Marusca’s Blog

…ne oprim?… să-mi trag sufletul… e mai lung drumul vara… ba iarna… ţii puţin?… e umbră aici… doar un minut… s-au copt prunele… izvorul susură printre pietrele fântânii… cântă păsările a viaţă… vântul foşneşte frunzele în tufişurile răcoroase… doarme fânul cu obrazul lipit de pământul ud de rouă… seamănă cu tărâmurile poveştilor colţul acesta… aştept… ce?… pe colina crescută ca o cuşmă din platoul pe care stăm, parcă văd venind oameni din alt timp… străbunii… îl strângem azi… dacă nu plouă, mai spre amiază, e gata… când priveşti cu sufletul, imensităţi se deschid depărtării şi ea te absoarbe ca o genune… mergem?… ne prinde buna la marginea dealului şi iar ne întreabă dacă aşteptăm vreun duh să ne dea aripi, să scăpăm picioarele de povara urcuşului… e aproape nouă… hai!… mergeam cu furcile pe umăr, cu ulciorul cu apă în mână… răsuceam fânul şi ne mângâia gleznele şi pulpele ca nişte degete moi, din ce în ce mai arse, spre amiază… ulciorul îl lăsam într-o scobitură în lutul îmbrăcat în muşchi şi iarbă mătăsoasă de sub corni şi aluni… venea întotdeauna… răsărea din drum, spre prânz, cu braţele încărcate cu mâncare şi apă… o nălucă ori o idee, plecându-şi umerii sub poverile copilăriei şi adolescenţei noastre, pentru ca aripile pe care aveam să le primim mai târziu să încapă între omul-lut şi soare… v-a fost foame?… ne mângâia creştetele cu degetele ei lungi şi aspre şi ochii i se umpleau de o bucurie adâncă, fierbinte, glăsuitoare ca o vară, ca vara aceea în raiul pe pământul străbun… mânca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda numele Domnului… făcea apoi trei cruci peste noi şi peste pieptul ei şi mâncam… mai ştiţi Îngeraşul?… ştim… şi Doamne-Doamne, ceresc tată, şi Tatăl nostru, şi Crezul… să nu uitaţi… am venit să-ţi spun… ai spus ceva?… nu… haideţi, că ne prinde ploaia şi suntem departe de casă… Dumnezeu plânge a viaţă… dacă n-ar plânge, din când în când, curat, a rouă, cu dragoste de tot ce are suflet, ar fi triste ramurile şi trunchiurile… a moarte, a uitare… trecea apoi totul într-o linişte albă… ningea… veneam de la pregătire, la miezul unei nopţi de început de martie, cu caietele şi douăzeci de garoafe albe… nu acasă… în noaptea aceea, ultima pentru ea între lucruri şi închipuiţii reali, cum ar fi spus hâtrul de la care cumpăram langoşi cu brânză la Polizu, am dormit în patul în care ea a adormit pentru totdeauna… vegheată de mama şi de celelalte rude care făceau pregătiri pentru înmormântare, am adormit încercând să opresc gândurile şi sângele care-mi lovea puternic în tâmple… era pe masă… în camera mare, acolo unde-şi ţinea lucrurile de valoare – cărţile cu rugăciuni şi vieţile sfinţilor –, înconjurată de oameni… părul la fel de negru şi obrajii netezi… parcă doarme, Lenuţo!… 78 de ani… dacă n-o măcina ciroza, mai trăia… mămica mea!… să nu mă mai laşi la spital… îmi e ruşine… când n-a mai existat speranţă, au adus-o acasă… casa ei cu două camere în care crescuseră copiii care au trăit, în care au murit pruncii fără apărare în faţa molimelor… să nu-mi mai dai să mănânc… e greu pentru tine să cureţi atât după trupul meu putred… sufletul ei hrănit cu rugă, îmbrăcat în pace, era atunci lângă mine… patul acela al lui mă îmbrăca într-o linişte plină spre dimineaţă, deşi… îmi era groază de morţi… avea un fel de cuminţenie a tăcerii cu care acoperea toate tristeţile… mai ales copiii… pe cei morţi… vine holera!