoxuri care implică diferite aspecte ale timpului. În „Paradoxul săgeţii”, Zenon susţine că săgeata lansată spre ţintă rămâne de fapt nemişcată, pentru că în fiecare moment al traiectului ei ocupă un punct bine determinat în spaţiu.

Prin paradoxul dihotomiei (împărţire în două), Zenon afirmă că un mobil, pentru a ajunge la un punct dat, trebuie mai întâi să parcurgă prima jumătate a distanţei de străbătut, apoi jumătatea distanţei care a rămas, apoi jumătatea restului şi aşa mai departe, la infinit. Distanţa totală nu va fi, deci, teoretic, parcursă niciodată.

La fel de bine cunoscut este paradoxul „Ahile şi broasca ţestoasă”. De ce a emis Zenon astfel de paradoxuri încearcă să explice Bergson, spunând că Zenon confundă mişcarea trăită în durata concretă cu traiectoria spaţială. Spaţiul care serveşte la măsurarea mişcării este, într-adevăr divizibil la infinit, dar mişcarea însăşi, adică durata trăită, este indivizibilă.

Pentru Aristotel, negarea faptului că „acum” există ca secundă care desparte trecutul de viitor, pare să fie de asemenea împotriva intuiţiei.  Pe de altă parte, dacă momentul „acum” nu există, atunci săgeata nu ocupă niciodată o poziţie, şi nici asta nu pare adevărat.

Platon afirma că timpul a fost creat atunci când Creatorul a modelat lumea din ceea ce a avut la îndemână iniţial (şi tare mă mai întreb ce-o fi avut?), dând formă materiei primitive. După spusele sale, timpul a fost creat odată cu cerurile.

Aristotel a combătut ideea lui Platon că timpul a fost creat, legând timpul de mişcare, ceea ce pare rezonabil dintr-un punct de vedere, pentru că pe vremea sa timpul era măsurat după mişcarea corpurilor cereşti, deci o perioadă de timp reprezenta mişcarea soarelui pe cer.

Tot Aristotel a afirmat că timpul nu există, pentru că trecutul nu mai există, iar viitorul încă nu există. A definit timpul apoi ca mişcare care poate fi numărată. Aici se vede de ce a respins paradoxul lui Zenon.

Sfântul Augustin, pe la sfârşitul secolului al IV-lea, este responsabil de aducerea unei mari părţi din filosofia lui Platon în gândirea creştină. Sfântul Augustin este de acord cu Platon că timpul a început odată cu creaţia. La întrebarea „De ce n-a fost creată lumea mai devreme?”, a afirmat clar că n-a existat un „mai devreme”. Totuşi, conceptul de timp îi era încă neclar, ca şi nouă: „Ce este timpul? Dacă nu mă întreabă cineva, ştiu; dacă vreau să-i explic celui care întreabă, nu mai ştiu.”

Ca şi Aristotel, Sf. Augustin se întreabă dacă trecutul sau viitorul chiar există. Desigur, doar prezentul există şi acesta este instantaneu, măsurat prin trecere. El a identificat trei timpuri: „…un prezent al lucrurilor trecute, un prezent al lucrurilor prezente şi un prezent al lucrurilor viitoare… Prezentul lucrurilor trecute este memoria, prezentul lucrurilor prezente este percepţia, iar prezentul lucrurilor viitoare este speranţa.

Sf. Augustin a ajuns la concluzia că timpul nu există fără existenţa unei fiinţe inteligente care poate gândi în prezent despre lucrurile trecute, prezente şi viitoare. Bineînţeles că simţea că ideile sale nu sunt destul de clare, dar a gândit timpul mult mai mult decât se pare că a făcut-o oricine până la el şi mult mai complex decât oricine în următorii o mie de ani.

În această perioadă a existat un oarece progres în construirea instrumentelor de măsură pentru timp. Nu s-au realizat însă tipuri noi de ceasuri, ci s-au adus îmbunătăţiri celor deja cunoscute. La ceasurile cu apă au fost adăugate dispozitive precum clopoţei deşteptători, mâini care se mişcau pe cadran, uşi care se deschideau şi prin care ieşeau figurine precum ceasul modern cu cuc. A existat însă un interes în creştere în realizarea ceasurilor şi în secolul I a fost construit la Atena „Turnul vânturilor”, compus din ceasuri cu cadran şi ceasuri cu apă, concepute astfel ca să arate ora pe un ecran cu 24 de ore, anotimpurile şi diferite date astronomice.

