Marusca’s Blog

Tăcere… cum de pe un tăpşan de piatră sau piatră urmăreşti râul vieţii care duce la început de lume sau la final fragmente de existenţă într-o ordine haotică, tinzând să se compună cumva. Ochiul confundat cu hârtia din care erupe ca un spasm al gândirii glas de mamă, de tată, de copil:

– Vin sărbătorile!

– Vin sărbătorile!

– Vin sărbătorile!…

Apoi, trec şiruri-şiruri colindători.

Râul se strânge sub o punte de gheaţă peste care ninge lin. E aproape miezul nopţii. Latră câinii. În case, luminile se aprind pe rând.

– Am venit şi noi o dată/ La un an cu sănătate…

– Bună dimineaţa la Moş Ajun!…

– Bună dimineaţa, vitejilor… Hai, treceţi câte unul şi primiţi colinda.

– Vin!…

– Ai răbdare să îmbrac şi sora şi mergeţi.

– Bună dimineaţa la Moş Ajun!…

Câinele se zbate în lanţ. Paşi apăsaţi se apropie de prag, eliberându-se de zăpadă. Mama deschide uşa:

– Bună dimineaţa, nene Petre. Poftiţi în casă toţi. Şi aşază pe masa rotundă cu trei picioare străchini cu boabe de porumb fierte până au crăpat şi presărate cu zahăr.

– Mâncaţi până vă mai încălziţi puţin şi termin vitezele mele de încotoşmănat.

Puloverul negru din lână aspră mă face să mă scarpin acolo unde mă atinge. Pe cap am o căciulă groasă peste care mama mi-a prins un fular. Pantalonii groşi şi ciorapii de lână peste care încalţ şoşonii de gumă completează scutul meu împotriva frigului de parcurs. La fel de gros e încotoşmănată şi mijlocia. Ea a venit la noi într-un Ignat. Eram în Bărăgan şi zăpada se aduna şi se răsucea în perdele lungi, dese. Ignat în adevăratul sens al sărbătorii sacrificării porcului nu era. Eram cu toţii prea săraci.

Traistele de pânză albă amintesc de şorţul alb al mamei când pregăteşte pâinea, plăcintele cu mere şi nuci şi cozonacii. Acum atârnă flasce până la genunchi. Când se vor bălăbănii de covrigi şi mere, vor fi din ce în ce mai greu de dus, iar picioarele se vor zgârci în şoşoni, vor arde, apoi vor fi doar ace dureroase… şi fruntea va arde încă şi obrajii sub fularul încărcat de omăt.

– Mergem? Mulţumim pentru masă.

– Să vă fie de bine. Mergeţi sănătoşi. Să vă întoarceţi cu traistele cât mai pline… Luaţi!

Şi împarte tuturor covrigi şi mere.

– Mulţumim.

– Să trăiţi.

– Haidem!…

Ieşim din casă şi ne îndreptăm spre poartă, îndepărtându-ne în ninsoare.

Parcă frânturi de zi au fost anii şi i-am trăit pe rând, ba minunându-mă, ba bucurând, lăcrimând, aşteptând, amânând, uitând când nu mai puteam să-i aşez la un loc de trăit cu ceilalţi, obosind, iubind, visând mult şi nesperând, sperând din nou… Când se va înnopta, toate se vor reaşeza pe scaunele lor în jurul mesei şi după ce vom cina într-o ultimă seară de Crăciun sau An Nou şi vom râde şi plânge amintindu-ne de câte o întâmplare sau alta, vom adormi, redevenind necuvântul.

___________

Tăcere… câmp cu nisipuri de pe care se retrag urmele norilor şi arborilor ca nişte vieţi spre începuturi. Lângă singurul ochi de apă, un pix şi un caiet pe care sunt scrise şase cuvinte într-o grafie stranie – probabil şase semne tremurânde trase şi ele spre începuturi. Uneori, o mână sau un suflet se străduieşte să refacă peisajul – poate un pictor din ale cărui degete apare ca o nălucă şi dispare lumea. Undeva, cineva plânge, apoi se face iar linişte. Sub tălpi, pământul se împarte în pătrate ca o tablă de şah pe care eşti fiecare mutare în jocul dintre mintea care respinge cuvântul şi nevoia de a te realcătui la marginea lui. Şi dintr-o dată ai un infinit de ani şi te vezi aşteptând în faţa a şaizeci şi patru de porţi să vină cineva să spună în care dintre atâtea destine mai ai dreptul să intri. În jur, ochi care tac de asemenea ca şi cum aerul e o lume suprapusă în care au încăput toate sufletele ce nu pot fi atinse, pentru că în interiorul lor alte suflete au împietrit într-un gest de naştere, de strigăt…

Împărţind cumva apusul în două arce cu braţele lor arcuite spre aceeaşi depărtare, un băieţel şi o fetiţă privesc un punct alb care creşte pe cerul sângeriu-brun. E un înger, şopteşte vântul fugărind un petic de ambalaj între două tufişuri ca două schelete aşteptând să li se redea cândva învelişul de frunze şi azur. E primul fulg de nea în lumea aceasta a deşerturilor tăcerilor. „Cât ai să mai aştepţi aşa?” se arată când şi când un scris pe tabla cu cele şaizeci şi patru de destine.

Stai aşa desculţ şi tălpile sunt prinse într-un fel de vrajă. O parte din tine aleargă spre fulgul alb şi în urma ta şi a lui se aşază iernile. Peste troienele dese, vezi o lampă luminând fereastra unei case în care ştii că ţi s-au născut fraţi din mame pământ şi taţi infinit. Uşa se deschide peste şuierul crivăţului şi în zăpadă se avântă puzderie de adolescenţi şi copii cu surtuce şi cuşme – unii au sănii, alţii, lămpi.

Altă parte ar vrea să meargă şi rădăcinile te ţin în pământul acela nisipos ca pe ultimul arbore ce-l va umbri şi va sta amiezile la poveşti cu vântul şi soarele.

O parte are braţele grele şi nu ştie ce duce, poate întâmplări ale unei vieţi din care nu mai are nicio amintire – o amnezie a strigătelor şi şoaptelor, şi tăcerilor.

Ultima parte se răsuceşte împletind ca într-un iureş primăveri şi veri, şi toamne cu negrese şi copii care trudesc râzând în livezi de portocali şi măslini. Soţii lor şi taţii, şi fiii lucrează cântând la construirea următoarei arce. În nisipul acela încă roşu şi fierbinte din jurul tău se va ridica primul petic de viaţă în care nu va exista tristeţe şi uitare.