…, spuneau simţurile ei de mamă… erau ani grei… război… vor muri şi ceilalţi… fă ceva, Constantine!… când nu mai era nimic de aşezat în faţa morţii sau a durerii, tăcea… o privea cu ochii aceia negri, înrăiţi de viaţă, şi ofta… îi plăcea alcoolul… prea mult… şi Ion e bolnav?… a murit de cancer la stomac, tuşă Victorie… fuma mult… a fost, poate, ultima tăcere cu care bunica din partea mamei şi-a îmbrăcat copiii… bătrânul, tatăl tău, Lenuţo, de ce-a murit?… cine mai ştie?!… l-au găsit, într-o dimineaţă, demult, mort pe marginea drumului… curgeau ploile pe sub el… eram la Nămăieşti când mama a venit şi m-a luat acasă… parc-o văd şi acum, scundă, îmbrăcată în fotă şi o ie neagră peste care purta o jachetă tot neagră; pe cap, o basma neagră care-i scotea în evidenţă albul feţei şi ochii albaştri, trişti: «Hai acasă. A murit tata.»… nu plângea… pe faţa ei gravă se citea grija pentru anii ce vor urma… tata oricum nu-i fusese de mare ajutor în ultimii ani… peste un timp, m-am întors de tot… mănăstirea a rămas a călugărilor bărbaţi… mai târziu, m-am căsătorit… ea e fata dată de pomană străinilor?… da, muriseră patru copii… pe-aceasta, bărbate, o dau de pomană, cu lumânare, s-o crească alţii… şi a dat-o unei familii înstărite care nu avea urmaşi… aşa a fost să fie… ceilalţi trei nu i-au mai părăsit pieptul atât de dureros, iar braţele ei i-au dus la biserică, mâinile, la şcoală, la serviciu, în viaţă… de ce râzi?… plâng toţi şi tu râzi?… nu ştiu… prea multă durere… vor trece prin apă… pe puntea asta, mă ducea de mână, spre casă… era ca acum… veneam de la dispensar… ardeam şi tusea mă zguduia, înroşindu-mi ochii şi faţa… ajungem acum, ai răbdare… şi mă strângea mai tare de mână… i-am trimis vorbă lui taică-tu să facă rost de lapte de măgăriţă… tuse măgărească, spusese doctorul… se vindecă, dacă îi dai antibiotice, dar mai bine aţi face rost de lapte de măgăriţă… şi a adus tata… m-am vindecat… mama unde era atunci?… cu tine…, cu celălalt… nu-mi amintesc… nici nu ai cum… erai prea mică… după ce fratele nostru s-a născut mort, mama m-a adus acasă… l-am mai pus o dată pe tata pe drumuri când m-am umplut de negi… fata asta a ta, Aurele, toate bubele le strânge… şi le strângeam… din curte, de pe maidane, din cireşii de mai sau pietroşi, din vişini, din duzi, din meri şi peri, din nuci şi aluni, din drum… m-am vindecat cu bureţi de rouă… eram plină de negi ca un câmp de muşuroaie… nu i-ai numărat?… se spune că dacă scrii pe o hârtie numărul lor şi o ascunzi sub o poartă, dispar, trec la cel care găseşte hârtia şi citeşte… de scris, am scris multe forme ciudate, pe care le-am ascuns sub paşii trecătorilor, să simtă pământ şi rouă mângâindu-le tălpile, nu cioburi sau spini… când totul pare că tace, o văd cu sapa în mână, plecată spre pământ, muncind pe luncă, în grădina noastră… ajungeam pe la nouă sau mai târziu… ea era acolo de cum se lua roua, ne ajuta în felul ei să facem totul… dă-mi mie resturile astea de cozonac, Lenuţo, nu le da la porc… se mai ardeau cozonacii şi mama curăţa marginile şi le punea de-o parte să le dea la porc… ea le lua şi le mânca… e păcat, maică, să arunci mâncarea… se câştigă greu… îi dădea mama cozonac bun, dar ea tot insista şi lua părţile arse… ce e bun mâncaţi voi… nu venea niciodată cu mâna goală, cum se spune… cum intra pe poartă şi ne vedea, scotea din sân o hârtie în care avea bomboane lungi cu lapte sau bomboane cu miere, alteori cu fructe… ne mângâia pe creşte-te şi împărţea bomboanele… aţi fost cuminţi azi? rugăciunile le mai ştiţi?