tăcere, cuvinte prelungiri

Tăcere… lumini… întuneric… În ea se reflectă viaţa ca într-un mut care tremură încercând să exprime ce simte, ca într-un tablou din care la un moment oarecare va izbucni zarva pregătirilor de viaţă sau mersul timpului spaţiu încotro…. Se merge mult înainte în tăceri, cu tot calabalâcul de întrebări şi răspunsuri, cu peticul de realitate al fiecăruia, cu soarta, unde doar ciorile şi pescăruşii poate mai ştiu, pentru că îndeamnă ca şi cum acolo, peste câmpuri de lut, de apă sau aer, sunt oamenii pe care îi cauţi sau doar un cerc de cenuşă care spune că a fost o vatră sau suflete care au căzut… Fiecare clipă de tăcere sau zgomot cu şansele şi neşansele ei de a fi, cu universurile de posibilităţi şi imposibilităţi ce stau în preajma noastră, în noi un timp şi se îndepărtează ca o tremurare de vânt în ramurile teilor pe strada Întâmplării, prelungirea Speranţei 6 miliarde… The Loner… Chitara lui Gary Moore şi vocea spun despre un singuratic…. Nostalgia, cerul toamnei coborând, ridicându-se, după cum norii îşi lasă burţile grele spre pământ sau se subţiază şi dispar… Rămânere… strigăt înăuntru, de zbor sau recul… Spaţii… cuvinte… Nu ştiu de ce scriu… Întâmplarea aceasta e între ţeasta tot mai strâmtă pentru muţenia aparentă a impulsurilor care capătă ceva din firescul existenţei şi caută desfacerea – emergenţa posibilului dincolo… şi cititor… Între ceea ce percep îndemnându-mă să mă insinuez realului cu drepturile şi incapacităţile mele şi ale lui de expresie, încercarea timidă de a deschide uşi, de a intra în alt ciob de depărtări şi-n altul, parcă pentru a învăţa uşi noi ale existenţialului, între sufletul şi mintea de acum şi copilul care mă urmăreşte, şi bătrânul care aşteaptă, ceva în legătură cu primul impuls de infinit şi ultimul… Idei, cuvinte, muzică, lumină, aer, apă, mere – uneori existenţa acestui vierme biped care se umple de fericire precum mărul de muguri şi înfloreşte, e puternic precum Prometeu… Apoi cade în tăceri lungi în care aşteaptă să-l reinvadeze cuvintele precum razele soarelui de mai… Un zodiac spunea că e nevoie de cineva să-mi tempereze extrasufletul… Erup uneori… Sufletul îşi desface aripile, făcând pentru un timp din mine zbor imens, apoi cenuşă… Tac… În general, tac… deşi mă exprim mult uneori în cuvântul scris… Cineva pe care îl ştiu ar putea spune la un moment dat «ai crescut pe mine ca o ceaţă ce mă sufocă», altcineva că viaţa a devenit în general prea scumpă şi trebuie să consum din ce în ce mai puţin din tot… Consum din ce în ce mai puţin din aproape tot… nu şi din cunoaştere şi artă, pentru că trupul cere din ce în ce mai puţin… nu mintea… sau pentru ca ea să-şi simtă rădăcinile întinzându-se în lut tot mai curat, ca sufletul, acest fluture de lumină, puternic şi firav, să-şi trăiască propria poezie fără să simtă apăsarea unui muşuroi de oase şi lut… În momentele de linişte adâncă, simt cum cresc acele unui ceasornic peste bătăile inimii, ca o pregătire pentru întreruperea de infinit pe care mintea va trebui s-o conştientizeze când pământul se va deschide înaintea hârleţului groparului… Scrisul… Cuvintele… Cineva spunea că sunt o şatră pripăşită, probabil, pe la câte-o vatră de români înstăriţi… Le urmăresc veghea liniştită din locurile în care sunt, aşteptând să decid sub ce formă vor trece hârtiei şi când… Un fel de căldărari care-şi văd în legea lor de meşteşugul din străbuni fără să deranjeze pe nimeni… ba, poate li se poate imputa că s-au legat prea mult de pământul acesta virtual… Am scris şi scriu cum aş respira, într-un fel mai alert, ca atunci când trebuie să alerg pentru că mă aşteaptă cineva care se hrăneşte în felul lui sau al ei din sufletul meu, sau pur şi simplu simt plutirea, aşa cum frunzele teilor o simt şi se avântă în volte şi rotocoale printre sufletele noastre şi maşini…

