Marusca’s Blog

«Scrii de mult?»
«De pe la începutul desprinderii cuvântului din joaca literelor, adică de când mama, cu o numărătoare în mână, mi-a demonstrat greutatea matematicii, arzându-mă direct în creştet.»
«Să înţeleg că matematica a fost o luptă.»
«A fost şi a rămas o enigmă căreia, din când în când, i-am găsit posibile răspunsuri. Prima joacă de-a poezia a început prin clasa a doua. Jocul a continuat fragmentar, indus de diferitele trăiri ale adolescenţei, tinereţii… copilării, mai mult tristeţi. Cu adevărat am început să scriu atunci când am simţit, cu şi mai multă tristeţe, că micile mele bucurii enorme, copiii, plecau. Vieţii nu-i ajungea universul meu, iar universul acesta, tot mai gol, s-a umplut, treptat, de vise, uneori şi de visuri. Să nu înţelegi prin «cu adevărat» că am scris bine. Texte brute, fragmente de emoţii scrise stângaci sau mai bine, gânduri.»
«S-a spus uneori că scrii bine.»
«Fiecare cititor apreciază textul după ce îl trece prin filtrul personal. E normal ca unii cititori să fie fascinaţi, alţii dezgustaţi, alţii nepăsători. Cea mai mare satisfacţie am avut-o atunci când poezia a reprezentat o parte fericită din mine, iar cel care a citit-o a mulţumit pentru cuvânt. Vezi tu, poezia, proza, teatrul sunt asemenea pământului. Poţi să desenezi flori şi arbori pe o faţă de masă şi să fii fermecat de aspect. După un timp, va pierde din culoare. Pământul acesta al artei scrisului trebuie săpat cu răbdare… Uneori, locul din suflet în care-l închipui, scrisul, şi din care-l desprinzi pe drumul spre oameni, va începe să sângereze. Cuvântul trebuie să sângereze uneori când îl scrii direct pe ţărâna udă, trăsătura de penel… , amintirile, paşii răsunând pe caldarâmul îmbrăcat în jumătăţi de parcurs… braţele strângând la piept trandafirii, zborul…, visul, vocea prea înceată ce spune: «Ai venit…» Să risipească atâta lumină, încât îngerii să-i închidă rănile în armoniile muzicii, în petale de nuferi, de trandafiri, păsări, fluturi, de suflet, de senin.
«E muzica o parte din ceea ce scrii?»
«Muzica e o parte din tot ce imaginez, din mine. Sunt un suflet care simte chemarea absolutului pe armoniile pianului, ale flautului, chitarei, harpei, trompetei, viorii, instrumentelor specifice arabe… Iubesc muzica bună. Singurătatea şi muzica au făcut întotdeauna casă bună în sufletul poetului. În al meu într-un mod aparte. Mici abandonări în braţele sublimului creat de alte suflete.»
«Multă aşteptare, chemare în poezia ta.»
«Multă aşteptare şi de la ea. Încă nu pot spune că există. După doi ani şi jumătate, e ca un copil care se putea naşte la nouă luni şi să dea semne că e perfect. Are nevoie de multă atenţie. Nu-l pot lăsa să existe aşa. Peste luni sau ani, aş vrea ca cineva să exclame fericit: «Se vede capul!» şi eu să ştiu, în adâncul sufletului, că e mai mult de atât. Da, e multă aşteptare, multă dragoste. Vezi tu, sunt un călător în trenul vieţii, totdeauna pe scaunul de la uşă, pândind, cu auzul, paşii ce nu ajung niciodată.»
…
________________

poezie.do.story sau gândul de capul lui

M-am trezit devreme şi azi – la noi soarele e cu vreo sută de kilometri mai aproape decât mai încolo. Frig. M-am dezmorţit cum mi-a fost mai la îndemână, cu un duş la cişmeaua din curte, curăţai noaptea de pe umeri şi privii în ogradă cum stau cuvintele, precum găinile pe gard şi pe ramuri, după ce frunzele s-au trecut în tină. Mâine-poimâine, ninge iar din toate burţile norilor şi la mine şuieră vântul a sărăcie. Vecinii, mai cu dare de mână şi de minte (adică de scris), şi-au făcut case acătări, acareturi, garaje, maşinile stau în linie la poartă, iar cocoşii strigă fala pe garduri toată ziua. Cu versurile mele, abia de încropii o colibă din nuiele şi paie, şi atârnai, la intrare, pancartă de jumătate de metru, pe care scrisei, în cinci limbi naţionale de-acum şi materne, poezie.do. Nici corectorul de text nu recunoaşte, dar aşa de mândră sunt de dânsa, că am adăugat «story» după «do» şi i-am spus nevestei cum o văzui că iese pe uşă: «Ai grijă ce faci cu plodul acela, să nu vadă lumina zilei până n-o face nouă luni, că nu-i de şagă!» Şi ea, cu ochii în lacrimi, de râs, mi-a răspuns: «Care nouă, bărbate? Că de-acum sunt optsprezece şi plodul nostru nu dă semne c-ar vrea să se nască.» «Fă cum ţi-am spus şi lasă sfada!» «Da, noaptea, se poate?» mă întreabă ea. «Ce să se poată, femeie, nouă luni şi gata, că am avut un frate, Dumnezeu să-l ierte, adică n-am avut că s-a născut mort la opt luni, şi-apoi tata s-a străduit încă mulţi ani să mai iasă unul, şi n-a ieşit.» «Tot din acela? Nu, din… Hai, că mă superi.» «Şi-acum unde te duci?» «Să scriu, cuvântul nu-mi dă linişte.» Şi mă aşez în genunchi la biroul constituit ab initio pe o masă netă şi încep a scrie la computerul legat la lumea mare printr-un cablu înfăşurat pe stogul cel burduhănos pe care au rămas câteva urme de zăpadă. Şi-aşa mi se fâţâie prin faţa ochilor cea muză, că nu ştiu unde să înţep hârtia digitală, cu tastatura (ce credeaţi?), dar scriu şi-oi mai scrie, că tare drag am prins de dânsa, chit că e ştiurlubatică rău şi-atât mă îmbracă în cuvinte frumoase să-i spun suflet. Concentrată peste măsură, numai ce-mi bâzâie o idee în antena delta dintre tâmple: ce vor spune cititorii aflând că am nevastă? Adică, de ce să nu am? Am cerut eu cuiva să nu aibă ce şi-a dorit să aibă? Păi, dacă omului îi place să fie mai dosnic, apoi n-are decât să fie, dar eu îs pe faţă, în scris, desigur. Ei bine, n-am nevastă, dar ea se ocupă de plod. Pentru mine, poezia înainte de toate. Audaces fortuna iuvat! E grea meseria de administrator. Deunăzi îmi veni în minte să schimb «arătarea grădinii». Postatorii creează însă ca mătcile primăvara – am modificat ceva ici-colo şi-am lăsat-o baltă. Vecina cu două case în curte fără să stea în vreuna, pentru că stă mai mult la poartă de vorbă cu vecinele, mi-a cerut să-i dau voie să posteze. I-am spus: «Fă-ţi cont şi treaba e aranjată. Parolă ai?» «Ce să am?» «Parolă.» «Adică?» «Un cuvânt mai varius, înţelegi tu, pe care să-l introduci în cuşca asta de câte ori te loghezi.» şi-i arăt în pagina Web locul unde să scrie. «S-a mai lo… Cum spuneai că-i zice?…» «Logat.» «Aşa.» «Vasile al Marioarei. Îşi postează sonetele inspirate de Ileana lui Lisandru.» «Dar ţie ţi-o spun?» «Nu mi-o spui. O scrii acolo şi-o văd eu.» «Şi-apoi mă loghezi?» zice ea, dând ochii peste cap. «Te loghezi singură.» «Şi-aici?…» Sărăcan de maica mea, ţicnite mai sunt toate muierile… Acestea fiind alcătuite, numai ce vine Petre al Didinii şi zice că lui poezia mea, în genere, nu-i place. Şi eu zic: ecce homo! Şi el zice, privind de sus ca o lampă stradală: eiusdem farinae. Critică el pe Vasile, dar când vine rândul Vetei, vecina, treaba se complică. Îmi aud sudalme şi mă simt nevoită să intervin ca să potolesc spiritele. Şi primul lucru pe care-l fac este să-i spun vecinei că-i scad nivelul. Îmi spune câteva de mi se scutură legăturile delta şi urechile ca atunci când receptez mesaje extragalactice şi sunt nevoită s-o suspend. Astfel, finis coronat opus! Rămân cu Vasile şi cu Petre, care nu mai scriseră, pentru că Marioara află de Ileana şi rămaseră împreună, iar mie Petre nu mai avu ce-mi critica, pentru că închisei comentariile. Ipso facto, activitatea site-ului meu e în derivă. Scot, deci, la licitaţie post editor, post poet, post vecin, post critic, post viu… Cât priveşte ograda, un bine tot am făcut. Mi-am adus lemne aici, pentru pagina de autor. Prosit. Orice asemănare cu persoane din realitate e imaginară.

continuare

poezie.do.story (1)
Trecu anul şi celălalt şi veni vremea să fac bilanţul după aproape doi ani de preumblare prin ţinutul poeziei. De câteva zile, o văd pe nevastă-mea sprintenă, dereticând coşmelia şi aducând de la piaţă bunătăţi: morcovi, ţelină, cartofi, ceapă, mere, pâine… Vin sărbătorile, îmi spun. Pe stil vechi, probabil, că pe cel nou le mai trăii. E bine. Cântă toată ziua şi uit că trebuia să nască. Noaptea, nu prea am somn şi trec mâna peste ea şi o ating pe burtă. Plată ca o câmpie neprivatizată. Aştept să se facă lumină şi o ating sfios pe umăr. «Bună dimineaţa. Ce-i?» «Bună dimineaţa. Unde e pruncul?» «Pruncul?…» «Plodul nostru, femeie, poezia.» «Dapă-i, mi-a fost teamă c-o să te superi. Pruncul nostru s-a născut de mult. E student acum. Toţi îs studenţi.» «Toţi? La litere?» «La ştiinţe.» Mi se urcă sângele în vârful antenei şi dau să cobor marginea dinspre Dumnezeu a dimineţii, s-o agăţ pe culme, să am perspectivă, adică să dibui adevărul până la vârfurile picioarelor Sfinte şi El, fixându-mă într-o clipă, ca pe o gâză unidimensională, să scruteze universurile mai departe, în timp ce eu adulmec perspectiva. Trece ziua, mai mult scărpinându-mă în cap, să înţeleg năzbâtia asta cu plodul, decât făcând ceva de Doamne-ajută. Se lasă umbra peste stogurile vecine, că zăpadă s-o lăsat numai un pic, cât să alunge găinile în coteţe (afurisitele mi-au umplut computerul de viruşi şi de alte pene!), când îl văd pe Daniel al Niculinii, noul nostru critic, ţopăind zorit spre fundul curţii lor, adică faţa curţii noastre, cu un snop de ziare sub braţ. Pe la şase, când începe serialul pe Antena 1. Îmi place. E, de fapt, singura emisiune de ştiri la care mă uit. Şi de reclame. Îl întreb: «Unde alergi, Daniel?» «Iaca, îmi dădu Niculina nişte fasole cu urme de ciolan, din aia de la 24 ianuarie de mâncă tot poporul şi politicienii, şi mă luă graba să aflu noutăţile.» Intră. Şi stă, şi stă… Drama, în pauza de reclame, una din multele. Daniel geme şi geme de ţi se sfârtecă sufletul. Din cauza gafelor politicienilor, mă gândesc. Dau televizorul mai tare, să-l bruiez. Spotul: «Daniel, în tine stă puterea. Eliberează-te. Acum!» Şi vine dinspre nucul cel bătrân un huruit de parcă se surpa casa, nu a mea, că-i ea tot dărăpănată şi cu vedere la cer, dar atât de aproape de pământ că-i imposibil să se surpe. Cât despre bilanţ, zic să-l facem după ce se limpezeşte atmosfera.
________________

Cine suntem noi, veniţii în viaţă cu cărţile viitorului în minte? Visătorii treziţi din plutirea la ferestrele speranţei prin care ne străduim să vedem unde începe moartea? Nevoia vieţii de a fi lumina aşternută peste mormintele în care viermii îşi scriu în humă existenţa, descompunându-ne în elemente primare. Degetele ce scriu cu energie şi sânge pe oglinzi de hârtie drumul sufletului. Noi sau cât din univers se trezeşte în fiecare dimineaţă şi continuă să se întrebe unde duce cerul? Casele care ne aşteaptă şi când nu mai găsim drumul înapoi. Suflete ţinându-se necondiţionat de mână în lumină. Bucuria din ochii celorlalţi când e pace şi copiii râd fericiţi. Bătrânii care merg tot mai greu la fântână pentru o cană cu apă. Vocile care răsună pe pământ în noapte sau zi precum trilurile măiestrelor. Sufletele care nu dorm când ceilalţi visează, râd şi plâng şi ţin cu mâinile-amândouă o fericire a lor de oameni singuri. N-aveam să uităm niciodată cum trăiam dincolo de marginile inimaginabilului, înăuntrul lui eram doi nebuni fericiţi. Împărţeam cu trecătorii viaţa, frânturi de jurnal zdrenţuind clipa, alergam de mână fără să ştim dacă suntem singurii visători care cred, dacă toţi ceilalţi se ascund, să nu-i întrebăm niciodată de ce sunt trişti, monotoni. Îi iubeam oricum. Paşii, braţele, posibilele drumuri în viitor, în necuprins, cuvintele, fotografiile din perete, cele de la piept, din adânc, semne de carte cu flori de câmp, cocorii în şiruri lungi intersectate cu axele speranţei, dincolo de marginea oraşului, pietre albe, trenuri pleacă şi vin, spaţii în spaţii purtând istorii ale oamenilor de oricând. Şi pentru că a fost să trăim mai mult decât a trăit oricine visul, cuvântului i-am dat putere să ducă în el cerul de aurore în nopţi în care nimeni să nu mai plângă trăind singur în spaţiul ca o scară Penrose, imaginar, nu ştim care-i e adevărata formă, poate o bandă Moebius, un hiperboloid, un tor sau o sticlă Klein, căutăm privind realitatea ca prin sticla lămpii afumate de un gaz brut sau poate că nu, speranţele deschid ferestre în ea şi lasă lumina să pătrundă în afară, să vedem pe ce să aşezăm cuvântul şi mâinile când gânditori căutăm înţelesuri şi rezolvări, amintirile, două mâini şi o privire, un obraz şi o tâmplă, îmbrăţişând o lume de real. Când viori se aud în liniştea densă, constelaţii în scocuri de argint pulsează în orice colţ de viaţă, primăverile noastre… de gând.
________________

Sufletul ştie ce caută în lumea asta vie-nevie în care o particulă elementară de materie şi energii şi-a creat cerul, s-a transformat şi se transformă, de miliarde de ani, asemenea unui artist care încă nu şi-a descoperit esenţa sau poate că esenţa e lupta de a exista, de a atinge perfecţiunea, parcursul imprevizibil, suişurile şi coborâşurile în nevoia/dorinţa de a realiza spaţiul vital şi neantul pentru tine şi cei care ca şi tine sau de tine doar văzuţi într-un vis sau un sentiment rece de singurătate merg spre viitor. Privesc stelele atât cât îmi e permis şi mă întreb: ard atâtea pentru un singur corp dăruit cu viaţă? Am realizat atât material, încât se poate spune că însuşi spaţiul e creaţia imaginarului nostru trecut în real, umplut cu stele să ne lumineze zilele şi nopţile când copiii plâng, bolnavii şi bătrânii noştri şi-ai pământului, pornim războaie, adunăm morţii şi-i ascundem de real, îngrijim răniţii, refacem părţi din lume, sau gândind, creând, simţind în fiecare fibră a existenţei nevoia de iubire şi sacrificiu, creând, precum stridia, în jurul unui grăunte de praf, uneori de mărimea unei stele, sublimul prin suferinţă. Adevărul e că nu-i pasă niciunei stele, niciunui spirit că suntem şi poate nu vom şti mult timp să mergem din nou printre ele, pentru că nu putem sau nu ştim merge acolo unde mai e viaţă, pentru că suntem devoratori, distrugători din naştere, materie inteligentă, dar nu îndeajuns pentru a nu-i face rău, aşa cum facem planetei casă de foarte multe ori şi semenilor? Suntem fragmente de viaţă venite să-şi găsească un sens într-o lume căreia-i caută esenţa uneori în Dumnezeu, alteori sau concomitent, în dovezile fizice perceptibile. În cuvinte simple, viaţa se poate numi: căutare, dorinţă de împlinire, uitare. Căutăm hrană, pace, dragoste şi împlinire, moarte. Ne va căuta cineva când nu vom mai şti să găsim cerul de sub zăpezile nucleare sau scrumul solar? Vor muri visele cu noi când planeta şi steaua vor muri? Întâmplări ale vieţii punem de când deprindem sensul căutării, pe diferitele trepte urcate sau coborâte, infinituri de întrebări, răspunsuri căutând în fiecare particulă timp-lumină. Asemenea unui săpător de fântâni, percep cu fiinţa suişul apei în întunericul pietrei şi ştiu că are nevoie să oglindească cerul – liniştea-neliniştea sufletului ascultă spaţiul şi simte cum timpul uneşte privire cu privire aceste deschideri albastre, verzi, de culoarea trunchiului sau cărbunelui, indiferent dacă ochiul e frunză, iarbă, insectă, animal, floare, piatră, apă, om. M-am născut în tăcere, să nu tulbur arămiul unei seri de început de toamnă. M-a chemat viaţa şi moartea m-a strigat în acelaşi timbru, şi chemată de ambele (?) stări ale materiei, am auzit înainte să mă ştiu, înainte să cunosc; sufletul, doar el ştie de ce în tine îşi găseşte azi liniştea. În afară te caută ca un nebun până aude o frunză sau o voce de om vestind glasul tău. Suntem oameni veniţi în viaţă în fugă, plecaţi înainte să ne terminăm poemul, poeţi, fluturi de noapte lovindu-se de razele stelelor, strângându-le la piept ca pe nişte minuni.
________________