În Europa nu s-a realizat un progres în construirea ceasurilor de prin anul 500 şi până în 1300, dar în alte ţări, precum China, acest progres a continuat prin introducerea ceasurilor mecanice.

Din secolul al XIV-lea, în Europa s-a produs o adevărată revoluţie în privinţa ceasurilor mecanice. Un exemplu de astfel de ceas mecanic a fost construit între 1352 şi 1354, în Strasbourg.

„Ceasul celor trei regi” a fost construit în catedrala din Strasbourg (având o înălţime de 12 metri), pe baza datelor astronomice ale timpului, având un calendar în partea de jos, deasupra căruia se afla un astrolab, deasupra căruia se afla o statuie a Fecioarei cu Pruncul. Când sunau clopoţeii, magii apăreau şi se închinau în faţa lor, după care clopoţeii se opreau şi un cocoş mecanic cânta şi-şi fâlfâia aripile. Bineînţeles că acest ceas era şi o adevărată operă de artă, după moda vremii.

Timpul câştigase un statut pe care avea să-l tot îmbunătăţească, de-a lungul timpului. Ceasurile erau importante, dar oraşele aveau nevoie de mecanisme de măsurarea a timpului care să arate timpul local. Astfel, cu 500 de ani înainte de inventarea trenului, a apărut necesitatea standardizării timpului.

Importantă în acest sens este lucrarea „De proportionibus proportionum”, scrisă de Oresme în secolul al XIV-lea, şi în care studia dacă mişcările cereşti sunt comensurabile sau dacă există un interval de referinţă, astfel ca ziua, luna şi anul să-i fie multipli întregi. Spre sfârşitul expunerii, ajunge la concluzia că nu există două mişcări cereşti comensurabile. În principal, discuţia pune problema dacă timpul măsurat în funcţie de soare este acelaşi cu cel măsurat în funcţie de lună.

Ceasul de la Strasbourg a funcţionat circa 150 de ani şi apoi mecanismul i s-a stricat. În 1547 s-a decis înlocuirea lui şi a început construirea unui nou ceas. După ce catedrala a trecut de la protestantism la catolicism şi din nou la protestantism, ceasul a fost terminat pe la sfârşitul deceniului al optulea al secolului al XVI-lea. Un adevărat triumf al mecanicii şi artei, deopotrivă, ceasul arăta clar cum era gândit timpul în secolul al XVI-lea. Era astronomic, bazat pe mişcarea corpurilor cereşti, constituit dintr-un glob ceresc cu 48 de constelaţii şi 1022 de stele, pe care se putea observa mişcarea soarelui, a lunii şi a celor cinci plante cunoscute. Se puteau vedea, de asemenea, eclipsele de soare şi de lună. Ceasul, ca şi cel precedent, avea un astrolab, proiectat după versiunea universului a lui Ptolemeu.

În secolul al XVI-lea, timpul a căpătat o importanţă deosebită din cauza relaţiei sale cu aflarea longitudinii terestre, într-o epocă a explorării terestre şi a cuceririi de noi teritorii. Determinarea poziţiei a devenit de importanţă capitală şi s-a depus foarte mult efort în acest scop. Înţelegerea că era nevoie de un timp absolut standard pentru ca să se poată calcula longitudinea oricărei poziţii terestre prin compararea cu timpul local a fost forţa motrice în eforturile întreprinse pentru realizarea unor ceasuri precise. A dus, de asemenea, la crearea unei distincţii clare între timpul absolut şi timpul local în mintea oamenilor.

În secolul al XVII-lea, Galileo a descoperit în cer un „ceas” care măsura timpul absolut – timpul la care aveau loc eclipsele lunilor lui Jupiter. Teoretic, aceasta dă o soluţie la problema longitudinii, dar pentru a observa lunile lui Jupiter de la bordul unui vapor era practic imposibil. S-au oferit premii importante pentru găsirea unei soluţii şi Galileo a încercat în 1616 să convingă curtea spaniolă că poate determina timpul absolut folosindu-se de lunile lui Jupiter, şi cum n-a reuşit, a apelat la înţelegerea curţii olandeze de funcţionalitatea metodei sale, atunci când aceasta a oferit un premiu important în 1636.

Galileo descoperise însă în 1583 proprietăţile fundamentale ale pendulului. În timp ce lua parte la slujba religioasă în catedrala din Pisa, a observat că atunci când se legăna, o lampă avea nevoie de acelaşi timp, indiferent de amplasare. Cum a reuşit să facă acesta într-o perioadă în care nu existau instrumente care să măsoare exact intervalele mici de timp? Folosindu-şi pulsul. Comparând bătăile inimii cu oscilaţiile lămpii. N-a folosit această descoperire decât prin 1640, când a proiectat primul ceas cu pendul. A murit însă în 1642, dar importanţa proiectului său a fost remarcată de fiul său, care a încercat să facă un ceas, nereuşind însă.