… pe la sfârşitul verii, înainte să ştim cât de bolnavă e, m-a luat de mână şi m-a aşezat lângă ea, în curte… dudul încă mai picura roade dulci lângă poartă… merele şi perele se pârguiau în soarele amiezei… strugurii vesteau licori dulci, aromate… ce vrei să faci în viaţă?… încă nu ştiu… îmi place istoria… aş vrea să scriu… eşti un copil bun… nu vrei să fii călugăriţă?… nu, nu voiam, deşi ochii ei îmi cereau să spun da… iubea mult biserica, dar eu simţeam că aripile mi se vor frânge între zidurile unui schit sau în chilia unei mănăstiri… ştiu acum de ce întreba… voia să fiu aproape de Dumnezeu, ferită de chinurile vieţii… şi de plăceri… aşa e… am continuat pregătirea şi într-o zi i-am cumpărat o cămaşă de noapte… aflasem că e la spital… n-am avut când să i-o mai dau… şi nici la ea la spital n-am fost niciodată… nu aveam timp sau poate că mama n-a vrut să merg ca să nu se supere tata sau ca eu să nu sufăr… nu mai ştiu… Dumnezeu s-o odinească în pace… tata n-o văzuse cu ochi buni în ultimul timp… n-am înţeles de ce… nu supăra pe nimeni… când a bătut-o unchiul din cauză că-i dăduse băiatul mamei lui care venise să-l ia, a fugit de-acasă, a venit la noi… dormea la picioarele noastre pe patul cel mare… când părinţii discutau mai aprins în camera de alături, asculta îngrijorată… tatei îi mai scăpa: «să se ducă… de aici»… plângea sărmana… o strângeam la pieptul meu încă plăpând şi mă supăram pe tata… m-am supărat de multe ori pe el… îi spunea fuga din Egipt şi o ura că merge în fiecare zi de sărbătoare la biserică… ducea şi la mănăstire la Viforâta mâncare şi bani… din munca ei… unele pomeni pentru cei morţi le făcea acolo… alt motiv al nemulţumirilor tatei era că îl certa de câte ori o lovea pe mama… şi eu îl uram pentru asta… apoi o uram pe mama când mă lovea că nu eram cuminte sau nu făceam ce-mi spunea… tata îmi lua apărarea… îl iubeam atunci… îl iubeam mereu, pe amândoi, pe toţi ai mei… cândva, va trebui să scriu şi despre el… m-am rugat să nu trăiesc atât… să nu fie nevoie să îngrop sau să ştiu îngropat pe vreunul al meu… scriem… mintea şi inima ne-au fost date să trăim viaţa, să-i simţim bucuriile şi durerile… cine duce cu sine dureri mari, a avut mare fericire în trecut sau, poate, doar dureri sau poate din toate… călătorim… drumuri, peisaje, oameni, întâmplări… dorinţe vin şi pleacă şi noi mergem… ţelul e împlinirea visurilor, creşterea copiilor şi ajutarea lor să fie oameni fericiţi, buni, anii de pace alături de toţi cei dragi… uneori, scrisul… în final, moartea… un mormânt la intrarea unei biserici sau oriunde e un loc în stare să suporte un trup şi un suflet care nu mai ştiu nimic despre nimic… o piatră… dedesubt, o masă inertă care trece uşor în altă reprezentare de viaţă-moarte…

_________________