Să nu întârzii. Nu, n-am să întârzii, trebuie să merg. Unde să mergi?… auzeam în urmă tot mai des ca un ecou. Dacă întorceam capul, o vedeam. Căuta un răspuns în felul cum sub paşii mei paşii celor de dinaintea mea, a ei şi a bunicilor se întorceau de la biserică, de la horă, de la muncă, de la război sau de nicăieri… Să caut scaldă pentru pruncul nostru. Acolo, în dreptul porţii, drumul căpăta o ruptură spre apus când unul dintre noi încheia ruga pentru veşnicie, deasupra, peste drumul străbătut pe rând de strămoşi, de cotropitori, de circari sau vânzători de vase de lut, de doniţe şi ţesături munteneşti, de dorinţe şi amânări sau uitări învechite, rămânând un fel de piramidă – pentru suflet, cum spunea bunicul. Să nu calci niciodată pe morminte, te-ai putea rătăci în valurile altor suflete şi corăbiile lor te-ar purta departe, departe de ei, de noi toţi. Drumul pe jos, cinci kilometri, iarna, căutând, într-un timp rămas pe loc, căuşul în care ochii mamei aveau să scalde pruncul ei din urmă, al meu dintâi, cinci înapoi cu bucuria învingătorului, îi străbat în gândul copilului de atunci. Aduceam copăiţa de plastic şi betele când se însera, obosită, dar fericită la bucuria mamei când mă vedea şi copăiţa şi betele pe care nu le găsise nicăieri în apropiere. Urma scalda copilului şi înfăşatul, o fetiţă, ultimul ei copil şi al meu primul. Nu, nu era primul, cealaltă soră mi-a încălzit pieptul şi gâtul cu suflarea ei când o duceam în braţele de copil de cinci ani, aşa cum aveam s-o duc şi pe cealaltă. Nu aşa. A murit prea devreme ca să-i pot simţi mânuţele cuprinzându-mi gâtul, dar inima i-am simţit-o bătându-i pe pieptul meu ca o inimă de mieluţ de care mă apropiam mult, să-mi înveţe sufletul şi eu să i-l aud când plânge şi râde în scurtul lui răstimp de viaţă. Trebuie să înveţi să creşti… spunea bunicul din poarta cimitirului. Să vii târziu aici, obosită şi mulţumită de drum. Să nu te grăbeşti, chiar dacă mâinile şi sufletul mi se vor frânge aşteptând. Sufletele toate aşteaptă la porţi cunoscuţii… uneori, străinii… Aici nimeni nu are dreptul să ceară unui viu să rămână. Merg în viaţa lor, aşa cum le e drumul, adăuga bunica din stânga bisericii, acolo unde i-au săpat mormântul, ca şi cum o viaţă a stat acolo, aşteptând să intre. Şi a stat, viaţa ei a fost sub ochii lui Dumnezeu şi-ai noştri, deşi n-am ştiut niciodată de ce pe noi ne-ar fi ascultat Dumnezeu din cele circa şase miliarde de oameni. Credinţa mea curată rămâne legată de colţul acela în care Dumnezeu nu se simţea stingher când ne aşezam toţi la masă, la capul unui bolnav ori la muncă, acolo unde nu era niciodată destul de uşor sau de greu. Ne obişnuiserăm. Trebuia făcut înainte ca să poţi număra în linişte punctele de lumină ce ţi se risipeau în palmă. E-atâta linişte în zidul acesta cu trupuri de sfinţi de care mă sprijin… Şi ploaia, cum se lasă ademenită de ţărână, punctând de-a lungul ramurilor icoane din care se vor naşte muguri…
________________

Crezi că Dumnezeu e în umărul meu stâng, dintr-o dată lung ca o prelungire de aripi inimii? E?… Ce e? Voiaj al gândului căutându-şi lumina, al sufletului intuindu-şi matricea. Ne spunem că nimicul e absenţa totală într-un spaţiu fizic. Desigur, a obiectelor despre care avem relativ informaţii. Spaţiul a apărut din nimic?…, nimicul e background-ul fiecărui spaţiu?… Într-un colţ al acestui nimic sau oriunde a apărut dintr-o dată ceva care a generat necesitatea de explozie a elementului primar?… Întrebările au venit prin ani, ţinând punctele de lumină între degete, ascultând lumile vibrând imaginar sau doar genele copilului trăind în mine, neîndepărtându-se, pentru că doar el ştie drumurile, eternul cu mine… Lângă un râu curgând în rostul său sau doar sub o streaşină pe care picura tumultuos, undeva, departe de tot, auzeam viaţa stelelor. Ioni de hidrogen, un fel de atomi de sânge în spaţiul căruia nu-i ştim încă forma şi din ce inimă a speranţei sau a întâmplării a pornit, creează sisteme existenţiale. Universul acesta, uneori cât un pumn de copil plin de vise, e o mixtură de cer şi neant, în care materia se creează continuu din propria-i moarte, zei şi duhuri, raiuri şi iaduri, teorii şi antiteorii. Nu ştim de fapt nimic despre nimic în întregime, intuim şi mergem, dacă mai suntem vii, ne întoarcem dacă la capăt e eroare…
Ochii inteligenţi ai camerelor NASA văd prin radiaţia produsă de coliziunea stelelor neutron sau de explozia obişnuită care le produce moartea, cerul ca un câmp imens pe care au loc explozii violente. Cândva, spre începutul timpului, am fost particule fine de materie în nucleul din ce în ce mai greu al unei stele?… Până când şansele de a fi viaţă ne-au adus la marginea galaxiei, în braţul Orion, am umblat prin tirul încrucişat al supernovelor, minunându-ne, temându-ne, păstrând, poate, amintiri în codul genetic. Pe altă scară a vieţii, de-a lungul timpului, ne-am adunat om cu om şi-am recreat neamul risipit de ciclonul timpului şi-al istoriei. Ne-am spus Dacia, România, ne-am spus lume.
________________

avem timp pentru toate
să citim în ochii mamei realul
imaginarul să-l deprindem
să cunoaştem fiecare rază de lumină
fiecare strop de apă
să-i ştim pământului bucuria şi singurătatea
să mergem alături cu păsările şi nepăsările
să ne aducem aminte de locaşurile ce trebuie respectate
şi cele cu suflete
să stăm la masă cu întrebările
să cercetăm tainele
să ducem cu noi cea mai mare fericire
să scriem la începutul fiecărei clipe pace
să curăţăm câmpurile de războaie
să ne ducem copiii de mână la şcoală
să visăm viaţa lor mai bună
să fim bucuria şi sprijinul părinţilor
să ne întoarcem oricât de departe
să-i uităm când viaţa ne îndepărtează de noi
să ne amintim plângând anii daţi prin ei
când deasupra paşilor lor s-a aşezat piatra rece
şi lumânarea picură lumină fierbinte.
________________

Obişnuiam să-ţi spun, spuneam ca din reflex, să mă obişnuiesc auzindu-ţi paşii în aerul viu, să nu mai râd, să nu mai caut, să sper, să te strâng din clipe imposibile de chemări, să-mi fii nopţii drum, întoarcere zilei, cer, odaie cu miros de rouă, piersicul cum se apleca prin fereastră, să nu te ştiu plecând, niciodată mai departe de acum, de a fi, timp picurând în muguri rouă, în păsări zenit, în frunze lut, fărâmă cu fărâmă, om. Ţi-aş fi spus…, în toate limbile pământului ţi-am spus bucuria aceea de copil când treceam printre oameni cu tine. Nu credeam om mai fericit, nu, oamenii posedă, strivesc, uită. Şi eu uit, şi eu strivesc, dar te iubesc, om, muză, zeu, cerşetor… Nici sufletul nu ştie să ceară mai mult, când în el păianjen de aur, cu răbdare, ţese pânză de zâmbet, atingeri tandre pe tâmpla deodată de argint. Dac-ar avea putere să lege crâmpeie de dorinţe, cap la cap, de boabele luminii, ar spune uneori: te iubesc atât de mult, te iubesc, iar tu, uituca mea nebună, mă adânceşti în visu-ţi, uiţi cum te caut… Trăieşte în tine inima mea, te îmbracă în ea, în mii de pânze, în tine ea, tu, cine să mai deosebească? Nuanţe ale sufletului – transformă totul în vis, în nimb, aşa cum o vrabie şi două flori de cireş transformă un ram obscur în poezie. În noi, trăirea ce ne dă aerul căruia unii îi spun nebunie, alţii patimă de viată, poezia precede viaţa şi o încheie, în clepsidra aceasta de suflet încăpând tot ce e pur, ce înalţă, ce doare… Cine scrie poezie ca să adune cuvinte, ridică trunchiuri ce rodesc căutări de vânt. Nu curge râul în adânc, răscoleşte în trupu-mi, în pământul dăruit cu întâmplare…
________________

No sky seemed to contain my Heaven… no stone my tomb… trapped in my own illusion, I chased the doves with sorrow and wept when they died silently on clifs…in their eyes opened, I glazed upon the life we share, roads with snow and daisies, angels and lovers, circles round circles, rotating, flourishing, galaxies of happiness over wars, inside poverty, creating clusters, spaces, spreading leaves of hope and roots… De o mie de ori, de mii de mii de ori, potecile arcuite ale sufletului, potecile concave ale uitării. Fantasme în sanctuarele conştiinţei, orbi pe dinafară, inimi cu chip de oameni, parcurgem drumuri lungi în noapte, în ierni, în ploi, în arşiţe, vise închise în alte vise, în ele, sperând să atingem mâini ce par întinse. Şi ce albastru trece în fiinţe cerul la amiază, cum se întorc în zori, deasupra ramurilor înmugurite, universuri, mistuiri ale viorilor în petalele magnoliilor, grădini, havuzuri, spaţii în noi, distanţe enorme ramificându-se la fiecare adăugire a pasului, de la o poartă la alta. Câmpie de suflete căutând viaţă în anotimpuri albe, candele ardem un timp la geamul dinspre noapte, inimi în ochiul timpului, în alte inimi, turnuri de cretă la ţărm de mare, la capătul fiecărui drum, scriem pe albastrul speranţei: iertare…
________________

Ca o tăcere noaptea, în gândul meu, al tău… zilele scrise ale uitării şi speranţei…
________________

avem timp pentru toate
să ne scriem pe încheieturile mâinilor destinul
să privim înainte cât ne duce sufletul
să ne trezim uneori atinşi pe obraz de sărutul copilului
al părinţilor sau iubitului/iubitei
să-i spunem timpului că suntem tineri
şi el să ne privească zâmbind şi să spună
munţii au fost la originea lor particule de suflet
să mergem la nunta zilelor cu nopţile pe inorogi de speranţe
să scriem pe toţi arborii la întoarcere pace
să ne iubim, nebune iluzii, trăind unul prin celălalt
________________

Mi-am spus: sunt oameni după scoarţa aceea… Împart vrăbiilor dimineaţa, fluturilor aerul, curăţă pământul la intrare, udă florile, întreabă arborii de sănătate, întind braţe spre vieţuitoarele fără apărare, spre alţi oameni… aşa cum mama curăţa casa, da drumului dorul ei tainic şi mâinile mirosind a cireşe coapte, a rufe scrobite, unduind lumina unui apus rural de început de vară…
________________

Te-aş trimite pietrelor cerul, suflet mării, poienilor fără nume răsăritul, albăstrelele dintre care să culeg macii cu sufletul, să nu te uit niciodată potecile cum adună inimile din adâncuri şi le redau luminii, numele depărtărilor, aproapele, infinitului punctul fără doruri din care să se nască treptat întoarcerea, corăbiile din versurile poetului şi codrul cu lacul albastru încărcat de nuferi, luceafărul străbătând spaţiile cu lumina, ruga, odihna, ba nu, ars de aşteptare să vii şi drumul să nu se ascundă în tăcere, să te ştiu venind etern. Ani vin şi trec, singuri, singure zilele, nopţile, ochii. Şi cât de verzi toate în clipirile universului. Spune-mi despre oameni. Un tablou… Câtă culoare, cât mister! Doi visători… Scriau? La început, da. Apoi? Trăiau necuvinte. Te-am visat. Eram… nu mai ştiu unde. Poate ploaia, trenurile aduceau un fel de cântec despre cei plecaţi şi strigam «Eşti tot ce am»…
________________

Dansăm cu singurătatea, aşa cum am dansa legaţi la ochi, cu sentimentul că în aerul dens ce ne înconjoară se află cineva dansând pe aceleaşi ritmuri un dans ciudat, acelaşi dans de fiecare dată sau poate altul – creatorul îşi mai schimbă preferinţele şi compune partituri pe care orchestre de îndrăgostiţi le interpretează pe plajele rămase mărturii ale înfrăţirii ţărmului cu marea. Mă rotesc cu braţele deschise aripi, imaginând plutirea îngerului; într-un astfel de miraj, mă cuprinzi în braţe şi mă ridici, să-mi continuu zborul din tine, prin tine, măiastră a mea, trunchi, eu ramură, urcând din dimineţi… mi-e dor să mă întorc în lume cândva, aşa cum visăm, aşa cum aerul cu porţile deschise promite să ne întoarcă aici după ce vom fi aşteptat prea mult şi nu va mai fi niciun drum…
________________

Dacă plouă – sigur va ploua –, cerul îşi va revărsa ruginiul în frunze şi drumuri sau doar mi se va părea că Dumnezeu întinde scări de aur lichid între rai şi fiinţa aceasta răbdătoare în care omul sapă, dincolo de orice limite, în căutarea speranţei că şansele vieţii sau doar resursele nu se vor termina. Trăim la ţărm de ocean şi ne minunăm de măreţia valurilor – capete de versuri lovind năvalnic, uneori, pontoane pe care pescari îndrăgostiţi de dimineţi imaginează corăbii aducând triumfătoare raze de soare, alteori corpurile sau sufletele noastre grele de tăceri. Între noi şi Universul mare, nu e, de fapt, nicio diferenţă – ne ducem reciproc visând că ajungem, şi, poate, pianul acesta modelându-şi clapele din freamăt de unde, între zi şi noapte, clarinetul, şi viorile, şi chitarele, şi bateriile, copilul dansând între cei doi părinţi, îmbrăţişaţi, orchestre de suflete ce vor cânta pe plaje trecute în ierni lungi, fără zăpezi, fără ierni, iar în final, când se va lumina, cântec de privighetori în verdele încă vinovat de real se vor auzi.
________________

Joc de-a viaţa… de-a moartea, joc… Mâini la margini de timp, ramuri… How much hope… suspină pământul. How i know, orizontul de foc. Unii oameni plătesc o singură dată totul – viaţa… dăruiesc apoi 1, 2, 3, 4, …, infinite dimineţi de oameni, de arbori şi pietre. Unii pe cupoane de penitenţă, de robie în lanţuri sau galere. Universul e acolo unde Dumnezeu se scrie pe sine din nimic şi după ce informaţia se şterge, se reface din energia ce-a rămas în sine. Noi călătorii ce şi-au construit şi-şi construiesc lumea din visele transmise materiei, căutăm speranţă, iubire… Să nu uiţi… să nu uit… speranţe nesfârşite, doi oameni, şase miliarde, strâng într-o singură mână cerul… cu mâine, cu azi, cu ieri. Orizontul e alba dimensiune din adâncul nostru în care se formează imagini. În ea, ochiul îşi ghiceşte venirea. Negrul e complementarul fără irizaţii cu care trasăm linii între vieţi. La început, a fost viaţă sau moarte?… Realitatea fără cauză-efect, revelaţie a percepţiei profunde a nonrealului… dar înainte? Privite din colţul acesta, lucrurile capătă nostalgia naşterii din ce n-a fost niciodată. Întoarcerii nu-i ştie nimeni drum. Ecran pe care n-a rulat niciodată un film cu sfârşit fericit sau trist, Universul apare dintr-o dată ca un cer în care totul se naşte şi moare. Speriaţi că nu vom mai fi peste miliarde de ani tereştri, căutăm explicaţii care să dea iluzia conservării continue a materiei-energie pentru a se putea crea continuu. Câţi dintre noi acceptăm gândul că în secunda următoare nu va mai fi nimic? Din locul meu pe un pat cu o pernă sub cap, percep spaţiul cum creşte continuu şi creierul se dilată ca un Univers dureros. Mi-e teamă să merg mai departe şi-mi oblig mintea să perceapă ceva real. Dacă aş merge înainte, nu m-aş mai întoarce. Cât ştim despre această zestre care ne-a făcut oameni? Apărut din nimic, întregul poate dispărea ca o iluzie destrămată. Nu ştim însă nimic sigur despre asta. Am formulat principii şi legi şi ne străduim să fie aplicabile întregului. Am împletit fir de şansă-neşansă… pe el balansează ideile: dacă am, pierd… dacă… Se poate spune însă c-am avut noroc, cel mai mare – am trăit. Dacă ezit – şansele sunt unu-unu, dar cum ezit în continuare, unu devine zero. Joc binar viaţă-neviaţă… materia trimite continuu impulsuri… rupe din pâinea ce abureşte în colţul de sus, muşcă, e azi, e alb, aluat pur, din osul lutului, din inima mamei, sufletul elementului primar… Cuvântul tatălui e dureros: când am să mor, n-am să-mi găsesc odihnă; tu plângi în viaţa aceasta… E la marginea fiecărui lucru un capăt de luminare… în oraşul meu oamenii se bucură, plâng, mor, se nasc, iubesc, speră… Dacă trăieşti în trecut, ia-ţi cu tine imagini frumoase… aşază în rădăcina fiecărui vis o piatră roşie… îmbracă haină de drum lung… Întoarce-te… cerul e aici, albastru, acum… am ştiut… minciună… nimeni nu ştie… nimeni nu trăieşte mai mult de-o viaţă, poate vieţi paralele… i want to know, i know… când ochii se deschid sub pleoapele grele de neodihnă… stâncile ascund sori…
________________

Şi-atunci, silabele au imaginat lumi ale lor… Ce să fac da-că te iu-besc?… Iu-beş-te-mă… Tu mă iu-beşti?… Doamne, cât de mult… Mă dor tâmplele… tâmplelor tale aproape, ochilor ochii mă dor… Oamenii moştenesc, într-un fel, paşii lui Dumnezeu. M-a oprit drumul deunăzi. E al meu, a spus. Ce e al tău? Albastrul… verdele… Primăverile ştiu?… Toamnele?… Ramurile cireşului, văpăi ale albului… Nu vreau să m-apropii… ar putea să dispară ca o grădină prea curată într-un suflet nebun… Dacă urci dinspre mare, pe jos, spre câmpie, e ca şi cum de apă ţi-ar fi sufletul căutând pământul străbun. Uneori, îmi amintesc de un început de atom. Verile, ne vom întoarce încărcaţi de grâu… părul tău de spice împletit cu lut… în lacrimi de lumină… Pescăruşii sunt corăbii de timp… cu ei, poeţii plutesc în zări, ani la rând… Arbori gigantici poartă pe braţe frânturile de viitor… Suntem mai mult decât gândim… Nu-i trebuie nimănui comorile lumii… O dragoste, atât duce fiecare cuvânt… Spate în spate, ibişi orbi, percepem cu sfială apusul… Să nu mă pierzi… Să nu te uit… Câte iertări?… Toate, le-am dat pietrei să-mi fie treaptă, să-mi fie mormânt…
________________