trec toate în felul lor

înţelese doar din răsfrângerea în câte-o întâmplare

sau în câte-un ochi sticlind atent în umbră

şi treci şi tu, întorci filă cu filă

nu vezi cum oasele

se fac din ce în ce mai mici

şi paşii mai rari

sufletul are aceeaşi adresă

consumă aceleaşi atingeri

înmagazinează aceleaşi nostalgii

uneori, un perete

din care priveşti un tu

ca o fază de eternitate trecută uitării

te cheamă şi i te supui

îţi aşezi câteva cărţi şi ochelarii

pe biroul vechi

te sprijini de tocul uşii, pe prag

şi scrii – există încă lumină

încă azi

într-un târziu, aţipeşti

dar nebun de dorul paşilor de atunci

de rezonanţele întâmplărilor de atunci

te rupi din amorţeală şi scrii…

apoi parcă nu mai ştii dacă un om

sau poate o clipă zăpăcită

te-a iubit mult în trecut

sau te-a urât

sunt încă ecouri

însă şi tăceri

ca o lumină de ieri

ce rămâne încă în încăpere

şi trăieşte foarte aproape de pereţi

între pânza acarianului

şi colţurile care te fac să te-ntrebi

dacă lumea există pentru că e încadrabilă

Cuvinte. Pe unele le primeşti, pe altele le uiţi, cum ai primi şi ai uita oameni…

Ca să poţi scrie despre tăcere, trebuie să fi trăit un timp în ultima ei cameră, într-o izolare aproape completă de oameni şi celelalte elemente de mirare şi tragedie sau pur şi simplu indiferenţă ale vieţii… îmi spun, ascultând un fir de apă ce se prelinge pe zidul despre care nu ştiu sigur ce e din faţa mea şi din dreapta şi stânga… În spate simt că e ceva ce rămâne încă, poate siguranţa fără de care m-aş ucide cu unghiile şi dinţii ca un nebun care nu-şi mai suportă vina de a fi… Poate aşa se sfâşie şi materia-energii, deşi placenta care o înconjoară e imensă… Ei, şi? Poate însăşi masa aceea nedetectabilă se devorează uneori ca un nebun, devorându-şi propriul copil… Acest fir de apă, împrumutând textura zidului, lichefiind-o, lăsând-o să se risipească, îmi pare viaţa, acel 4% care duce o existenţă de titani şi uneori moare ca un fluture pe un pervaz de şansă.

A fi scriitor cere mersul prin tărâmuri de tăceri şi cuvânt care cresc din peretele acesta încă sigur şi se răsfrâng şi dau ocol, şi se pierd uneori când o idee care înflorea ca o livadă în mai, se rupe, se scurtează… Dacă aş fi fost bărbat, mi-ar fi plăcut să navighez dimineţile cu pieptul gol, albastrul acela imens de pe toate laturile să mă inunde ca o privire de copil, de părinte, de iubită, să nu pot să adorm, nici să tac, să cânt precum cel mai nepăsător, poate, om fericit. Copil, mi-ar fi plăcut să am putere să merg… mersul, nu doar o ridicare, o raportare continuă la cele trei planuri de spaţiu şi timp, mi-aş fi dorit să pot merge întregul, existenţa şi ceva mai mult, să ajung la momentul acela de bilanţ care nu mai spune nimic despre ambiţii şi urcuşuri şi căderi într-un univers al trăirilor de cercopitec evoluat care-şi contabilizează existenţa pe un lanţ al zilelor de muncit, şi mâncat, şi de reprodus, de crescut copiii care vor avea lanţul lor de a fi şi a muri uneori, şi alteori, şi în final… Un lanţ cu frunze din cireşul de la poarta casei copilăriei, arămii, mici, îndoite, încă sus, ca nişte mirări înţelepţite în faţa miracolului existenţial, şi poate valea ce se formează dincolo de gard spre pârâul timp.

_____________

1 comentariu

  1. 27/11/2008 la 10:55

    Folosibil doar cu respectarea dreptului de autor: Mariana Fulger. Mulţumesc pentru lectură.


Posteaza un comentariu