Primul care a reuşit să construiască un ceas cu pendul a fost Huygens, în 1656. Această invenţie a adus acurateţe în măsurarea timpului, eroarea fiind în jur de zece secunde.

Descartes a folosit principiile matematice ca să explice lumea şi mulţi, printre care şi membrii de atunci ai Societăţii Regale din Londra, i-au urmat exemplul. Bineînţeles că această întreprindere a stârnit reacţia celor care foloseau religia ca să explice lumea.  Boyle, un susţinător înfocat al descrierii matematice a lumii, a găsit un răspuns, stabilind clar credinţa într-un Dumnezeu care a putut crea un univers mecanic care operează după anumite legi şi a dat ca exemplu ceasul din Strasbourg. Este o paralelă, susţinea el, între creatorul ceasului de la Strasbourg, care a construit un mecanism care merge fără intervenţia creatorului, şi universul creat de Dumnezeu care funcţionează după legile sale, dar fără intervenţia sa.

Ultima versiune a universului mecanic a apărut în „Principia” lui Newton, în 1687. Întreaga descriere a lui legilor lui Newton se bazează pe timp. Astfel, Newton a definit timpul ca: „…timp matematic absolut, adevărat, (care) singur şi de la natura sa, curge egal, fără legătură cu orice altceva din afară.

A fost o contribuţie importantă. Timpul nu mai era determinat după univers, ci Newton a postulat mai degrabă un ceas absolut, în afara universului, care măsoară timpul independent de univers. Cu aceste idei, Newton i-a dat timpului un loc nou în matematică.

Bineînţeles că nu toată lumea a fost de acord cu el şi Leibniz a fost cel care s-a opus ideii de timp absolut, folosind argumente religioase. El credea că Dumnezeu era raţional şi deci cerea un motiv pentru fiecare acţiune. Deci cum a putut Dumnezeu să aleagă un moment pentru a crea Universul? Dacă nu se putea distinge între un timp şi altul, cum susţinea Newton, Dumnezeu a fost pus faţă în faţă cu o imposibilitatea de a lua o decizie raţională  în momentul creaţiei. Leibniz a folosit un alt argument: dacă două lucruri sunt identice din orice punct de vedere, atunci sunt unul şi acelaşi. Spaţiul şi timpul absolut al lui Newton sunt identice oriunde în timp prin definiţie, deci Leibniz a susţinut că orice două poziţii sunt unul şi acelaşi lucru cu doi timpi.

O altă consecinţă interesantă a descrierii universului făcute de Newton a fost bazarea acesteia pe legi matematice precise, iar aceste legi au fost înţelese pe deplin de Laplace. Dacă se s-ar şti exact poziţia şi mişcarea fiecărei particule din univers, atunci s-ar putea calcula poziţia viitoare, ca şi poziţia anterioară acesteia. Un exemplu ar fi prezicerea eclipselor de soare şi lună care este posibilă cunoscând poziţiile şi mişcările corpurilor din sistemul nostru solar şi apoi aplicând legile lui Newton. O astfel de cunoaştere permite şi calcularea datei la care au avut loc aceste eclipse în trecut. Laplace a afirmat corect că fiind date legile mecanicii, imaginea completă a trecutului şi viitorului este cuprinsă în lumea prezentă. A urmat o perioadă în care ştiinţa a progresat în  acurateţea acestor calcule.

Legile lui Newton au fost acceptate rapid tocmai din cauză că duceau la predicţii corecte asupra lumii. Aveau însă dezavantajul că explicau lumea aşa cum este, dar nu şi de ce este aşa. Newton susţinea că timpul curge egal în ambele sensuri, existând o reală simetrie în legile sale, contrară experienţei umane potrivit căreia timpul curge întotdeauna înainte. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea a fost propusă a doua lege a termodinamicii, de Clausius, prima lege care a eliminat simetria din direcţia timpului.

Pe 18 februarie 1850, Clausius a citit la Academia din Berlin un articol care conţinea cea de-a doua lege a termodinamicii. În acest articol a definit entropia unui sistem. Exemplu: luăm o cutie cu două compartimente, unul cu gaz fierbinte, celălalt cu gaz rece, despărţite printr-o membrană; dacă îndepărtăm membrana, gazele se vor amesteca, temperatura ridicată începând să se apropie de temperatura medie a celor două gaze. Reversul nu se întâmplă niciodată, sistemul nefiind simetric.