Cum să nu te iubesc?… Gândul acesta s-a copt în altul, şi acela într-un alt gând, în toate, până când întoarcere a fost la desprinderea primară. Unii ar spune penitenţa… originară… Omul… rob imaginaţiei, unealtă înţelegerii vieţii ori, dimpotrivă, povară… Singurătate… Sub fruntea mea genune… Rareori străbate gând de om… serile mă întorc… Oamenii visează… Ceruri vin şi trec… Iartă-mă… Cărei zile să-i întorc orele, cărei nopţi ceaţa lacrimilor… Mi-e dor… Între cerul chemărilor şi urmele noastre, scriu… scriem – pianul, viorile, arderile astrelor, stropii ploii, tremurul verdelui, tu, eu… nothing is for sure… but you, never I… do I have enough time to hold you… Vis am zidit în clipele cuvinte… Dansăm, mergem, trăim, ne întoarcem la nimic, resperăm… Don’t matter… Fără praguri de urcat, fără gropi din care să pândim cerul, trecem… Nu va şti nimeni cât am visat. Doar liniştea şi strigătul neauzit al speranţelor, nepieritoare aripi de cocori sau egrete lăţindu-se în zări… amestec de azur şi lut… Trunchiuri închizând într-o singură formă geometrică toate legile vieţii… Prin tine urc, şi-am să urc, şi-am să zbor până când între noi se va aşterne depărtarea cea mai lungă şi grea – mormântul. Săruturi, gură fierbinte îmi cuprind fiecare umăr, coboară pe sân şi arcuirea şoldului spre gleznă, mă apasă dinăuntru… suflet de zeu… cine sunt eu să umblu prin tine ca un orb?… din punctul de vedere al mării, ochii sunt steiuri, foarte aproape de cer… iartă-mă… I must keep them high… the secrets of unknown… mi-e dor însă… teii si cireşii au păreri contrare: sunt lacuri în mijloc de soare… ba sunt lacrimi – toţi ochii de oameni… dă-mi voie uneori să uit că te ştiu, să reînvăţ cu uimire toate minutele eterne de fericire…
________________

Când pierzi un suflet, simţi gol adâncindu-se în coşul pieptului şi pietre parcă se aşază continuu, creând corpuri cu braţele ridicate spre stele a mirare sau doar a rugă pentru ceilalţi oameni să fie vii şi fericiţi pe pământ. Suflet în suflet copilul creşte hotar şi drum mărilor de nelinişti, bucuriilor ce vin cu ei şi timpul… Privesc toţi copiii cu un interes de fluture care se teme să atingă, dar simte atâta culoare în ochii lor şi în suflet… Copiii sunt bucuria, grija ce se alungeşte dureros până-i vezi din nou pe drumul spre casă, în casă bucuria şi sufletul… Biserica aceasta de la malul mării nu vorbeşte de Iisus… Iisus trăieşte. Mama lui eterna, cerul… Se scrie arcaşul boltă altui timp… Capătul zilei e un curcubeu… În genunchi spun uneori: întoarce-te – inima te caută … strigă şi o înfrunt ca pe un copil care cere prea multe lucruri, ştiind că e singur sau dimpotrivă, pentru că ceilalţi au şi ar vrea şi el maşinuţe, avioane şi rachete cu care să salveze pământul dacă… precum el alerg şi inima mă ceartă, apasă dinăuntrul şi-atunci numerele ce adună paşii sunt mai puţine şi merg… mers de coleopter orb… vreau să strig: cincizeci de paşi să-i alerg aşa cum alergam în copilărie şi adolescenţă până când tot inima îmi spunea încetineşte, dar nu-i dam pace – trebuia să capăt rezistenţă şi alergam în fiecare după-amiază când veneam de la liceu, în grădină, ocolind merii aşezaţi în rânduri lungi ca să pătrundă soarele mai bine spre fructe când venea vremea pârguitului. Era o iluzie, de fapt, pentru că ramurile creşteau şi se răsuceau unele printre altele, formând coroane mari prin care soarele pătrundea greu. După ce proba de rezistenţă zilnică se încheia, urma timpul acordat igienei, mesei de seară şi câtorva dintre treburile din gospodărie şi, evident, temelor. A doua zi, la şase, eram în staţia de autobuz. Începea o zi nouă de şcoală. Cu paşii de acum, abia dacă mai simt pământul sub tălpi. Atunci pulsa şi pulsam împreună. Neputincioasă un pic, îmi vine să strig paşilor ce mai trebuie făcuţi că-i vreau dintr-o dată: cincizeci de metri de mers alergat ca atunci… şi-apoi poate să fie pauză… Privesc însă braţele mamei cum se strâng în jurul copilului care-i cuprinde corpul cu braţele-i micuţe şi mă opresc, merg încet… mai bine mai greu… Cât timp e acolo, cât timp… Mai aproape de tot, trăgându-mă să rămân pe loc, din departele lor… copiii… E devreme. Corăbiile aşteaptă rândul la docuri… Pe străzile ce duc spre port, maşini trec în viteză. Dimineţile au ceva din forfota gâzelor şi a păsărilor la răsăritul soarelui aici la ţărm de mare. Eminescu aşteaptă pe faleza îmbrăcată în gheaţă. Poeţi de azi merg spre statuie cu poezii şi garoafe. Editori cu volume. Se prezintă cărţi. Suflete şi cuvinte caută un drum. Să mergem. E al codrilor… Ba al nostru. Scrie… Între ferestre, uneori, îmi pare, se nasc zei din litere. Se scriu cărţi în pânze de lumină.
________________

Scrie… degetele sufletului meu, al tău, totuna… La capăt de lume, orizonturile se divid, se răsfrâng, se adună… Dreapta e drumul, cercul norocul… Zero limitează unu, unu minus unu defineşte zero… Punctul… dacă-l priveşti, te adânceşti în tine… Destinul… traiectorie neclară… Linie dreaptă, părere… în realitate, drumul se curbează, dă ocol altui drum, altuia… Punctul… Lumina, spaţiul cuprins între explozia unui început şi moarte… Am uitat umbrela şi stă să plouă iar… Povesteşte-mi despre tine, nu… ceaiul, mersul cu tâmpla în vânt printre cireşii în floare… Prea devreme ori dimpotrivă… Tu spui: voi fi acolo… Eu spun: sunt… Pe un capăt de dig, două frunze… Arborii întorc uneori cerul cu faţa spre cer… şi plouă… puţin… Să nu doară… whisper, whisper… prolog la drumul unui orb… Ce suflet liniştea aceasta între zeii stele… când ating pământul, ca acum, curăţindu-l de nori şi oase… Sub obrazul tău, albastru… cât vezi cu mările, e cer… whisper, whisper… mi-e dor… În rădăcini se scriu vieţile de dincolo de imaginar… I’m your believer… Să mă ierţi când toate… Eşti cel mai iubit dintre pământeni, să nu uiţi… îmi spunea… până când s-a depărtat aproape de tot… Lumina rămâne încă acolo până spre zi, când vine lumina reală… Iluzia aceasta… Tu şi eu am mai trăit infinitul… N-am trăit… l-am ars… Amintirile se scriu şi se şterg… Nu acestea… Ştiu o biserică într-un sat cu părinţi… Pietrele îmi vorbesc despre ţări de demult… formele lor, reflectând numărul fiecărei zile scris într-un calendar dincolo de real, îmi spun să las porţile deschise… să intre pace… Când plec, să le închid… E încă speranţă.
________________

Tu mă iubeşti pentru iluzia asta de trup… Ţi-aş putea da dreptate însă tot ce ştiu real sau părelnic real se îndepărtează… tu, nu… sufletul ţi-l trăiesc înăuntru şi în afară ca pe o a doua viaţă… când pietrele cheamă, refuz, spun nu norilor… inimii tale, nu… Întoarcerea aripilor în lutul spălat de ape e mistuire de cer… În felul meu, al tău, suntem o casă… Miliarde de case îşi deschid în noi ochii spre cer… Nu e tăcere lutul ce ne-mbracă… Frunţi, drumuri, zboruri dezlegate din chingile uitării, picurii ploii, tremurul frunzei… Ce albastre lacrimile din ochii mamei… Ce verzi chemările neştiutelor zări… Când am să mor, teii şi salcâmii mă vor aştepta în faţa porţii… Diferenţa dintre moarte şi viaţă e absenţa… N-am trăit, n-am iubit… Am legat infinit cu infinit… un minut… de fericire… nu, lacrimi n-au fost… ploi…
________________

Am mers în zi şi am visat în noapte acelaşi drum, acelaşi izvor, clipocind firav, spre infinit, clipele de viaţă. Lumea, trecând din început spre moarte, mi-a stat alături şi n-a existat. Oamenii urcau drumuri şi, ajunşi la câte un liman, îşi schimbau chipurile şi sentimentele. Undeva, într-o viziune, şiruri de oameni stăteau la rând la câte o casă de naşteri, să-şi vadă venirea în lume, apoi mergeau grăbiţi spre viitor şi se opreau la câte o şcoală, unde un dascăl îi striga pe nume şi le dădea un sens pentru mai târziu. Plini de bucurii erau unii şi aveau chipuri de îngeri, alţii erau plini de ură şi aveau chipuri slute. Se roteau şi unii şi alţii pe o muzică a lor când din astre picura viaţă ce nu le era dată decât un timp prea scurt sau prea lung, spuneau cei care nu ştiau să se bucure de clipele de ei şi din jur. Uneori, dimineţile, când nimeni nu se gândea la război, aripile unora erau sprijin pentru ceilalţi şi se dorea să fie bine. Te-am căutat atunci printre oameni şi n-ai fost. Te-am strigat printre flori şi fluturi şi nici acolo n-ai fost, deşi te simţeam pretutindeni… Erai în sufletul meu, mai mult decât oriunde, alinare şi durere, în aceeaşi măsură. Viaţa e o carte complicată în care scriu suflete. Între speranţe şi amăgiri, sunt încă atentă la clipocirile izvorului spre infinit. Caut un sens pentru viaţa părinţilor care m-au purtat pe braţe şi mi-au dat căldura sufletelor lor; îmi ridic copiii în braţe şi ei se desprind şi pleacă mai departe, tot mai departe; nu au cum să vadă lumina răsfrântă în lacrimile ce picură din ochii mei. Şi nici tu, dar ştii întotdeauna ce simt, lumina mea răsfrântă din astrul speranţei, zilei şi nopţilor tumult, pace şi drum. Dă mâna şi hai să alergăm în noi… Slujbele din biserica aceasta sunt doine din fluiere de lut… Aerul răspunde, elementele chimice se divid, refac drumul spre omul superior, cel care nu va ucide, pentru că va avea destulă inteligenţă să nu-şi mai dorească să fie doar prădător şi nici nu se va teme că e prădat… Gândurile merg înaintea noastră şi-napoi, strângându-ne în mănunchi de raze ce vor lumina târziu deasupra unui prag de întoarcere fără întoarcere. Atunci, alţi oameni vor rosti în gând: Doamne, intră şi-n casa orbului… Noi, vinovaţii de viaţă scriem, dar n-avem chip…
________________

Spaţiul… Când rostesc un lucru, o fiinţă, o idee, o lumânare aprinsă, am o imagine a lor, le ştiu, le cuprind… Când în suflet primesc jumătatea prea departe, o ştiu, mă ia de mână… Şi plouă din senin cu raze şi cu lacrimi de bucurie. Uneori, de tristeţe. Se pleacă ramurile teilor sub hârjoana vânturilor venite din zenit… Ultravioletele duc fărâmele viitoarelor planete la un pas de gând, de tot ce sunt, ce suntem, căutând răspuns… Poate fi unu fără nimic?… Zero – absenta, aşteptarea. Unu, materia, replicându-se din esenţa ei infinit. Stelele se nasc şi mor, creând, întâmplător sau nu, sisteme galactice în care, uneori sau mereu, poate apărea viaţă ce va muri pentru a fi altceva la un capăt de timp. Scriu… Glasul sufletului poate accepta mai târziu. Aştept de când mă ştiu. Nu mai e aşa mult. Nisipul e valurile ce ascund stelelor sângeriul chemării. Mă voi întoarce cândva… templu sufletului … Materie, cer, pietre, trunchiuri, apă, Arhimede, Euclid, Leonardo, Einstein, Mendeleev, Picasso, Byron, Eminescu, enorm de mulţi alţii, altele – călători în tăcerea gândului creator – au mers… Mergem în urma lor, încercând să ştim mai mult… Nimic din ceea ce ştiu nu-mi dă dreptul să afirm că ştiu… Am învăţat a cunoaşte prin imitaţie… Am învăţat să deduc prin imitaţie, cu încăpăţânarea sau naturaleţea pescăruşilor gălăgioşi care se opresc dimineaţa pe stabilopozi şi străpung marea cu privirile, apoi cu tot corpul, când descoperă hrană, precum înaintaşii lor… Nu destul, niciodată destul… Scotocesc şi nu mă mulţumesc să văd că anume situaţie se repetă şi trebuie să fac din asta o regulă. Pândesc, din colţul meu de la masă, precum păianjenul zvârcolirile întunericului în braţele luminii sau invers. Se poate merge cu gândul de-a lungul timpului fără început, fără oprire?… Se poate parcurge o distanţă de niciunde spre niciunde?… Pas cu pas – ar spune înţeleptul… Alţii au învăţat să creadă… Mai mult poate cu timpul… infinitul… Ce linişte ciudată străbate dinspre pietre… Ce tihnă dinspre străbuni… Vedeau… şi mâinile lor, şi ochii, şi paşii percepeau existenţa unui Dumnezeu în semnul crucii, în semnul ierbii, al cerului, în grâu… Câtă nevinovăţie în credinţa lor… Câtă culoare… Minţi au visat apoi cete de îngeri, rai, iad, suflet… trup de lut fiului, răstigniri… binecuvântări, iertare, pedepse… Nu pot să ştiu dacă există, unde există, cum… Dumnezeul meu nu pedepseşte, nu iartă, nu promite… E o poartă… Bat şi nu-mi răspunde… Mintea înţelege… Ce înţelege?… În numele cărei drepte logici a ucis şi ucide omul oameni pentru că poartă alt semn al credinţei, alt număr la casă, altă culoare a pielii, altă soartă?… Care lege divină dă drept fiinţelor umane să se considere stăpâni peste oameni, umilind, exploatând, răstignind?… Ce înscris a spus «ia din natură tot… e al tău»… N-a plâns Dumnezeu când, suflet după suflet, miliarde de alte vieţuitoare au murit pentru ca omul să aibă mese bogate, haine, case?… E nevoie să ne umplem neobosita foame de mai mult, desconsiderând tot ce există?… Sunt om, unul sensibil bătând timid la o poartă prea înaltă, dar mă întreb: din punctul de vedere al vieţuitoarelor sacrificate de om, ce chip are Dumnezeu?… ce suflet?… Dincolo de noi, e materie-antimaterie şi energii… stele se nasc şi mor… sau ce-o mai fi… găuri negre care absorb totul şi-apoi dispar prin propria ardere… În loc e un suflet, măcar unul care-şi visează viaţa reală născându-se din altă stea care într-un timp, cândva, va înghiţi iar totul murind … În visul acesta numit viaţă trăiesc şi eu şi mă mir cât de albastre sunt încă dimineţile între cer şi şuvoaiele firave de apă… Am căutat, în mine, glasul de dinainte de pietre… pământul s-a umplut de păsări albe, de iarbă, de flori, de fluturi… de pace, dar şi de durere…
________________

…Un visător… dansa în ploile dintre mările de întâmplări ale vieţii… Vezi, Doamne?!, striga… aceasta e femeia mea… desfăcea pumnul în care ţinea o fotografie şi o ridica spre cer ca şi cum era acolo… şi ea râdea… şi toţi picurii dimineţii şi ai cerului… Sunt tu… întoarce-te, a strigat după ce vântul a desprins fotografia şi a purtat-o în spirale spre zare… Cuvântului şi sufletului tău am fost casă … întoarce-te… În mine lovesc, val cu val, amintirile noastre… A scrie cu sufletul e, uneori, o nesfârşită strădanie de a da oamenilor infinitul… Câte trunchiuri de arbori au trecut până acum în cartea vieţii cuvinte?… Vanitate a omului care-şi dezgroapă rădăcinile în toate ochiurile de geam deschise spre departele răsunând în limba clopotului, sufletul caută… Drumul se înalţă, se roteşte, coboară mult, sunt scări apoi spre… Întrebare e totul… Cine i-a creat forma… cine absolutul neîntoarcerii?… Când nu vom mai fi, sufletele acestea vor şti un timp să nască sori la capete de zi… apoi, despicând neantul, vor redeveni ireal.
________________

Tot ce-mi dai umple o clipă… singura clipă… un arbore cu miriade de braţe, un univers… cât albastru pe cerul zilei, cât vis poate să încapă… cât roşu, cât verde… nu ştiu ce iubesc mai mult… ochii, sufletul, paşii, aşteptarea, modul în care mă alinţi, faptul că-mi eşti alături şi când uit… Fiecare frântură de suflet se îmbracă în ea, în cealaltă, replicându-se infinit… Materia respiră… Se nasc galaxii… Avem un sens în copii, în părinţi, în drumul bătătorit de lumină până la noi… n-avem inimă să murim… scriind, desfacem înaintea noastră, în sinele profund, speranţa că vom rămâne undeva, într-un bob de cuarţ, gândul ce se deschide spre ceruri, învăţând o dată şi încă o dată că lumina e suflet, lutul, arderea…
________________

Miron Dungă ştia că nu e singur… în toate locurile de pe pământ, aştepta cineva… poate trenul, poate pe Dumnezeu, poate Dumnezeu, poate infinitul, poate o stea… Trebuia doar să vrei să ajungi. Şi uneori ajungea, visa…
În dreptul porţii lui nu era nicio staţie – trenurile veneau şi treceau – năluci grăbindu-se să ajungă… Unde? Cum? Când?…
Într-o dimineaţă, coborî cineva sau urcă, avea să dezlege mult această enigmă. O pasăre cu penele albastre şi ochi aurii, cum stătea Miron în pragul uşii şi privea gânditor, coborî dintr-un tren pe care scria nu scria nimic şi i se aşeză pe umăr.
– Ce linişte, spuse. După vacarmul din tren… Eşti singur?
– Acum, nu…
– Scriitor?
– Uneori, da… se vede?
– Poate da, poate nu… Aş vrea un strop de apă. Deşi devreme, e cald, prea cald în ultimul timp…
– Merg să aduc din fântână. Aşteaptă aici, te rog.
– Citeşti mult? întrebă văzând cărţile de pe masă.
– Caut…
– Nu e niciun adevăr sub toate acestea, nici în urma lor, nici în altă parte sau, să spunem, este unul singur – viaţă.
– Se poate înţelege?
– Nu… Cei care au murit crezând într-un Dumnezeu care să explice totul şi să-l condiţioneze, au fost visători. La fel şi cei care au căutat să explice totul ştiinţific. Nu se poate afirma nimic sigur, poate doar că am sperat uneori şi speranţele noastre au ajuns realităţi, deformate de timp, de distanţe, de percepţie şi de un destin. Pătimaşii filosofi creştini sunt mulţumiţi acum? Au ajuns în casa acelui adevăr al lor divin? Au fost liniştiţi atunci? N-au fost. Au luptat, continuu, să se convingă şi să convingă neantul că unica explicaţie e Dumnezeu.
– Acum, cu puţin noroc, sunt în urcuşul drumului, în legănarea râului, în norul ce se opreşte deasupra casei, la intrarea unei biserici, razele soarelui trecute printre ramurile unui tei încărcat de flori, în lemnul ros de ploi al crucii, firele de iarbă ce ies primăvara de sub lespezi… materie şi suflet se amestecă în alte fracţiuni de real, creând alte destine, alte minuni.
– În realitatea aceasta poţi să te învârţi oricum, nu vei găsi decât frânturi din ceea ce cauţi, poate atât cât să spui unei fete că e frumoasă şi să visezi că mâine îţi va fi veşnicia unei iubiri. Şi-apoi, bătrâni, că vă veţi întoarce în Dumnezeu, undeva, dincolo de lespedea rece a unui cimitir, sau materie din care o stea, cândva, să ardă, încălzind un alt pământ. Piesa aceasta muzicală are ceva divin.
– Indian Spirit – The State of Grace. Comuniune om, natură, spirit, explicabil, inexplicabil – viaţă din adâncul privirii la cer.
– Adevărurile sunt ca privitul în adâncul fântânii. Dacă priveşti acum, ce vezi?
– Cerul şi pereţii fântânii.
– Dacă ai privi în jur, ai vedea mii de milioane de alte fântâni. Fiecare om cu fântâna lui. Dacă priviţi toţi în adâncul unei fântâni, vedeţi cam acelaşi lucru. Dacă priviţi în afara fântânii, adevărurile îşi duc graniţele spre infinit…
________________

întrebările încep cu de ce?… de ce ce?…

Mariana Fulger: the Earth is more than 25,000 light-years from the black hole at the galactic center.
Mihuţ: doar una?
Mariana Fulger: una chiar în centru
Mariana Fulger: asta înseamnă că în constelaţia Scorpionul o stea a colapsat.
Mihuţ: aşa şi? bănuiesc că nu trage galaxia în ea.
Mariana Fulger: sper
Mihuţ: asta fiindcă înţelesesem că galaxia se extinde
Mariana Fulger: oricum, cine dintre noi va reuşi să vadă?
Mihuţ: nostradamus
Mariana Fulger: fiecare spaţiu cosmic se extinde, după ştiinţa noastră
Mariana Fulger: dacă s-ar strânge, ar reveni la punct
Mihuţ: şi virgulă…
Mariana Fulger: nostradamus era un lunatic care se droga.
Mihuţ: ce contează metodele?..
Mihuţ: rezultatele sunt importante
Mariana Fulger: daca tulburi mintea, vede ce vrea ea.
Mariana Fulger: imaginaţie
Mariana Fulger: nu cred în previziuni. nu altele decât cele bazate pe fapte
Mihuţ: de genul mâine o să fie cald?
Mariana Fulger: materia, fiecare particulă, are în ea un cod genetic care o face sa evolueze într-un fel anume.
Mihuţ: codul genetic are materie în el?
Mariana Fulger: are. altfel nu se poate. e ceva material. ce-o fi fost înainte de materie?
Mariana Fulger: vreau sa-mi pot explica de unde venim. de ce? unde mergem? de ce?
Mariana Fulger: realitatea e un joc al zilei şi al nopţii.
Mihuţ: din părinţi. spre materie. din întâmplare
Mariana Fulger: şi primii părinţi, din ce? primele celule? primele particule?
Mihuţ: biblic vorbind, mai întâi a fost găina
Mihuţ: în realitate, nu ştiu
Mariana Fulger: trecând peste poveşti
Mihuţ: sau poate a fost un ou viu
Mariana Fulger: înainte de ceva a fost nimic.
Mariana Fulger: asta nu pot să percep. nimicul.
Mihuţ: asta e o întrebare foarte bună
Mihuţ: ai putea să te gândeşti la o regiune să zicem un cm^2 cu densitate mai mică de 1
Mariana Fulger: daca e materială, da
Mariana Fulger: oricât de mică, oricât de rară
Mihuţ: materia se vede, dar cum nu ocupă toată densitatea pe care o are la dispoziţie. înseamnă ca ea conţine nimic
Mihuţ: adică conţine şi nimic
Mariana Fulger: pot să-mi imaginez şi infinit minus 1
Mariana Fulger: infinit, nu
Mihuţ: a zis cineva că există infinit?
Mihuţ: sau că există nimic?
Mariana Fulger: o idee care să explice cumva ce e dincolo de ce e
Mihuţ: acelaşi lucru, dar în alte stări
Mihuţ: poţi să te gândeşti că ce lipseşte să umple centimetrul ăla pătrat se găseşte în alt centimetru pătrat pe o altă dimensiune, dacă te uiţi la pătrat ca făcând parte dintr-un cub?
Mariana Fulger: asta se poate învăţa. cât trăiesc, caut.
Mariana Fulger: când mor, dispare totul pentru mine. nu şi pentru ceilalţi. realitatea mea devine nimic
Mihuţ: realitatea ta e o adunătură de impulsuri electrice care se plimbă între neuroni
Mariana Fulger: realitatea mea e un set de imagini. unele învăţate, altele imaginate
Mihuţ: de zgomote, de mirosuri, de frici, de bucurii, de atingeri…
Mariana Fulger: creierul înregistrează imagini
Mihuţ: asta fiindcă vezi
Mihuţ: exista oameni orbi din naştere
Mariana Fulger: fiecare alte semne au un cadru
Mariana Fulger: şi ei percep imagini
Mariana Fulger: îi învaţă alţii
Mihuţ: cum?
Mihuţ: miros albastru?
Mariana Fulger: descriindu-le o floare, un om, cerul
Mariana Fulger: mirosul ţine de stomac mai mult. de foame.
Mihuţ: te rog
Mariana Fulger: auzul de primejdie sau încântare
Mariana Fulger: ce mă rogi?
Mihuţ: mirosul nu ţine de stomac
Mariana Fulger: dacă spui tu?
Mariana Fulger: ţine şi de reproducere
Mihuţ: şi văzul nu?
Mariana Fulger: şi de instinctul de apărare
Mariana Fulger: şi văzul?
Mariana Fulger: pentru ochi există lumina
Mariana Fulger: stelele care mor arată ca nişte ochi.
Mariana Fulger: credincioşii spun că sunt ochii lui dumnezeu.
Mariana Fulger: un univers în care materia se naşte şi moare….
Mariana Fulger: ca să se nască alta
Mihuţ: se transformă
Mariana Fulger: înainte reuşim să vedem şi înapoi, cât ţine de percepţie. Tare mult aş vrea să ştiu ce a fost. de ce e. ce va fi.
Mihuţ: timp
Mariana Fulger: frământări
Mihuţ: prea gândeşti înainte şi înapoi
Mariana Fulger: înainte de timp?
Mihuţ: ia şi tu totul ca un tot
Mariana Fulger: aşa îl iau, dar nu-mi răspunde.
Mihuţ: ca să preiau o idee cunoscută: nu pui întrebările potrivite
Mariana Fulger: adică?
Mihuţ: adică ce?
Mariana Fulger: cum ar fi potrivite?
Mihuţ: ce?
Mariana Fulger: întrebările
Mihuţ: cred că întrebarea mai de bază şi recursiva este ce?
Mihuţ: ne întrebăm de ce? dar de ce ce?
Mihuţ: ne întrebăm când, dar când ce?
Mariana Fulger: pornind de la ce percepem, ne întrebăm de ce
Mariana Fulger: dacă n-am percepe, nu ne-am întreba
Mihuţ: ce percepem este tot ce credem că percepem?
Mariana Fulger: eu de unde să ştiu?
Mihuţ: ce?
Mariana Fulger: dacă e tot
Mihuţ: şi asta e o întrebare bună: eu de unde să ştiu?
Mihuţ: s-ar putea ca lumii să îi scape importanţa ei
Mariana Fulger: vezi? pun şi întrebări bune
Mihuţ: din nou uite: vezi?
Mihuţ: oare vezi?
Mariana Fulger: sau îmi închipui?
Mihuţ: mai întâi îţi închipui. apoi te uiţi cu atenţie şi vezi
Mariana Fulger: ce e atenţia?
Mihuţ: dar s-ar putea ca atenţia asta să caute tot între lucruri cunoscute
Mariana Fulger: oferă materialitate percepţiei?
Mihuţ: o explorare exhaustivă a bibliotecilor personale
Mihuţ: da
Mariana Fulger: iar ne afundăm în necunoscute.
Mihuţ: aztecii chiar nu au văzut corăbiile spaniolilor?
Mihuţ: dacă extraterestrii ar veni pe pământ, i-am vedea?
Mariana Fulger: poate că i-am percepe
Mariana Fulger: nu ştiu daca i-aş vedea
Mariana Fulger: nu-i ştiu
Mihuţ: simţurile se învaţă?
Mariana Fulger: dumnezeu se învaţă?
Mariana Fulger: simţi că e ceva care te apără?
Mihuţ: dacă organele corespunzătoare sunt sănătoase, bineînţeles
Mariana Fulger: eu asta numesc dumnezeu.
Mihuţ: oarecum
Mariana Fulger: poveştile despre dumnezeu se învaţă
Mihuţ: dar eu lucrez pe sistemul în care exist în multe planuri şi nu le conştientizez decât pe acelea în care trăiesc
Mariana Fulger: oricâte planuri ar fi
Mariana Fulger: e o legătură între noi şi ceva de dincolo de noi
Mihuţ: pentru mine asta sunt celelalte dimensiuni
Mihuţ: şi de ce legătura asta ar vrea să te apere?
Mariana Fulger: pentru că am nevoie de siguranţă ca să exist.
Mihuţ: puţină încredere în tine nu poţi să ai? trebuie sa te care cineva?
Mariana Fulger: încrederea în mine e încrederea gândacului că nu-l va strivi cerul. ce sunt eu ca să am atâta încredere?
Mariana Fulger: un ambalaj de piele şi oase care-şi pune milioane de întrebări.
Mihuţ: un ambalaj de piele şi oase şi întrebări…
________________

Cum să mori, când doar în viaţă găseşti atâtea minuni?… cum să uiţi să priveşti, înapoi, paşii care te-au dus spre vis?… Când cerul te-a luat de mână şi arcade albe au scris albatroşii, stelele au învins nopţile de teamă, spaţiul a spus: acest timp, nu altul, singura petală ce va străluci în palma destinului, paşii de copil… inimă, pentru ei, pentru toţi ai zărilor de dincolo de zări, trăiesc… Dacă va fi să taci, să laşi undeva cuvânt de pace sufletelor care te-au iubit… Cineva foarte supărat pe patul conjugal a inventat patul la sute de mii de mile distanţă… alt om a vrut să ucidă sau a ucis… omul îşi loveşte animalele domesticite cu toporul sau le lasă în legea lor, fără hrană, fără adăpost… Doamne, îngenunchează cu mine… La marginea râului vieţii, timpul aleargă… Pe golgota vieţii urcăm crucea adevărului, fiii lui şi-ai omului să vină în urma noastră ducând în mâini cartea înţelepciunii…
________________

Around and act in the same play… viaţa… drumul, popasul, lumina, gândul, departele aproape, aproapele departe… Între două praguri – viaţă, moarte –, desfacem clipele şi le dăm drumuri şi spaţii, să se întoarcă la sfârşit de rugă… la început de lumină, altă cale mirării, alte zboruri, zbateri să fim buni, drepţi în amintirea tuturor când trecerii nu vom mai şti întoarcerea… Cât de scurt pare drumul… cât de amplă mirarea în faţa, înăuntrul şi înafara atâtor frumuseţi ce se găsesc doar aici, acum, în viaţă… şi nu pot, nu ştiu să mă despart de aceste clipe dăruite, cu bunătate, de un Dumnezeu pe care nu ştiu să-l înţeleg, nu ştiu să-l neg… e ca şi cum pe râu ar pluti un râu, din timp în timp, aducându-ne veşti de departe, de foarte departe… o linie ce se suprapune sieşi şi se completează infinit prin astre… realitatea e o cale lungă – miliarde de ani-lumină până la noi şi mai departe… înapoi… Steaua… numai una să fi fost, şi-ar fi fost de-ajuns… Lumea e un spaţiu care se creează din el, în el închizându-se ca-ntr-un inel, gol pe dinăuntru, gol în afară – o dungă firavă de realitate ce ne cuprinde pe toţi… în această nevoie de fapte-tumult, lumina s-a creat din nimic şi în ea a cuprins viaţa şi moartea, fiecare minut în care am lăsat să trăiască, am ars un spaţiu în afara şi în adâncul a tot ce ştiam…
________________

Cineva, un om, va reuşi de fiecare dată să ridice un colţ al vălului, poate prea puţin, ţinând minte însă şi combinând adevăruri care să dea chip realităţii. Universul l-am imaginat pornind de la modele particulare, uneori abstracte, am stabilit legi care funcţionează parţial; dacă am avea destule noţiuni, am înţelege, poate, mai mult. Cine ştie? E lung drumul, necesar urcuşul – rotirea gândului pe boltă, suişul-coborâşul în arderea atomului, tainice sfere plămădindu-se în retortele materiei, în tâmplele captând lumina aştrilor, în palma aşezată pe creştetul bătrânului, al copilului… călătoria înseamnă scopul ultim, mergem înainte… curcubee, în simplitatea primei nuanţe a luminii, adăugăm adâncime cerului, înălţăm hristi, calea înţeleptului ne ajută să căutăm, cărţile nu sunt pedepse, trăiesc, cât mai aproape de sacristie, munţii vorbesc despre tăcerile cuvântului.
________________

Nu eşti nicăieri şi pretutindeni eşti neobişnuitul obişnuit în care-mi adâncesc privirea şi mă bucur şi plâng – cu cât adâncesc sensul acestui gând, mintea ezită să privească – un fel de a-mi spune despre lucruri care nu trebuie înţelese mai mult… te voi privi şi azi – ţi-am învăţat tresăririle – prea mult zbucium în sufletu-ţi ca şi cum o mie de oameni, miliarde ar striga dragoste, pace, lumină, fericire în coborârea apelor şi creşterea cerurilor, în moarte, în ierni şi-n lăsarea serilor eterne, noroc… gând rătăcitor în toate lucrurile şi nelucrurile, cânt cuvinte fără sens pentru pietre, visez, cu ochii deschişi, fericire pe feţele tuturor oamenilor şi vin spre noi toţi copiii cu braţele deschise, precum porumbeii, îndrăgostiţii spre ei, înăuntrul fiecărei clipe dăruite de un sfânt al vieţii şi dragostei… şi tu vii din orice anotimp, suflet la întâlnire cu mările, cu stelele şi codrii, cu universul… umbre şi nori trec spre apus… acordurile pianului… haiduc sufletului, la drumul mare, aştept – poet năuc – atunci când mă chemi infinit şi mă bucur… am să vin… sau nu… marea şi dragostea sunt zbuciumul care nu trec dacă trăiesc în oameni, dar lasă în urmă nisip pustiu şi, din când în când, dacă ai noroc, o sticlă roasă de sare, cu un bilet pe care el sau ea, sau amândoi au scris plângând: eşti tot ce am şi nu pot să uit… te rog să mă ierţi… îţi mulţumesc.
________________

Cineva care sunt aşteaptă să am aripi, să ştiu culorile zborului, să caut oamenii în lumile lor de întâmplare, să găsesc, să dăruiesc, să primesc, să mulţumesc, să ajung, să rămân, să iubesc, să păstrez, iar dacă nu pot să fac pasul următor, dacă totul se năruie şi nu găsesc drumul, sufletul şi ceva din nedefinirea destinului, poate un prieten sau un părinte din tăcerea lui, să mă înalţe, să mă înveţe, să mă iubească din nou, să fie bun. Caii albi ai speranţelor mele sunt asini, merg cu spatele. Unul pare celălalt, celălalt pare unul; cel care l-a dus pe Iisus în Ierusalim, ştie Coranul, celălalt, Biblia. Copilării, le spun, îngâmfaţilor, suntem doar idei – aripi ce-şi duc zborul fără sufletul unicului în noi. Am început să scriu în adâncul hârtiei, ca şi cum gropii i-aş imprima esenţa cu ceruri din care un astru să refacă ţărâna, fire de lotus trezite să perceapă întoarcerea bărcii în apele limpezi, uneori, ale realului. Oamenii buni au cerurile lor… unii în mine, eu în ei… După fiecare uşă e o viaţă – aud vacarmul trăirilor, de multe ori, tăcerea. Nu tac toţi odată şi nici nu-mi bat în suflet în aceeaşi tonalitate. Unul singur ştie toate măsurile. Prin tăcerea ca o năframă de corzi mute, întinde mâna, e caldă, rosteşte: tu nu poţi să mă rătăceşti. Eu ştiu şi nici nu caut. Jumătate tu, jumătate eu, ireali, plutim la jumătate de palmă de cer – două suflete de pietre izbăvite de tăceri.
________________

Suntem oameni – poate ultimele sensuri, poate începutul – trăim prin oameni, prin speranţe şi deznădejdi, prin orice, mergând înainte… Ce e lângă mine e mai mult decât pare, ce e în mine, în tine, fiecare fibră, e un tom cu milioane de ani-lumină… Dacă o simplă mitocondrie n-ar fi sol şi frunză…, ar fi altceva, micul gigantic univers celular ar trăi dacă i-a fost dat, sau nu, cine poate spune? Enorm de fascinant totul, dacă ai timp să observi, dacă ştii… Ne obişnuim să stăm cu spatele la lucruri, cu gândul la traiul de muritori… în spatele nostru, o lume de lumi de obiecte, de energii, perceptibilul şi extrasenzorialul, concretul şi abstractul aşteaptă să vedem… Sau poate că nu… La urma urmei, suntem iluzia aceleiaşi speranţe – viaţa…

Dă mâna şi hai! Sunt multe casele în care n-am fost… Aşa numesc eu visele… Oraşul acesta are străzile ascunse – ceea ce văd târându-se spre marginile sferei sunt secundarele orologiului numit de pictori viaţă… Nu există noapte şi lumină în două suflete care se găsesc, doar aripi, cerul şi din ele cresc universuri… Fiecare vis în care vii chemându-mă, fiecare vis în care aştept şi totuşi n-am învăţat esenţialul. Nu poţi opri râul din mersul lui spre ocean. Te caut de-un veac şi nu ştiu nici acum de ce şi nici n-am să ştiu… eşti infinitul.
________________

Am crezut că se poate uita… că poţi merge înainte când sufletul sângerează căutând celălaltul… că poţi trimite undeva mult înainte şi înapoi toate clipele de fericire şi durere ce-au fost viaţa ta şi a omului cu care ai trăit şi cu care ai urcat, ai coborât, ai zburat, te-ai târât, ai stat la rânduri ce păreau fără sfârşit sau prea târziu la ghişeele sorţii…, cât ai aşteptat când totul a părut să fi dispărut după un zid prea gros şi nicio vorbă măcar n-a ştiut afla drumul spre tine din sufletul care-ai fost, care-a fost…