În ciuda dificultăţilor care încă existau în înţelegerea noţiunii de timp, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea se putea spune că timpul universal al lui Newton s-a dovedit extrem de eficient, asigurând  o bază pentru legile care se dovediseră a păstra un grad înalt acurateţe. Deşi suntem încă departe de înţelegerea noţiunii de timp, secolul XX a adus o revoluţie în studiul timpului. Poate că nu înţelegem timpul, dar ştim că timpul absolut al Newton nu ne poate da un răspuns.

Revoluţia adusă în înţelegerea acestei noţiuni în secolul XX începe cu cei care şi-au pus întrebări în legătură cu timpul absolut al lui Newton la sfârşitul secolului anterior.

Carl Neumann, în 1870, a studiat legea inerţiei a lui Newton. A luat în considerare un univers în care există o singură particulă şi s-a întrebat ce înseamnă legea inerţiei a lui Newton în aceste condiţii. Cum se poate şti dacă particula se mişcă pe o traiectorie dreaptă dacă nu există nici un punct de referinţă? Apoi a introdus ideea de ceas inerţial. Dacă se ştie că asupra particulei nu acţionează nici un fel de forţă, atunci mişcarea ei poate fi folosită ca un ceas inerţial. Intervale egale de timp ar corespunde unor distanţe egale pe care particula s-a deplasat. Cum putem însă spune că acea particulă nu este acţionată de forţe?

P. G. Tait i-a dat aceste răspunsuri în 1883, arătând că spaţiul absolut al lui Newton nu este în mod necesar un concept şi a folosit timpul absolut ca să definească spaţiul absolut.

Mach a publicat în 1883 o istorie a mecanicii, în care se opunea puternic ideii de spaţiu şi timp absolut. Newton afirmase că mişcarea de inerţie este relativă la media tuturor maselor din univers. În privinţa timpului, Mach scria: „Este absolut peste puterea noastră să măsurăm schimbările lucrurilor în timp. Dimpotrivă, timpul este o noţiune abstractă, la care ajungem din punct de vedere al schimbărilor lucrurilor.” Deci, în concordanţă cu spusele sale, timpul este schimbare şi doar distanţele legate de ele sunt importante.

În 1898, Poincaré a scris un articol în care a pus două întrebări importante despre timp: Are sens să spunem că o secundă de azi este egală cu o secundă de mâine? Are sens să spunem  că două evenimente care sunt separate în spaţiu se întâmplă în acelaşi timp?

N-a fost Poincaré primul care s-a gândit la aceste întrebări, dar a fost primul care le-a pus mai clar decât oricine înaintea sa.

Prima sa întrebare încă n-a primit un răspuns satisfăcător, dar la cea de-a doua a răspuns Einstein, după câţiva ani de la apariţia articolului.

În 1902, Poincaré a scris un alt articol important pe această temă, în care a întrebat ce informaţie este necesară pentru prezicerea viitorului. Prin aceasta se gândea la realizarea lui Laplace, potrivit căreia legile lui Newton determinau complet viitorul dacă poziţia, masa şi mişcarea fiecărei particule erau cunoscute. Laplace avea dreptate, desigur, dar Newton, pe de altă parte, şi-a bazat teoria pe spaţiul şi timpul absolut şi  poziţiile şi vitezele particulelor erau date în funcţie de acest sistem de coordonate absolut.

Poincaré gândea în manieră relativistă şi a întrebat ce informaţie era necesară dacă toate aceste cantităţi erau relative. Dacă, de exemplu, universul ar fi format din exact trei particule şi despre toate s-ar şti că au viteze relative, ce s-ar întâmpla?

Deşi Poincaré s-a gândit profund la relativitate înainte de Einstein, n-a reuşit să ajungă la răspuns înaintea lui. Einstein a decis care era cheia înţelegerii universului.

Impactul teoriei speciale a relativităţii şi al altor teorii care au apărut cu timpul asupra înţelegerii timpului a fost imens se pare, dar încă trăim şi ne întrebăm ce e timpul-spaţiu, ce e universul, de ce, de unde, până când, ce suntem, cum percepem, ce percepem, de ce, ce e sufletul, ce materia?

Material realizat după articolele: „A history of time: Classical time” şi, parţial, „A history of time: 20th century time” „de J J O’Connor şi E F Robertson şi lucrarea „Curs de filozofie” de André Vergez & Denis Guisman, menţionată şi în primul capitol.

http://www.youtube.com/watch?v=AqnEGu8VF8Y