Uneori, clipele sunt cuiburi în care şaizeci de infinituri, şaizeci de grăunţe fine de lumină (de ce le-om fi spus şaizeci noi, oamenii? păi, cine? convenţionalul care măsoară bătăile inimii, dând contur static un timp realului) aşteaptă să alegem pătrunderea în noi cei reali oglindindu-ne în infinit cât să păstrăm inima obiectelor învăţate sau doar intuite în drumul până la clipa de prezent şi să se nască în altă viaţă toate pentru ca măcar în una dintre oglinzi să trăim fericirea împreună cu jumătatea de întâmplări ce aici nu ştim sau nu avem timp. Dac-aş şti să închid timpul într-un vis – într-un vis, spaţiul şi istoria – visul în sine, nu ştiu al cui şi de ce a început dintr-o dată sau dintr-o dată e totul şi îl prelungim imaginar, sperând, dorind să trăim şi mâine prin copii, prin copiii lor…, prin cuvinte scrijelite în destin. Dacă l-aş şti închide, să-i dau voie mai puţin de-o clipă să se deschidă în faţa ta spre târziu, să ştii că exişti, că existăm şi că nu e de prisos şi nici de risipă niciun minut.
________________

Scrisul e viaţă… copilul a ştiut… n-a dat linişte cărţilor până când n-au rotit spaţiul în fiecare acoladă schiţată cu grijă de un suflet gând… ochii tatălui au ştiut… vedeau mai departe: au aripi cuvintele… le simţi în piept, întinzi braţele… sunt drumuri… urcă spre zări despre care nu ştii nimic mai mult… toţi copii au ştiut… în mânuţele lor calde, puţin din toate – şi lacrimi, şi piatră, şi bătăile inimii, şi sărut, şi zborul măiestrelor, şi verdele infinit al speranţei… Scrisul e părinţii… spre poartă, ferestre, icoane spre gândul sfânt, tremurul mâinilor, al buzelor pe care lacrimile se scurg firesc… E poarta bisericii pe care bunica mă învăţa s-o sărut, şi zidul… drumul şi lumânarea arzând pe piatră… apusul, cum mă găsea cu tâmpla sprijinită de cruce… Scrisul e ţărâna în care îşi caută viaţa sufletele secerate de alte suflete… e lagărele de concentrare în care oameni, trupuri aruncate peste trupuri, schelete vii, au devenit cenuşă… Scrisul e gropile comune din care alţi arbori vor creşte şi vor spune cerurilor cum în altă viaţă aici au fost oameni… scriu… lângă mine s-a oprit un om… sunteţi de mult aici?… douăzeci şi doi de ani… mi s-a părut că vorbiţi cu cineva… poate… aţi citit ziarele?… credeţi că trece?… moţiunea… în viaţa aceasta, acum, ca punct de aproximare a realităţii, există şi nu există… e însă realizabil în mintea unora… vise… şi-apoi, cine mai crede în politicieni?… politica e o armă… dacă eşti bun actor, poţi induce maselor acea stare în care să te poarte în triumf spre palat… nici măcar jumătate n-au spus… asta-mi aminteşte că asist, vreau-nu vreau, la un spectacol ratat… masele te poartă spre rug când uită… sau când îşi amintesc… istoria e plină de trecut…
________________

… erau oameni pe partea aceea de lumină… se bucurau… plângeau, uneori… visau… se temeau… nu de fiarele fără milă… pe-acelea le opriseră de mult… nici măcar de avertismentele naturii… de ei se temeau, şi-atunci, s-a gândit fiecare cum să-l îndepărteze pe celălalt… cum să adune… mai mult, mai departe, etern… nucleara sete de pace… pământul n-a ştiut să strige, dar chiar dacă ar fi ştiut, cine să-l audă?… oarbe minţi au aruncat viaţa în bezna tăcerii fără gând… n-am vrut, n-am putut să uit… când m-am trezit, la un capăt de cer, lângă un stâlp de praf stelar, se legăna în lumina blândă a altui astru, un mugure de cedru… m-am întrebat cine a început… nu mai avea cui să-i folosească acest răspuns… ba avea… viaţa există, în felul ei complicat de simplu, fără să se întrebe cineva dacă e de la Dumnezeu sau un vis sub o frunte de geniu… pentru oameni însă e nevoie de miliarde de ani ca doi atomi simpli să formeze, întâmplător, în nebuloasele născătoare de stele, un strop de apă… cerul
________________

Suntem nori beţi de lumină, spunea, privind spre turla argintie din care, dangătele clare ale clopotului, într-o dimineaţă de vară, traversau aerul, ricoşând din clădiri şi arbori pentru a forma, în imaginar, corzile unor harpe vibrând uşor albastru trecând în verdele coroanelor teilor şi castanilor până la întâlnirea cu valurile neodihnitele, căutând depărtările. Vii?… Unde să vin? Să atingem eternitatea. Şi mă ducea, spunea el, acolo unde ar trebui să fie: dacă urci cu ochii închişi, în spirală, o poţi atinge. Citisem despre spirala lui Ulam. Pe înţelesul de visător, pornind de la 1, doi paşi la dreapta, ne rotim, alţi doi paşi la dreapta, ne rotim… Crezi tu că acolo, la capătul scării, e infinitul? Nu cred, sunt sigur! Iar dacă am coborî?… Am atinge zero. Şi dacă am coborî mai mult?… Nu încă, spunea… Ce dragi îmi erau ochii aceia şi buzele… Dar ce nu-mi era drag la omul care trăia în el fiecare scânteie de speranţă şi pe toate le trecea sufletului meu, nebun de fericire… Hai să înotăm! spunea, renunţând dintr-o dată la mersul în spirală. Dar eu nu ştiu să înot!… Te învăţ…, adăuga, atingându-mi tâmpla cu buzele. Apoi, roşea… Ştii, de fapt, nici eu nu ştiu să înot…, dar cine ne împiedică să visăm? Vii? Ne aşteaptă… Pe nisip, valurile sau vânturile modelaseră, cumva, integrala Riemann.
________________

Naşte-mă… ceartă-mă, învaţă-mă de la capăt că nu văd mersul, uneori merg împotriva timpului, înapoi şi un pic oblic, cum se duce stângul, sau dreptul… cum le duce sufletul… Sufletul e direcţia, universul e mai multe sau sunt mai multe unul şi mergem, planete ne rotim şi privim cumva cu mirare cât de strâns ne ţinem de mână şi totuşi parcă ceva ne desparte, poate inerţia care îndepărtează materia, aşa cum galaxia destramă clusterii din jur după ce i-a atras. Stelele se îndepărtează, materia se îndepărtează, dând senzaţia de expansiune a spaţiului. Unde? Ce e dincolo de margini? De ce limite? Cine spune că sunt margini? Margini la ce? Visul are margini? Doar o poartă, înapoi, sau două până în alt vis.
Naşte-mă… ceartă-mă când nu râd şi e soare, învaţă-mă să cânt stropii ploii… cuvintele au puterea ireală oarecum de a fi orice – uneori ne strigă, dar suntem prea departe, prea singuri… Naşte-mă, să fiu un timp secunda trăirilor tale… apoi, iartă-mă… mi-e teamă de ce ne face oameni… Ai răbdare… Uit adesea de ce te privesc şi-atunci mă apropii cu teamă, să nu suferi, să nu auzi. Din punctul de vedere al tăcerii, bucuria aceasta e desfrâu al gândului şi-al pietrei în care m-am închis trecând pe lângă steiuri să le învăţ triumful, statornicia, curajul, albastrul cerului… Te privesc… e linişte, tot mai linişte în ochi… Doar mintea, căutând depărtările, aduce, uneori, ecoul naşterii, al morţii unui început. Nu ne naştem singuri… alături e totdeauna, un suflet, cel pe care-l căutăm toată viaţa uneori şi-l găsim, dacă avem noroc, înainte să plecăm. Mi-aş dori să fi fost albatros… să zbor deasupra mărilor, strângând în vârful aripilor arcuşul şi vioara primului zeu muzician. N-am trup – o idee aşteaptă naşterea următoarei stele. Ochii pătrund… învaţă-i canoanele arderii… Scrisul greu sapă spre întregire… înfăşurători, în care ştiinţa, neştiinţa, firescul, părelnicul şi chemarea creează, din fiecare punct şi din fiecare nonpunct, dimineţi ce se strâng în memoria ideii.
________________

Dacă pleci, învaţă-mă să uit bucuria de copil cu care am trăit împreună anii aceştia minunându-ne de fiecare deschidere în percepţie prin care vin apele timpului şi rămân în urmă împingându-ne spre mâine. Închide ferestrele şi uşile zideşte-le să nu vreau să plec, sperând că voi fi aici când vei veni sau ia-mi sufletul şi du-l la margine de tot să nu mai simt umbre şi să-mi pară că eşti tu… să nu mai aud cum învăţam conştiincioşi nedespărţirea şi sentimentele pe care şi le trimiteau arborii când aerul devenea aproape şi depărtările erau aproape şi fiecare idee despre orice lucru era aproape… şi aproape eram noi.
________________

Cinstite poet… Muză….
Poet?… Aşa v-au spus la poartă? Nu ştiu cine e acela. Au râs de domniile voastre, sărmani oaspeţi… Probleme grabnice vă aduc la mine?…
Iniţiaţii din Atena roagă să te întorci la istoria…
Descoperiri noi? Am cu ce să umplu spaţii care aşteaptă…?
E doar o rugăminte. Se spune că ai încetat lucrul şi-ar fi necesar să continui.
Adevăr grăiesc cinstitele voastre guri… Am lăsat totul în paragină… N-o fi posibilă o alianţă? Mintea n-ar mai alerga dintr-un colţ în altul, neştiind unde să depene şi să aştearnă mai întâi gânduri… Am nevoie de această conciliere. Aţi spus muză, mai devreme… E o muză aici?… Glumiţi, desigur…
Copilării… Această legătură nu poate trece… niciodată…

te-ndepărtezi şi nu ştiu
frumoasa mea atee
ce să-ţi aştern în cale
să nu-ţi sângereze tălpile şi sufletul
când vei fi prea departe
de singurul zeu
care-a iubit cu patimă curată
o femeie

te-ndepărtezi şi întreb
au fost vorbe goale jurămintele
ce le spuneam deseori
când ne iubeam
ştiind că nu e
nu poate fi
om sau zeu mai fericit
sub soare
________________

Am vrut, Doamne, orbul de mine, să uit… să umplu mintea cu muţenie, să nu mai ating niciun ivăr ce ar putea să deschidă un suflet sau o lume cu frenezii, dureri şi nepăsări… să evit oamenii, să nu mai simt despărţirile, rănile… Am reuşit… Între mine şi mine nu e uneori nimeni şi îmi spun cu un fel de nepăsare: sunt aceşti doi muţi care-şi împărtăşesc impresiile spate în spate… deseori însă tac de tot… Din când în când, scriu… un fel de poezie fără început şi final şi în secunda următoare mă cert: pentru poezie trebuie să ai suflet şi două jumătăţi şi ceva de minte. Suflet… oare mai am?… Ca un recif gol mă simt uneori… imposibil de rămas şi mă întreb cum mă mai îndură oceanul acesta de existenţă? Cât? Nedrept îmi spun uneori plângând şi mă inundă ape de lumină şi suflete… însă… un prieten vechi, un părinte sau altă parte din tine când pleacă, ia cu sine multe dintre semnele care-ţi spuneau cum să ajungi între oameni şi acasă… Îi iei, Doamne, şi-i mai întorci uneori, până uiţi şi nu-i mai aduci… Te cert… Iartă-mă… Ceartă-mă şi tu şi aminteşte-mi să merg… El, sufletul aşteaptă… şi vine… unul singur, fără vămi, condiţionări sau altă plată, oricât de târziu, oricât de departe… mă cuprinde în braţe şi râde… sunt mereu aici… spune… aşa, legat la ochi, cu braţele întinse, pare un copil, un arbore care învaţă să meargă… strigătul lui tăcut…
_____________

Omul îşi trăieşte prezentul, învaţă din trecut, planifică mâinele, aşteaptă moartea, se asigură pentru situaţii în care nu-şi mai poate procura şi crea existenţialul, îşi creşte copiii, îi învaţă, îi ajută să-şi alăture cadrul existenţial cadrului general, ajută bătrânii când aceştia devin neputincioşi, semenii care suferă la un moment dat, consumă segmente enorme de timp, fonduri şi sănătate pentru a salva alte vieţi, unii dintre ei, să nu generalizăm. Omul urăşte, torturează, ucide… Fiinţă socială dotată cu înţelegere şi sensibilitate, îşi creează şi dezvoltă existenţa într-un spaţiu dat – pământul – sau dimpotrivă, tiranică, distruge. Neobosit căutător, explorează spaţiul, atât cât îi permite tehnica dezvoltată până în acel punct. Trăieşte în acest spaţiu un spaţiu de spaţii.

Nu ştiu dacă suntem primele şi singurele vietăţi dotate cu raţiune, nu ştiu nici ce e raţiunea, în afara intuiţiei şi a unui şir de legi pe care le-am dedus pornind de la ea şi care mă fac să stabilesc, de exemplu, că drumul de acasă la şcoală e linia pe care o urmează gândul şi paşii din pragul uşii la pragul şcolii. Remarcabil îmi pare modul în care localizăm obiecte, fiinţe, fenomene. Distanţa e, de fapt, la orice tip de fiinţă, o raportare la parametri despre care am învăţat iniţial sau îi avem în codul genetic. Drumul are în sine un complex de semnificaţii pentru mine ca fiinţă care are nevoie de hrană şi am învăţat că ea sau materia din care mi-o pregătesc se găseşte undeva, dacă plătesc. Pentru a avea această monedă de schimb, trebuie să muncesc. Crearea monedei implică imaginaţie, tehnică, muncă. Crearea hranei, a obiectelor de vestimentaţie, a uneltelor de muncă, a mijloacelor de comunicaţie şi transport, a mediului în care trăiesc, tot ceea ce văd a implicat şi implică imaginaţie, aplicaţie în practică, muncă. Toate au drumuri ale lor, ale noastre. Nevoia de cunoaştere mă duce acolo unde găsesc oameni şi cunoştinţe care să mă ajute să învăţ; mă duc pentru că am fost învăţată să mă duc sau pentru că trebuie să mă duc. Drumul poate fi drept, dacă am noroc, dacă sunt sigură de ceea ce vreau, dacă accept ce mi se oferă ca produs al educaţiei, ceea ce acumulez ca rezultat al existenţei. Pe segment scurt de parcurs, se poate ca acestea să-mi pară suficiente. Cum însă am dualitatea existenţială a întregului, nu pot rămâne mult timp într-un loc.
Obligaţi de viaţă să-şi câştige elementele cu care trăiesc, oamenii petrec decenii de viaţă cantonaţi în colţuri ale ei, ignorând un spaţiu care-şi trece existenţa temporală într-un mod al său. Se încorporează într-o idee, un spaţiu dedus din nevoi şi de ea, de ele, cele care-i tulbură somnul şi nu-i dau pace până când, rotiţă cu rotiţă, tijă cu tijă, arbore cu arbore, angrenaj în angrenaj, strop de culoare lângă strop de culoare, celulă lângă celulă, cuvânt lângă cuvânt dau obiectul ce ocupă un spaţiu undeva, lăsând un timp impresia de succes, de dimensiune care îl situează cumva deasupra oamenilor, un crâmpei de absolut. A doua zi însă, dacă nu chiar în momentul creării, alte idei se desfac din legăturile neuronale, fac omul să creeze pasul spre absolutul limită de a încorpora într-o idee totul – existenţa. Spaţiul existenţial, această ancorare a noastră în concret într-un cadru limitat îmi pare nevoia întregului de a se apăra de unitatea care se dezvoltă periculos, sărăcind metodic spaţiul de elementele care-i sunt necesare existenţei. Dacă aş fi Dumnezeu şi aş vedea cu câtă râvnă se pregătesc oamenii să se distrugă, distrugând, poate, unica oază de real, m-aş gândi mult dacă să-i învăţ să vadă. Nu sunt însă şi nici nu ştiu dacă există. Poate l-am creat, poate încă ne creează. În jurul nostru, materia şi energiile par distribuite simetric. Asta ar putea spune că suntem, undeva, protejaţi de rest sau, pur şi simplu, la voia întâmplării. O sirenă, în port, îmi spune că pe mare e ceaţă. Va fi o zi cu mai puţin soare. S-a dezvoltat şi acest domeniu al ştiinţei foarte mult. S-au modificat datele mediului. E încă foarte multă ceaţă peste cunoaştere. E beznă în univers, deşi fiecare particulă de praf cosmic poate ascunde un nucleu de stea.
Suntem abia la începuturi. Învăţăm, din imagini şi raportări la ceea ce ştim şi încercăm să ştim, naşterea luminii, a galaxiilor, a sistemelor planetare. Îmbunătăţim specii de plante şi animale, propria existenţă, performanţele fizice şi psihice, în cadrul dat şi cu elementele cunoaşterii pe care le-am dobândit din necesitate. Încă nu pot să cred că cineva de undeva din spaţiu ne-a transmis şi ne transmite informaţii care ne ajută să evoluăm. Dacă ar fi aşa, ar trebui să ştim mult mai mult. Ar fi o poartă spre (ne)cunoscut. Şi de acolo altele. Să fie acolo, pe drumurile neştiute încă, un loc în care alte existenţe ca noi îşi pun întrebări despre evoluţia lor din nimic sau dintr-un zeu care doar există, nu se poate întreba de ce, de când, cum. Mi-am imaginat că există o planetă pe care oameni fugiţi de cruzimea oamenilor îşi trăiesc existenţa. Dacă-mi las mintea să asculte liniştea, aud vieţi, voci care îşi strigă existenţa – suflete, ele ne vorbesc, poate că sunt în spaţiul dintre urechea mea şi tăcerea altora. Ce înseamnă pretutindeni? Într-un univers infinit, infinite sunt potecile, destinaţiile rămân în beznă. Infinit înseamnă fără limite. Suntem noi fiinţele limitate la trei dimensiuni, maxim patru, în stare să percepem nelimitele? Ideea de nelimitare e un vis al nostru, dacă se poate spune astfel, să ne putem imagina viaţa posibilă după moarte, măcar prin urmaşi. Unii visăm să ne întoarcem. Ne întoarcem limitat sau infinit ca posibile reprezentări? Dac-aş şti ce e sufletul, poate m-aş întoarce. Aş întreba primul om întâlnit în drum unde se ţine evidenţa vieţilor. Când aş găsi răspuns, aş încerca să cunosc, mi-ar lua apoi vieţi să învăţ istoria existenţei sufletului. Nu există adevăr de care să nu te îndoieşti măcar puţin, dar adevărul e că aş vrea să pot studia existenţa sufletului. Să mă înveţe din experienţele lui trecute când să mă încred în judecata celor din jur, în judecata proprie în multe privinţe. Când te consideri modestul grăunte de viaţă în stare să caute sensul spaţiului, capeţi posibilitatea întoarcerii, a realinierii posibilităţilor, a rescrierii sensurilor – atât timp cât se păstrează acest echilibru fragil numit viaţă. Dumnezeu e grăuntele tovarăş, cel care caută, asemenea mie, sensul lumii şi nu pedepseşte pe nimeni, pentru că nu asta vrea să mă înveţe şi nu poate – iubeşte orice reprezentare a vieţii. Imaginar… Oricum, nu de Dumnezeu îi pasă însă omului, oricât de mult ar invoca asta toate religiile, ci de el. Deasupra tuturor religiilor e omul, nu Dumnezeu. Atunci când oamenii cred cu obstinaţie că e voia lui Dumnezeu să fie suferinţă, Dumnezeu e suferinţă sau poate că nu e nimic.

E fascinant cât se poate ramifica ideea, cum cuprinde, pană la urmă (un vis, desigur), toate punctele cardinale ale existenţei şi inexistenţei. Tehnica e, poate, cea mai remarcabilă invenţie-capacitate a omului de a-şi realiza visele. Numerele, desemnând divinitatea, divinităţi, în filosofia savantului primordial, sunt căile prin care se încearcă să se explice totul. Dacă am face o călătorie în viitor, din cel mai îndepărtat punct de prezent spre actual, am fi uimiţi de cât de mult a construit mintea omului de-a lungul a milioane de ani. Cum Natura l-a obligat să o ia de la capăt şi el n-a ezitat, viaţa fiindu-i singurul geam prin care a privit realitatea. Dacă am merge dinspre prezent spre viitorul îndepărtat, acela pe care ni-l vor permite schimbările de mediu şi viaţa Sistemului Solar situat în braţul Orion al Căii Lactee, cu timpul expus absorbirii de către Marele Cluster al Fecioarei şi tot timpul hazardului, am fi şi mai extaziaţi de gradul de rafinare a minţii umane sau, dimpotrivă, de apropierea de natural, întoarcerea la viaţa simplă a omului înfrăţit cu Natura şi doar de ea depinzând. Aş vrea să am posibilitatea să ajung în anul 3000, să ştiu unde au ajuns savanţii cu studiul materiei, dacă legile fizicii pot constitui un tot sau sunt manifestări ale imprevizibilului şi, deci, niciodată în acord, toate. Aş vrea să pot privi atunci oamenii şi să nu mai deosebesc săracul de bogat, instruitul de neinstruit, în sensul că aş dori să se poată cândva ca omul să nu se mai deosebească nedrept de celălalt om. Să se facă eforturi pentru ca toţi oamenii să aibă parte de educaţie. Să nu mai fie diferenţe între nivelurile materiale de trai. Nu se poate să scoţi răul din lume atât timp cât nu se face destul pentru educarea oamenilor. Penitenciarele sunt pline de oameni. Invenţii ale oamenilor pentru semenii lor, să se poată izola răul de bine, alternativ, desigur, istoria ne arată că binele de azi care se crede conducător poate deveni mâine hrana şobolanilor, carnea şi oasele în care lovesc fără milă ceilalţi… de suflete oricum nu mai întreabă nimeni, conştiinţa n-are decât să suporte, sperând că se va întoarce roata cumva şi, dacă mai trăieşti, îţi vine rândul – la bine şi la rău, desigur, roata se învârteşte oricum. Cum nu se poate face o separare a materiei de antimaterie, nici binele nu poate fi separat de rău. Dar se poate face în aşa fel ca oamenii să înveţe să trăiască, să se respecte pe ei şi pe ceilalţi. Câte familii au măcar cunoştinţe primare despre cum trebuie crescut şi educat un copil? Învăţăm din experienţa părinţilor şi din ce am văzut şi trăit cu alţi oameni, fiecare, mai mult pe ghicite. Nu există decât foarte puţină ştiinţă în a forma oameni care să fie motivaţi să existe în armonie. Poate pentru că nu se poate, dar măcar încercând să faci ceva pentru ca toţi oamenii să fie educaţi, să ştie cum să-şi educe copiii, se poate spera că gradul de anulare a omului de către om va fi mic. Natura ştie să scape singură de surplus şi cineva spune sigur că natura e în noi. E şi în noi şi poate că ne e dat să-i moştenit partea de frumos mai mult decât ferocitatea oarbă a creaturilor care pradă şi ucid.
________________

năuc scriu dimineţile,
năuc, năuc, năuc, alături de alt năuc…
serile, năuc strâng mâinile în jurul inimilor, în jurul mâinilor, în jurul umerilor, în jurul tâmplelor, în jurul inimilor noastre de orbi uneori, în jurul sinapselor, în adâncul astrelor, în adâncul mâinilor, în jurul inimilor tuturor….
năuc alerg căutând cuvinte de demult pe care aş vrea să le păstrez, năuc merg acolo unde au fost şi găsesc pustiu… năuc îţi aud sufletul crescând la fiecare atingere a gândului meu, plângând când tac…
cum ar fi infinitul dacă ar fi tu? dacă eu… din creştet în tălpi, aerul e plin de pulberi de tei…
cineva aleargă înaintea omului… umbra… printre pietre bate un vânt pustiu…
________________

Priveşti muntele semeţ de la mii de kilometri depărtare şi-ţi pui întrebarea firească: «Voi ajunge?» Priveşti cerul de la mii de unităţi astronomice distanţă şi întrebi: «Vom ajunge?» Unde? se întreabă ochiul, urmărind cum creşte în faţa lui infinitul de reprezentări ale realului… Cerul, în continua lui neputinţă de a păstra pace pentru viaţă, se naşte, moare, se suceşte în minte, erupe mai puternic din materie, din ochi de vietate, de case, din apă, din frunze, din bătaia inimii… Realitatea e un joc al imaginaţiei, totdeauna un pic altfel, un pic întors spre rotirea acelor magnetice ale ceasurilor codului genetic al fiecăruia, spre prea adânc pentru ochiul obişnuit să perceapă margini… Am învăţat să văd primind îndemnuri… Imit mersul străbunilor de mamă, de tată, de… capul meu acum, spun despre cer că are o infinitate de zerouri şi un singur unu… cel care se divide şi care va rămâne… Nu, nu mai spun, întreb… Există?… Închid ochii… E seară. Pe cer, soarele aprinde norii şi se retrage după linia orizontului, într-o nouă iluzie de întoarcere. Întunericul creşte, valurile vin şi pleacă, falduri lichide, vântul le unduieşte spre lumi din trecut, din viitor, de aici, din afară… Viitorul, se scrie întotdeauna la răsărit… Dormi liniştit în camera ta de locuit sau, simplu, pe nisip… După miezul nopţii, luni colorate trec uşor, din una-n alta, într-un dans firesc al razelor astrului aflat la jumătatea drumului lui spre zi şi spre moarte, prin percepţia dată de depărtare… Dar cât de real e tot ce receptezi şi eşti uimit?… Eterice exprimări şi sensuri de cuvinte, despre care aflu când uit să privesc, prind contur dintr-o dată pe vârfurile degetelor. Între ochi şi pagina încă goală de fapte, se scriu lumi pe care nu le ştiu, dar le învăţ – amintiri ale clipei ce va trăi înainte ca timpul să-i vadă următoarea reprezentare în ochii vieţii… Să învăţăm verticalitatea spiritului, spun cei care vor să-şi fie stăpâni… Arborii ştiu să fie verticali… Acceptă însă unduirea, plecarea, atât cât e necesar, în faţa furtunilor, altfel se frâng… E greu să scrii despre adevăruri – nu stăpâneşti realităţi, doar le bănuieşti… A fi reprezintă un paradox… Prezentul e clipa ce se naşte din fiecare clipă de hazard ce trece… din fiecare speranţă-vis… Unii ar spune real, alţii întâmplare – cuvinte, îmi spun – oamenii le vor numi fără rost, alţii… un poet singur – o iluzie a realului prins între coperţile altor vise ce se scriu sau s-au scris… Deasupra sensurilor şi dedesubt de paşii tributari mâinelui, a fost şi-a rămas un semn de întrebare-virgulă în fiecare spaţiu alb, întoarcere într-o lume cât un cristalin, muză sau faun, ochi în ochii deschişi interior… iubesc uneori şi ard aproape de toţi sorii, alteori, uit, în spaţiul meu neîntreg, mor… şi cad tăcute rugi peste înaintea paşilor şi aplecarea turlelor, ca-n toate nopţile de Ajun, să ajungă la oameni, uneori alb vizibil la lumina sufletului, alteori, închipuite petale… Să scriem frumos, spune glasul poetului făuritor de grădini… Să culegem certitudini pentru mantia ce va ascunde răni… Caut sensuri, descopăr… jocul, înadins, să-mi epuizez de răspunsuri degetele şi ochii, să aud oamenii cum spun că există… Să deschid porţile caselor, porţile spitalelor, azilurilor, uterelor mamelor, cimitirelor şi să strig: «Sunteţi liberi!… Zburaţi… Sunteţi creaţii ale energiilor şi atomilor, ale sufletului, cu aripi de îngeri, sunteţi începuturi… din voi pleacă ideile… păsări care nu rabdă lanţuri şi cuşti… Scriem la epilogul fiecărei clipe speranţă, lumină, aproape, frumos, absolut…
________________

…oamenii mă opresc uneori şi întreabă ce caut… îngerul care-mi însoţeşte drumul… teii… am luat unul cu mine în viaţă… înalt, cel mai înalt dintre toţi… sfârşitul zilei… drumul… zorii… când mă îmbrăţişează, sufletul prinde ramuri… timpul schimbă anotimpurile, petale se abandonează aerului… plutesc… cheamă distanţele… undeva în lume…. planetary confinement – antimatter… cuvinte, inimi, pietre – unele se desfac, prind aripi, ating uşor cerul întrebărilor, mirărilor, ţintesc departe… timp… de pe crestele munţilor pe crestele valurilor… matter… stele desfăcând cerurile pentru a sclipi în ochii vieţuitoarelor… cuvinte… plouă… drumul… cerul… altele strivesc inimi, ochi, tâmple, ascund fântâni, astupă morminte… falling apart cause… mă revolt uneori, cer speranţă… spaţiu de spaţii în spaţii, în spaţii… lost control – antimatter… condamnaţi să ducem în noi inapţii la viaţă oricum, inapţii la război, la crime, la moarte… condamnaţi pentru păcate în afara raţiunii, lovim pereţii, scriem cu gândul, cu sânge o existenţă, o alta, înţelegere… păianjenul din colţ ţese pânză simplă – un fir pe care coboară uneori şi ascultă… ochiul lui complex nu se miră când nu-i acord atenţie… întrebările formează existenţa – cele la care răspund şi-mi acord un punct virtual… cele la care nu găsesc răspuns şi caut… acordurile unei piese aerul vibrând blând… de partea cealaltă a pereţilor, drumuri ce alunecă sub paşi şi maşini… urcuş… coborâre… sens drept… materie-energii şi gând… materie necunoscută, energii cunoscute… în pupila gândului, oamenii pe care îi iubim, copiii, părinţii, fraţii, prietenii despre care ştim doar că sunt dincolo de bucata aceasta de sticlă, după cea a ferestrei, a altor ferestre, implorându-ne să nu uităm… pe o margine, undeva, sau unde e aglomeraţia mai mare, neacceptarea celorlalţi, ura… ce anume creează hidoşenia sufletului? suntem o specie de animale dezvoltate inegal?… vânăm suflete în liniştea nopţii… suntem monştri?… păsări cu destine de oameni, strigăm libertate
în pietre, embrionii stelelor strigă viaţă!… moartea e doar o absenţă… going nowhere… păianjenul ţese pânză simplă… un fir, înadins… restul e neînţeles.
_______________

somnul – ce iluzie aproape reală că suntem şi vom fi şi mâine
poarta nu se-nchide, nu se vede, o simt în mine
din ea cresc drumuri şi din mine, din ei şi din ele
fiinţele şi lucrurile cu sau fără un nume

numai soarele ar putea să spună, la un moment dat,
mi-e milă de truda asta a voastră de a fi mâine.
numai el îşi arde întregul, clipă de clipă,
pentru a fi… azi…

în moarte suntem egali. doar viaţa ne creează uneori iluzia că am fi altfel.

nu mănânc, spune mama, nu până la prânz
îngerul, când va merge înaintea lui Dumnezeu
la împărtăşanie, se va întoarce, dacă am mâncat,
nici azi, va spune trist. mai am timp
poate mâine…

ce linişte, aproape sfântă spaţiul acesta noaptea,
doar tu ai rămas sprijinit de un colţ de pernă cu ochii deschişi
privind toate lucrurile pe care le mut pe masă,
vrând să am loc să scriu
şi regretul că nu sunt aici mai de des
să le simt umerii lipindu-se de umerii mei, de piept
şi de ei când îi cuprind pe unul cu un braţ
unul cu celălalt, ca pe două suflete întoarse din timp
pentru a mă învăţa veşnicia dragostei
______________

Scriem… scriu… de ce scriem? Să bucurăm, să îndurerăm… să cerem iertări sufletelor în jurul cărora aşezăm cer al nostru, pământ al nostru, azi al nostru, ieri şi mâine ale noastre… bucurie, sacrificiu… iertare, iertări… Trecem spre suflete trăiri ca o pală uşoară de vânt sau precum acordurile unei orchestre acompaniind bucuria sau plânsul unui suflet fericit sau cât de singur uneori în iubirea fără sfârşit pe care o trăieşte în celălalt suflet, departe de el… Trăim în ceilalţi cum sufletele în cochiliile de lut… Cuvântul e degetele ce ating uşor, pleoapele coborâte peste ochii lor care ne văd… Dacă n-am simţi, de n-am gândi în cuvinte, dacă, astfel, n-am scrie… Avem cuvântul, din toate câte-am inventat, pentru ca gândul să treacă mai departe de neputinţa braţelor şi-a pasului, a sufletului… Fără el, am fi muţi un timp, dar am striga… Am ţese aripi din pietre, şi-am urca, toată viaţa, în căutarea expresiei cântecului sufletului… Ne-am răsuci şi-am fi galaxii… Am visa lumi cu soare blând şi îngeri copii… Spaţii am scrie în lumina soarelui, a lunii, în stelele născute în tulburările materiei-energie, înşirate pe cer miliarde… inimi am scrie cu mâinile-amândouă, cu ochii, cu venele, cu nucleotidele şi celulele ce stau să ne anuleze… cu inima scriu drumul, retrăind şi trăind, cu intensitate, elemente de real… ani în care să fiu un pas înaintea mea, nu doar în moarte, în împlinirea cuvântului, poate cel al ţigăncii care-a spus în adolescenţă: viaţa ta va fi un cerc în cerc… Cuvânt în cuvânt, am spus râzând… Scriu pentru că altfel mă sufoc, pentru că am strigat tot timpul, chiar şi atunci când n-am spus nimic… Am strigat la Dumnezeu să nu-mi ia părinţii şi fraţii… copiii, celălaltul, prietenii… La mama să nu plece, când viaţa i-a fost prea grea… La tata, să fie şi atunci când nu voi mai fi, pentru că nu ştiu să-i caut, să-i plâng… Am strigat în mine vieţii să-mi spună de ce sunt… De ce sunt toate acestea şi cum le putem găsi un răspuns?… Asemenea zeului Shiva, timpul a stat şi-a trecut, în rotirea lui cvadridimensională, într-o mână cu începutul, în cealaltă cu moartea, dincolo de absolut… Două mâini libere-au creat infinitul în suflete şi-n pietre, în paşi şi braţe, şi-n privire şi-n cuvânt… Scriu pentru că visul îmi spune să scriu, să-l trăiesc, să-i fiu clipă de real, cea în care stelele şi pământul sunt uneori un bob de rouă în ochiul celui care aşteaptă, undeva, lângă un prag… Scrisul ca însingurare cu miliarde de inimi strigându-ţi sub tâmple… Scrisul pentru că aştepţi să se umple curtea casei părinteşti de tot ce ştii… casa cu bucuriile de demult… Scrisul ca regăsire… Clipe, alandala sau cu un sens anume, care ne umpleau sufletul de lacrimi de bucurie şi de tristeţe când vedeam toate câte veneau spre noi şi fugeau în lumina unui asfinţit sau a unei lumânări…
_______________

Netocmite, netrecute din vreme, ca şi cum ar şti că un om, un altul şi un altul în alt colţ de lume se grăbesc să ajungă la întâlnirea cu oamenii, cei care au trăit în imaginaţia lor, au râs, au plâns, au creat drumuri, şi-au strâns copiii în braţe arătându-i cerului aici sau poate tocmai în lumea aceea, neputându-i desprinde de existenţa lor trudnică, de dorinţe, iubiri şi tăceri, gândurile, sufletul, imaginaţia creează cuvinte… Le spun să meargă… şi degetelor… le urmăresc un timp sceptic… spre ce vor mai duce?… nu-mi e caracteristic dialogul cu oamenii, nu altfel decât prin cuvintele scrise sau în gând… sufletul ştie cel mai bine ce spune, deşi are şi el momentele de îndoieli precum orice organism hotărâtor… uneori, în bătăile pe care le impune inimii, prea repezi, sufletul prietenului se bucură şi se teme puţin ca orice om care se întâlneşte cu semenii, ducându-le cuvintele sale… alteori, oameni pe care nu-i ştiu, dar le aud paşii înăuntru, vorbesc adeseori cu un păianjen – ţese în colţul lui pânza sunetului, îmi spun ascultând «Rapsodia lui August», un soundtrack de zile mari… «Adagio pentru corzi» de Samuel Barber la final… Muzică e pretutindeni… în aer, în apă, în pământ, în stele, în sufletele vorbitoare sau tăceri, în drumurile îndepărtate… trebuie să ştii să auzi… păianjenul strânge fire din fiecare acorduri ale pieselor pe care le ascult, ba şi din zgomotele suplimentare, ale constructorilor care creează continuu în cartier ca nişte ogieri, zgomotul dinţilor când sfărâmă covrigeii uscaţi sau piersica tare…, ale lucrurilor şi vietăţilor din jur şi de dincolo de ziduri, până-n depărtările la care n-a ajuns nimeni şi poate nu va ajunge nicicând… un amestec de corzi care vibrează la cea mai mică adiere de respiraţie sau de curent… prin cuvinte şi tăceri neauzite nici de mine uneori, vorbesc sufletului sufletului meu şi el îmi roteşte numele prin straturile de lumină ce compun orizontul prelungit prin ferestre până pe paginile pe care scriu şi semnele se amestecă, se compun, se desfac în silabe inegal, scriu totul de la capăt, e haotic, încerc să aşez, se curbează, iau forma ochiului, se schimbă, devin bifurcaţii, aud inima şi-mi spun că n-ar trebui să-mi tulbure ritmul şi nici lui… zâmbeşte şi-i spun încet de tot, puţin prea timid: bună ziua, călătorule! senine cerurile dincolo de noapte? iar el spune da… se vor naşte călători din astre ducând în braţe cărţile luminii… vânturile nevăzute ale speranţei sau nesperanţei grăbesc materia la nemarginile universului… în alte locuri, materia şi energiile se comprimă, spaţiul şi timpul se strâng într-un punct tot mai adânc… Există încă un echilibru, răspund, dar îmi imaginez în acelaşi timp cum totul se strânge într-un punct fără formă fizică, un gând, poate, care în alt spaţiu imperceptibil va erupe sub formă de cruce, de rază de lumină, umplând spaţiul creat cu stele şi fiinţe cu minţi şi inimi care vor imagina drumuri, paşi care vor trebui să ajungă, braţe şi suflete care vor cere atingeri, să clădească, ochi să iubească, să se minuneze, nu să distrugă, să construiască semne… să răsune în pânza sunetului… oameni vin şi trec prin gândul acesta, fiecare cu destinul şi grijile lui, cei mai mulţi privind întrebători, parcă, pasul următor, omul din faţa lui, ce-i mai e dat să ducă… vrăbiile adunate pe pervaz tac, ascultă… erup dintr-o dată… păianjenul, cu picioruşele-i abia perceptibile, strânge, aşază, întreţese, clipe de real şi vis, în care îmi spun că nu prea contează dacă eşti pe treapta de sus a vieţii sau jos de tot şi-ţi aruncă toţi gunoaie în cap. Ba contează… păianjenul are mult de prins în nodurile fine ale sunetului existenţei… şi din nou August Rush… puterea n-a servit nimănui să dărâme zidurile speranţei care separă viaţa de moarte, chiar dacă moarte a scris în suflete, durere şi pământ… e drept că nici pe cele care-i separă pe oameni de oameni, e încă mult întuneric între suflete, nici zidul viu al luminii – stelele ard şi mor în retortele lor, insensibile la ambiţiile oamenilor… unii oameni visează că stăpânesc lumea, alţii doar pământul pe care muncesc din noapte până-n noapte pentru a obţine hrana şi inul sau bumbacul pentru ai lui şi alţii… ca să stăpâneşti lumea cu multitudinea ei de reprezentări şi sensuri-nume, ar trebui să fii stăpân pe tine, dar nici atunci nu vei reuşi, pentru că lumea e mulţimea care te cuprinde cuprinzându-se într-un întreg unitate cu legi care nu-ţi sunt permise… Dacă simţi că trebuie să faci ceva pentru cei de lângă tine sau de departe, fă atunci când e nevoie… când lacrimile se vor usca pe feţele celor care au plâns cerând, poate nu cu vorbe şi nici cu ochii, în adânc, să nu-ţi tulbure clipele, nici tu şi nici ei nu veţi mai simţi bucurie. Dacă simţi nevoie să strigi că e pace! strigă, mă voi mira mai puţin când voi auzi între două emisfere mereu luminoase înăuntru, oamenii spunându-şi bună dimineaţa, bună ziua sau seara, bucurându-se că ceilalţi sunt în viaţă, aproape, cât un drum pe inimă.
________________

Am mers şi am visat că merg… drumuri în realul real, drumuri în vise… la capăt, chemarea ca un strigăt dureros de întoarcere… mereu aceeaşi… acelaşi izvor clipocind firav sau revărsându-se peste pietrele căptuşite cu muşchi şi resturi de viaţă mi-a însoţit paşii şi m-a învăţat să înfrunt valurile… Viaţă scrisă pe retină şi pleoape… Arbori şi pete de cer aşezate cu grijă la marginea pământului din care se înălţau uneori căutători de astre… Zile… colţuri de geam transparent prin care lumina întindea spre nervii optici coperţi pe ale căror margini simţeam atingerile universului… vreun zeu se reflecta în albastru intens sau poate doar ochii lor şi mâinile, şi mersul… cuvintele uşor stâlcite… cuvinte şi mângâieri din care sufletul îşi lua în adâncul lui fericirea… Dor toate privite aşa din perspectivă… posibilul… artistul trebuie să fi aşezat punctul focal undeva în spate de tot şi spre stânga… Nu pot să ajung şi cât aş dori… sau nu, mai bine nu…. Tăcere, cuvinte mute şi mute sunt aripile care ajungeau… Cu tâmpla pe genunchi aştept un cuvânt al cuiva… iertarea şi sensul privirii… şterg cu dosul palmei colţul de geam… drumul… Trec toate şi vin… Am atât de puţin pentru un timp etern… am enorm din toate… Oamenii din drumul meu au toţi ceva…. şi arborii, şi drumul, şi ploile… chiar dacă viaţa e un petic de carton sub cerul liber sau într-o canalizare… Undeva, într-o frunză albastră, fiinţa ta, a fiecăruia dintre noi se îmbracă în fantezii de Crăciun şi uneori se întreabă dacă am fost… şi dacă toate acestea trebuie să se întoarcă… eu, orbul îndrăgostit de lumină, rămân, în naivitatea mea, cel mai aproape de cer… again and again… vântul unduieşte crengile uşor, frunzele se răsucesc pe trotuar… I would fly… Cum greşim când rupem singura filă pe care-am scris cu destin… sau visul, înainte de mistuirile humice, ori tocmai prin ele, în alt plan, alt cer senin, clădeşte fantasme adevărate… Dac-ar fi timp destul… dac-ar fi timp… room with a view… ochii, mai ales, au ceva… în ei strigătul se simte mai puternic decât din gură… din mii de guri… ajunge să întrebe un copil când vine mama sau o mamă să întrebe unde e copilul care nu mai vine nicicând… Rămâne speranţa… ca o lumină caldă care ne înfăşoară umerii şi tâmplele … Când iubesc, am nebunia să cred că vom fi, vom fi împreună… Între pragul casei şi marginea oraşului, viaţa a pus la răscruci despărţiri lungi… oamenii au pus biserici cu turle înalte şi cimitire în adânc… Nu mi-e teamă de moarte… de teamă de uitare merg mereu înainte, înapoi în gând… Dacă aş fi ştiut ascunde sufletul în tăcerea irealului, să nu pot să ascult, să nu ating tâmplele nimănui, nici ochii depărtărilor să nu-i ştiu arzându-mi existenţa…
________________

…un ghemotoc albastru-ciel – ursuleţul cer… îl ţin lângă obraz şi scriu… un crâmpei de viaţă-materie, de viaţă-om, de mamă, de jumătate de întreg… are ceva din căldura pieptului ei, din căldura pieptului tău… ştie întâmplări dintr-o căsuţă albă… le spune seara cărţilor, întrebându-le de vieţile autorilor… cândva, le ştia pe de rost… acum, joacă mai mult… un fel de domino al dimineţilor… noaptea le aşază unele lângă altele, ca şi cum o infinitate de sori ar lumina dintr-o dată un sigur pământ, de departe, o jumătate de infinit de unităţi astronomice… ba un sfert, spune… Sărut-mâna care culege aceste petale albe, spune prietenul din depărtarea lui… Târziu, noi, oamenii, vom fi poarta prin care infinitul va trimite zeilor tutelari cărţile împietrite ale speranţei din nou… Nopţile?… se subînţeleg, sunt golurile care ţin zilele în real… Plouă… cu apă şi petale… Dacă ar exista planete pentru fiecare specie de carnivore, de plante, de arbori, de flori… am merge dimineţile pe planeta cartofi şi-am cere frumos cartofi… de pe planeta alune, am cumpăra, cu fire de suflet pur, alune… de pe planeta flori, am aduce boboci de trandafiri albi, roşii, galbeni, roz, albaştri, oricum, iar ele, toate, ar veni, când şi când, şi-ar cere morţi… Realitatea dată prezent absolut… ceea ce percep e doar o faţă a acestei cărţi care se scrie încet… Fiecare privitor are unghiul lui de real, forma lui complexă de a căuta şi a găsi, uneori, răspunsuri… Nu ştiu ce formă au spaţiul şi timpul, nu percep toate sensurile istoriei fiecărei întâmplări, nu ştiu că se întâmplă o infinitate minus câteva de întâmplări, nu ştiu nici măcar ce sunt… Un gânditor modest, un creator, prelungind aziul anterior în mâine, un însemn de om, un crâmpei de cer în alt crâmpei de cer… Cuvântul are spaţiul aşteptărilor… Timpul e încă o dreaptă… dacă se va lungi prea mult, se va strânge, raft pe raft, pe raft, până când un alt ochi atent la nuanţe îl va deschide…
________________

uneori, lumea pare că se roteşte prea repede… frânturi de vise, aşteptări, râsete, cuvinte şi lacrimi vin iureş în jurul gândului ca o aură a aurei ce se grăbeşte să nască pe o altă planetă omul, arborele, iarba, floarea, pasărea, animalele… poveştile spuse pruncilor care aşteaptă renaşterea visului în care să poată alerga împreună sau singuri spre înălţimi şi depărtări… planurile de drumuri prin fiecare clipă, mâna întinsă naturii ca o chemare la realizarea celor mai frumoase semne pe o planşetă în mişcare… rotire, fugă sau repaus de o clipă pentru nefiinţă… mâna când dezbrăcată de sensul real despică oarbă aerul încercând să atingă… scrisul învăţat cu ochii închişi – muţenie a privirii care-şi lasă mâinii desprinderea cuvântului din trupul hârtiei… înalţă aripi, ceruri ca un adagio recviem menit să spună stelelor că ne-am găsit sensul, desprinderea de sălbatic, pacea zborului, plutirea deasupra infinitului, infinit de gânduri, de inimi, de mâini braţe ce se ating formând centură de suflete în jurul existenţialului… înăuntru… în urmă, fire fine de iarbă ce se dau de-o parte să răsară arborele lumină, arborele înţelepciune, arborele pace, arborele cunoaştere deplină… cealaltă mână treime sprijină lobul frunţii să poată să pătrundă toate acestea, să se cuprindă mai adânc de pacea coborâtă ca o contopire a sufletului cu întregul… e o mare lumea, din irealul embrion stelar la pragul inimii şi înapoi prin destine…
____________

era demult… un ţânc visător… credeam că drumul, oricât de departe ar duce oamenii, îi întoarce, într-o seară, târziu, sau înainte ca zorii să afle că suntem, încă, un petic de spaţiu, undeva sub cer… am învăţat apoi, din ochii mamei sau ai celorlalţi, că oamenii pleacă uneori fără întoarcere… şi arborii mor şi florile, şi păsările, în zborul lor dintre casă şi departe… plouă în noi cu lacrimi, cu sfială peste noi sau a pedeapsă, dintr-un cer de lumină şi ape… din colţurile lor de imaginar, copiii spun întâmplări de ieri… din alte zări ale lumii, vorbesc despre acum… din anii ce vor fi să vină… crâmpeie de lumânare, părinţii creează trecerea luminii… într-o zi de uitare, se sting uşor, ca o întâmplare trecută în linişte în lut… trăieşti doar o dată… popas în parcul cu tei, pe un colţ de bancă, alături de poeţi, rostind în gând sunt… vioara, pianul, vocile… Dumnezeu plânge a viaţă… a moarte, uneori… meditaţie… la vie sans toi je ne sais pas… atingere a realului… creat repetitiv, în fiecare bătaie a inimii, timp… înşiruire lungă, circulară, de secunde vii… un timp inert refuză şi pietrele, întoarce rostogolirea luminii în spaţiu la nimic… la fel de important e pentru viaţă orice punct… înfloreşte şi moare lăsând loc altui timp… aici, în piept, simt cum creşte cer… ating şi braţul coboară greu de lumină… din el, apropii cu celălalt, de sân, prunc frumos… înger suge lacom suflet de tină… toate câte au trecut prin noi, nedevenind moarte, aşază, piatră lângă piatră, drumul… firescul nevoii de zbor… o mână a ta, o mână a mea, a lui, ale lor… între ele, cerul… în afară, mirările… cuvintele n-au spus niciodată uitare… doar noi, trecătorii prin câmpii de suflet şi speranţă… sferturile unei zile în care ne-am strâns la ceas de rugă… din depărtări, cheamă şuier de trenuri… ne strângem mai mult în scocul pieptului, să încapă drumul şi noaptea, şi viaţa, şi cerul… a iubi – o întâmplare căreia nu-i pot mărgini esenţa… o mulţime ce se conţine pe sine… e zadarnic să cauţi ceva în afară… păsările ştiu că pământul strigă planetelor îndepărtate viaţă… îl ating cu sfială… undeva, pe un drum imaginar între auz şi inimă, paşi… am visat că sunt om şi că din toate însemnele cardinale ale ideii vin, pe acelaşi drum, arbori şi oameni… trunchiuri şi ramuri însetate de drum… undeva, fiinţa ta întreabă dacă sunt… şi dacă toate acestea trebuie să treacă, mulţumesc destinului… a fost un drum de cunoaştere, frumos, de mirare, de încercare de atingere şi de atingere, de întregire, de dăruire… are viaţa altă explicaţie decât aceea de complement al morţii?… nimic din ce este nu se poate închide etern în piatra rece trecută peste privire… rămâne o amintire ca o muzică pe care o auzi din ce în ce mai încet până dispare… şi-atunci scurmi cu degetele ţărâna, cauţi urma, căldura, cuvântul care se adaugă altuia şi trăiesc în lumină… mă duc mereu înainte… plouă… e primăvară… petalele caişilor grăbiţi să se deschidă în lumină podesc trotuarele… părţi de miracol şi de tăceri… the love, the hate, the fear, the hope … we… la marginea mării, cadranele orelor vestesc lumină…
________________

Cuvinte… unele rostite cu răutate, altele blând, şoapte între tâmplele care se ating cu sfială, altele… nerostite niciodată… Primăvară în pietre, în ramuri, în cuiburi, în aer… În pragul casei, nimeni… Zvonuri îndepărtate despre suflete care vin, despre suflete care pleacă…Când te-am găsit, am ştiut: suntem prea aproape de cer… Vântul îmi aruncă ploaia în faţă, ca pe un reproş al nesperanţei… Sunt omul de aer şi apă… Nu ştiu scrisul… Strig… Mă rotesc… Am ploaie în păr, pe frunte, în ochi, în gură… în suflet… Mă înfioară poezia aceasta cu versuri prea lungi, aşezându-se matematic peste ploile de oricând sau doar muzica…on a clear day you can see forever… a world of love într-o zi cu ploi… Mâine le voi trimite oamenilor… Mi-e dor să ascult cuvinte despre căutători, despre bucurii şi speranţe… În pumni ţin aşteptări… nu se pot rosti… încă nu au culoare, nu au ritm, doar copilăreasca speranţă că pe pământ e viaţă, e bine pentru orice copil şi matur de orice fiinţă… Violenţa, bolile, foamea, deznădejdea, uşile pe care nu le deschide nimeni, războiul sunt temeri fără suport real… Am căutat în locurile în care te-am mai visat… a plouat mult însă, n-aveai cum să vii… Cuvintele de demult şi fotografiile… în ele… omul nimănui, cum spui sau eu spun… omul… Există un Dumnezeu al firului de păianjen?… al zborului alb al petalelor?… Plouă cu fluturi plăpânzi de lumină… Cuvinte… într-o zi, vor fi pagini îngălbenite pe care alte suflete vor scrie, visând… sau doar un dans cu uitarea…
________________

Zi obişnuită… zile şi nopţi pe care nu le mai numeri… sunt toate un timp, un prezent, o trecere… Între o aşteptare şi alta, un suflet îţi urează La mulţi ani! Aşază micul dejun pentru doi şi, lăcrimând, atinge locul mâinii tale alături. Ştii că te caută. E în inima noastră o poartă în care bat dureros toate chemările celor dragi când suntem departe. Legăturile la distanţă. Sufletul nu trăieşte niciodată singur – nu cel al omului. Poate doar al lui Dumnezeu, prea singur între atâtea tristeţi, atâtea dureri… Undeva, în adânc de orice trăire, e un sentiment care nu se cheamă nicicum, o trăire unică în intensitate şi în durată, niciodată deplină, niciodată de ajuns pentru trupurile noastre învăţate să tresară de plăceri. O simţim fiecare şi o acceptăm, neîntinând-o cu scurta trecere prin faptul divers al fiecărei zile, creând din ea divinul. Fiecare suflet are poezia lui, nedumeririle lui, mirările lui, filosofia lui despre tot ce-l înconjoară. Acest sentiment complex sau simplu îşi trăieşte miracolul în spaţiul în formă de inimă făurit de întâmplare sau de un creator. Când nu se mai încape pe sine de mirări, de lacrimi, de speranţe, scrie, pictează, dăltuieşte piatra dură, cântă… Suntem oameni şi poate mai mult de atât – visele noastre visându-ne nemuritori.
________________

Viaţa de afară, viaţa dinăuntru – un singur film biografic rulat de un computer biologic căutător şi nebun de visător sau două lumi care se întâlnesc uneori şi în care trăim prin cei care ne-au visat, cei pe care i-am adus în viaţă, cei pe care îi aşteptăm şi cei care ne aşteaptă instincte de călători vizionari şi conştiinţa apartenenţei la ceva ca formă de existenţă în stare să asigure protecţie spiritului şi trupului gândului atât de fragil uneori sub un cer al aşteptatelor şi neaşteptatelor întâmplări.
________________

Sufletul prietenului nu tace când strig, când strâng aerul cu braţele şi plâng, când râd, în adâncul meu, undeva, îmi răspunde – un om, îi spun în o mie de chipuri, îl ştiu, îl chem, e aproape – un dar de la spaţiul căruia bâjbâind îi caut sensul, precum profetul orb. Gândul nimănui nu e singur. Gânduri şi suflete se caută, se grupează, ciorchini de gânduri, ciorchini de suflete în ciorchini de spaţii, în ciorchini de timp, răspunzând chemărilor nemărginitului, materiei, energiilor, vieţii, lui Dumnezeu. Divizându-se, punctul fără formă, fără a fi a creat un infinit de semne de întrebare… Dumnezeu e în cel care-l caută… Mergând, muncind, visând, dansând, râzând, plângând, citind, scriind, strigăm: trebuie să fie o cale de a înţelege de unde venim, în ce ne întoarcem… Apoi conştiinţa numerelor care derivă din fiecare percepţie a omului asupra lui. E comod să spui că totul a fost creat de Dumnezeu – te scapă de orice răspundere, nu şi de orice consecinţă. Privesc în fiecare zi în jur şi văd un pământ cuprins în iureşul existenţei umane, ca şi cum nimic altceva n-ar conta. Viitorul e mai mult decât azi, altfel, stagnare sau regres. Tot ce a construit omul a pornit din imaginar. Dincolo de cuvânt, frumos sau nu, e frământarea, pas cu pas, din nou şi din nou, fără lacrimi în ochi, în suflet, se ascund, se confundă în zile şi nopţi pe drumul care este viaţa. Uneori, la uşă se opresc paşi cunoscuţi, sufletul tresare, speranţa a revenit, pentru o zi-două, o lună, un an, o viaţă, dacă ai noroc, dacă ştii să visezi şi mâine, visele coapte în speranţă sunt mai mult de trăit, mai adânc, cine poate dărui mai mult? Clipe trecem în calendare, cu grijă sau nu, momente de uimire şi aşteptări. E frumoasă viaţa, fără egal între creaţii. S-o trăim frumos fiecare şi toţi untill we’ll say gooodbye.
________________

Uica scria la masa de lucru. Alături, Rică muşca dintr-un măr şi râdea.
– De ce râzi, Rică?
– Semeni cu tuşa Mărioara când îşi strânge părul în creştetul capului, să nu-i umble vântul şi greierii prin plete. Ha, ha!… O fi fost ca tine în tinereţe?
– Nu ştiu. Mă ajuţi să pun masa după ce termin?
– Dacă-mi spui cine e bărbatul din fotografie!
– ?…
– Cea din caiet, spuse, făcând un semn discret spre colţul mesei.
– Un prieten.
– Ura…, Uica are un prieten. Cine e? Câţi ani are? Când vine să ne vadă? Vine? Vine?
– Stai, nebunule… Nu vine nimeni.
– Nu vine? întrebă cu o mutrişoară vinovată. I-ai spus?
– Ce să-i spun?
– Că sunt albastru şi că…
– Albastru?
– Sunt de apă. N-ai spus tu să nu mai beau atâta apă că mă scufund precum Titanicul?
– Şi te-ai scufundat?
– Am visat un râu. Eram pe malul lui şi priveam arinii şi sălciile cum se plecau spre luciul apei. Când m-au văzut, s-au strâns în jurul meu şi-au început să cânte: L’océan bleu est ici, l’océan bleu partout…
– Cine?
– Oamenii apei. Veniseră să mă-ntâmpine. Mă atingeau şi râdeau – oameni albaştri şi copiii lor albaştri mă primeau ca pe unul de-al lor. Mai târziu, am ştiut de ce: eram albastru. Ştii? Mi-au povestit despre un tărâm departe, unde trăiesc oameni ai cerului – tot albaştri. Se întâlnesc uneori la ţărmul oceanelor şi hotărăsc milenii de pace pentru toţi oamenii. Mi-au spus c-a fost şi el…
– Care el?
– Bărbatul acela. Te căuta.

Şi Miron Dungă visa. O iubire simplă – celelalte veniseră şi plecaseră precum trenurile prin dreptul porţii – fiecare cu lungimea, culoarea, zgomotul şi destinaţia lui, lăsând sentimentul că a fost cândva – niciodată destul, cel aşteptat. O iubită care să-i audă sufletul, o dragoste a lui şi a ei, fără tăceri lungi, fără despărţiri, fără de ce şi până când, gândul care spune în fiecare clipă: mulţumesc, eşti tot ce am, sentimentul că toate braţele lumii n-ar ajunge să le cuprindă cerul. Mergea în fiecare săptămână la poşta din apropiere şi-i trimitea o carte poştală ilustrată pe o adresă necunoscută. Era undeva…
_____________

capătul zilei… caut un răspuns… liniştea… fondul continuu al gândurilor şi muzicii, un ecran prea mare pe care rulează un film nici rău, nici bun, dar cu un noian de mirări şi întâmplări (amintiri, aşteptări, treziri încă, mesele simple, drumul cât e necesar, cărţile, scrisul, mesajele) ce se cheamă simplu şi complex a fi… nu-ţi pot cere, suflete, să fii cel care rămâne când toţi cei cunoscuţi nu mai ştiu ori nu mai pot veni… într-o clipă de somn când nu voi şti, poţi să pleci… tâmpenii de om trist… nu fi bosumflat… las muzica să vorbească… să-ţi spună să ierţi când nu sunt cu tine, că nu pot trăi fără tine… am trăit un timp frumos, oricâte umbre şi furtuni au coborât peste noi… închid şi scriu… he lives in you… sufism… muzica nu mi-a fost niciodată mai aproape, nici atunci când eram un crâmpei de om scăldat în lumină şi ştiam că din cutia aceea de lemn, aşezată de părinţi în perete, veneau zgomote plăcute… ascultam şi cântam… îmi răspundeau vrăbiile… ca şi acum, un păianjen, în colţul lui, îmi veghea zilele… muzica şi tu… umbrele strecurate în odaie dansează tăcute în lumina lămpii… ce imensitate spaţiul acesta în care nu mai vine nimeni… running high… am început să speculez că aşteaptă, pândeşte din sensul lui neînţeles să deschid ochii sau mâinile, să pipăi pereţii, să găsesc vreo nişă prin care să văd… cuvintele auzite, spuse nu se pot întoarce, timpul nu se poate întoarce… braţele uneori revin… pleacă însă… sensurile pe care le-am ştiut trece fiecărei zile se revoltă în zadar… alte foneme vor tulbura ritmul ideii, alţi itemi vor aştepta nervoşi concluziile… uneori, adorm cu fruntea pe tâmpla unei idei… le-am surprins întrebându-se dacă mai respir – umbrele lucrurilor nevăzute încă şopteau celor stăpâne pe real: «credeţi că se trezeşte şi azi?»… se tem, probabil, că voi uita… «mă gândesc, spune grav monitorul, să deschid ferestre, să caut dincolo de imaginar… credeţi că vom mai fi dacă…» «ştiinţa, spune tastatura, întrebările… caută câteva cu răspuns şi afişează zgomotos…» «vreau să mai lenevesc, spune, căscând, unitatea centrală.»… deschid ochii puţin… tac toate din nou… în fiecare noapte, adorm ultima – în spaţiul acesta, ştiu din nevis, ceilalţi adorm primii – copiii, omul de lângă tine, părinţii în depărtarea lor… ba nu, ei adorm ultimii… oriunde în lume, un copil sau un părinte, sau un alt suflet adoarme ultimul, se trezeşte primul… au îmbătrânit şi clipele, poveştile pe rafturi, în lumile lor, şi grija… poate nu… să fie totul pregătit… să fie suficient… au toate, din ce în ce mai mult, puterea să se estompeze, ca şi cum n-au fost… se retrag pe hol, spre camere… trebuie să alerg, să închid la timp lucrurile… se vor ascunde în cărţi, în pereţi, în haine… «să-i dăm un nume.», spun umbrele trezite… «dar are un nume.»… «să-i dăm un nume fără litere: »… scriu, fără majuscule… tu, cititorule, adormi întotdeauna ultimul, deşi eu întârzii înadins cu aşezarea cuvintelor în cutele distanţelor… tu, suflet al meu etern… când crezi c-am adormit, te strecori lângă mine… săruţi mâna uitată pe piept… cu atâta sfială…
_____________

pe palma întinsă în lumina lunii,
îi jucau două semne tăcute
sau ochii ei jucau
prea departe să-i poată distinge,
femeia lui cu suflet de pasăre,
urmărind un gând neîmpărţit oamenilor,
privea treptele bisericii unde
doi îndrăgostiţi râdeau
într-o lume a lor…
_____________

Aş scrie despre muze, despre imensa lor forţă de a fi suflet cuvintelor, oricât ar fi prăpastia morţii de aproape, de mare… despre mirarea cu care privesc fiecare încercare a degetelor noastre mute de a fi lire…, despre iertare… se va lua un Stephan şi se va scrie cu el inimi, în inimi se va număra pe degetele pătate de cerneală, amiezile se va ascunde în suflet şi se va dărui serilor, dimineţilor se va trece cu bucurie şi un pic de întristare, meridian fiecărei clipe, cerurilor întoarcere lumii, viaţă, realitate, amintire, uneori uitare… (după poezia «Radu» de Mihai Leoveanu).
Le-aş trimite dimineţilor, la ţărm de mare, să înoate în soare, să atingă valurile cu sfială, cerul cu albastrul lor verde, negru, mirare… şi prietenii la porţile speranţei…
pe Valeriu l-am cunoscut într-o dimineaţă, în pragul casei sale dintr-o aripă a literaturii virtuale… privea întretăierea zborurilor vrăbiilor în aerul ca o mătase aurie, presărat la depărtare de câţiva paşi cu tufe de aluni şi trandafiri… un poet, aveam să aflu mai târziu – scria pe frunze de amiezi şi dimineţi, uneori despre oameni, alteori despre fauni, despre zodii şi copii, despre iederi şi casele lor răbdătoare, răcoritoare în miezul verii, calde când gerul e aprig… alteori, vorbea despre Maria lui… Maria… îi aducea atâta linişte cu mersul ei, cu ochii, cu braţele… şi neliniştile mi le aduce acum, îmi spune, cu drumul ei singur; dacă aş fi acolo… dimineţile ei şi duşul, şi poarta, şi despărţiturile zilelor în ore şi întoarcerile… avea o vorbă, atunci, în pragul casei sale: nu mai am mamă şi nu găsesc, în odaia asta prea plină de amintiri, un loc pentru un suflet, să stea la masă şi să spună «aceasta e pâinea ta, aceasta apa; mănâncă, bea…» l-a găsit… sau îl avea…
Se scriu zilelor trecerile printre oameni şi arbori, sub stelele creatoare de începuturi şi sfârşituri… din timp, de undeva, ca o dimineaţă prea grea de lumină, vin, uneori, mesaje scurte de fericire… Ca o amiază încărcată de nori grei cade apoi vestea că nu mai e în libertate… tulbură ochii şi sufletele celor care l-am cunoscut… o neînţelegere, mi-am spus… oamenii cred uneori lucruri – o acceptare din necesitate – dincolo de ele, esenţele creează alte forme, altă dispunere a fantelor prin care străbate, uneori, o realitate… Să mă ierţi – îmi spunea… N-am ce să iert, nu mi-ai greşit… nu pot să judec pe nimeni cu sufletul…, iar tu nu aştepţi nicio judecată din partea fiinţei mele… Dintre casele acelea cu gratii dese spre cer, un colţ e al tău… al trupului tău ros de ziduri, al sufletului cu aripile strânse mult… Te rog să mă ierţi… în seara asta, nu trimit nimic… albii sunt ai tăi… mulţumesc… poetul de pe 24 martie înainte… am inventat o comunicare prin gânduri, un fel de celular, prin care ne spuneam, dimineţile şi serile, cuvinte, pace… nu-i nimic, răspundeam… ajunge un beep, să ştiu că eşti viu… mai trimit, să nu te superi… am obosit un pic… mâine trimit albii şi cuvintele să le împarţi oamenilor…
_____________

Eu, rătăcitorul în abisul tăcerilor, rătăcitul în clipe care-au fost şi au rămas în vis, scriu sufletului pe care-l simt aici, sufletelor de peste tot setea concretizării fericirii pentru toţi… asemenea unei sticle Klein, drumul dă ocol lumii şi se închide în sine, la final… treaptă, niciodată prea sus, mersul e genetic până la un punct, se transmite, niciodată vertijului privitorului în abis, trebuie să ajungi, aşa cere destinul… când voi uita, să mergi îndoit… spaţiul-timp cere continuu înainte, dacă te opreşti, un om, un altul va marca acolo cruce – scară spre tăcuta reîncarnare a poeţilor ce bat răbdători în partea nevăzută a speranţei… e o legătură între noi şi mare – însingurate ape în căutarea unui ţărm sau cer sângeriu, unicul sau, poate, prea târziu… pe scara Penrose, paşii nu se opresc dacă uiţi mersul… inerţia timpului trăit ca speranţă ne absolvă de tăcerile viitorului… viaţa are capacitatea de a dispune de cadru anticipat… suntem vieţi de cerşetori tributari inimii… în ea, un suflet sau toate aşteaptă lichefierea sângelui, materializarea atingerii… născută din tremurul ramurii caisului, în aerul sărat al citadinelor dimineţi ale unui cer albastru marin, întoarcerea cuvântului e necesară… scriu… n-am cum să mulţumesc pentru această viaţă în care cuvintele se nasc sub chipuri de oameni, de numere, de măiestre, de drumuri, de stele, de stânci, de arbori şi-mi spun că există, în fiecare şi în mine, drumul, acasa, mâine… scriem… cu privirea în depărtări, înaripăm cuvinte şi ele ne fac aripi, braţe icarului, marginea drumului altor destine
_____________

Mergem, oricât de trist ar fi drumul, chiar dacă abia ne mai simţim trupul, mergem, drum iniţiatic, din naştere spre moarte, nu ne oprim decât atunci când o stea, una singură din miliarde de stele, ne spune, pentru prima dată şi probabil pentru ultima, că suntem unici în sensul nostru, în drumul nostru spre întregirea spaţiului, a cunoaşterii. Buchet de speranţe omul, vis aşezat cu grijă de Creator într-un spaţiu vital, sau poate doar întâmplarea ca două fire de iarbă să-şi fi ridicat frunţile spre cer şi să fi aşteptat ca doi ochi în loc de unul să le primească, să le ocrotească, creşte prin sine şi ceilalţi în speranţă şi iubire şi de ce uneori durere, prea multă durere?… De ce?… Avem nevoie de iubire. Când în ochi se desfac petalele luminii, în fiecare suflet creşte măcar un zbor… Mergem.
________________

Adevărurile inimii sunt multe şi felurite, de foarte multe ori înşelătoare… în materie de inimă, cel puţin, ar trebui să ne ascultăm inimile, nu filosofii… inima îmi spune că cineva are nevoie de ajutor, îmi spune că altcineva mă caută dintotdeauna, că eu îl caut în aceeaşi măsură… inima îmi spune că trebuie să aleg între fericire şi omenie, dacă fericirea mea face pe altcineva să plângă… inima bate mai repede dacă oamenii apreciază ceea ce fac…. bate mai liniştită când iert, când sunt iertată, când ajut suflete să treacă de un moment mai greu… sunt multe adevăruri ale inimii, cele mai multe pe termen scurt… sunt om şi cred în acea putere a sufletelor care le uneşte dincolo de orice oprelişti ale vieţii…
m-am întrebat de mii de ori de ce iubim… oamenii de ştiinţă ar spune că e rezultatul reacţiilor chimice desfăşurate în organismul nostru în diferite etape existenţiale… nu ştiu dacă ceea ce aştept să primesc într-o iubire e o simplă, dar complexă reacţie chimică, la un moment dat, care să-i asigure creierului serotonina… nu-mi neg nevoile fizice – ar fi un nonsens, ştiu că aşa exist… nevoile celelalte, cele pe care nu ştiu să le explic, acea sfâşiere a sufletului când caut o jumătate de suflet şi ea mă caută e infinit mai mult… poate că doar visez; poate că şi ea visează… visăm mult când trăim, visul nostru sau al altui suflet… ne dorim mai mult… ne dorim, desigur, omul nu poate trăi fără fericirea lui care e totdeauna şi a altuia… realitatea estompează însă uneori visul, prea mult, prea curând… un sentiment care cuprinde cerul sub aripile lui devine un gest banal de aducere-aminte… ne jurăm fericirea prea repede şi uităm prea curând… şi poate că au dreptate oamenii de ştiinţă – dragostea e o reacţie chimică, nimic mai mult… dacă ai noroc, un lanţ de reacţii…, dar tot nu ştiu de ce te iubesc, de ce atât de mult… imaginară realitate…
_____________

Merg înaintea noastră, învaţă să-şi împartă sufletul în părţi de lumină şi umbră pentru cei pe care îi poartă înăuntru, în coşul pieptului ca-ntr-o sferă alungită pentru a încăpea braţe-atingeri, trudă, mângâieri, rugă, povară, drumuri, trudă, ajungere, povară, repaus… sfinţi, găsind mulţumire în cugetul că suntem apăraţi, fericiţi, acolo unde avem loc de casă şi vis, în depărtarea din care ne întoarcem uneori… târzii, târziu… Am fi putut fi fraţi, braţe şi suflete îngemănate în lumină… Înainte e un fel de a spune când eşti deja mare şi ai rostul tău… Tăcuţi, parcă nici nu mai ştiu să plângă de prea multe doruri, merg încet, vor ajunge, e încă timp destul… De-ar fi… Sufletul lor – un ocean de lumină care-şi duce apele continuu spre ţărm, retrăgându-le de parcă s-ar teme de o atingere continuă – ne duce de mână… Cuvintele – acordurile pe care sângele, mintea şi valurile de existenţă şi speranţă le trec razelor, ploii, vieţuitoarelor, pământului şi înapoi, ca o rapsodie nesfârşită de senzaţii şi gânduri – trec din noi în el şi înapoi ca nişte anotimpuri… Nu trupul iubeşte, mâinii, minţii nevolnice de humă ce sfidează şi universul cu drumul lor gând nu scriu arderea cărnii, cuptorul în care arhitectul îşi concretizează din lut ars forma, dimensiunea existenţialului e ochiul în care sufletul trăieşte nesfârşirea, îşi aşteaptă visul şi doarme uneori ca un prunc… Nu, nu scriem – desfacem în noi, din noi, din ceilalţi, foiţă cu foiţă, cuvântul… simţim venind de acolo de unde nicio particulă de altceva nu-şi află drum, ardere şi balsam al primului – cum vor numi învăţaţii prima unitate de a fi – adevărul…
_____________

Ştiam că e lângă mine… o linişte care-mi umplea spaţiul, pe dinăuntru şi dinafară, indiferent că eram acasă, la masa de lucru sau aiurea, printre oameni, în micile peregrinări ale zilei… nu încercam să explic, nici nu aveam ce explica, nu putea fi explicată acea… legătură puternică… fină… mai puternică decât tristeţea pe care mi-o cauzau uneori scrisul, faptul că nu reuşeam să cuprind în cuvânt trăirea aceea căreia-i simţeam bătăile puternice ale aripilor în osul frunţii, zborul, aşa cum compozitorii simt muzica urcând, coborând, întrupându-se de oriunde pe liniile portativului…
_____________

Cine suntem? ne întrebăm uneori, obosiţi de mers, oprindu-ne la marginea unui drum, a unei ape care vine spre noi din pământ sau trece pe lângă noi în drumul ei, ori acolo unde nici apă, nici nor, nici adânc de pământ care s-o trimită nu mai sunt. Unii spun că suntem fiii şi fiicele unui zeu, alţii urmaşii evoluaţi ai primatelor, alţii întruchiparea perfecţiunii naturii şi eşecul uneori. Sunt oameni în care te îmbraci de sus până în tălpi ca într-o boare caldă, oameni care parcă sunt din cioburi ascuţite de care nu are niciun rost să te apropii, pentru că te resping încă dinainte de prag, oameni care stau şi aşteaptă în tăcerea lor fără să-i afli vreodată, oameni ca nişte case în care e cald şi bine pe sectoare, în altele bate vântul, se înghesuie iernile… Personal, caut omul căruia-i simt sufletul îmbrăcându-mă, nu oarbă abandonare – pământul şi aerul care mă acceptă uneori piatră, alteori arbore, alteori apă, uneori viaţă, alteori moarte, copil prea copil şi un pic prea mult matur uneori … Sunt oameni care urcă din ei ca nişte arbori care se nasc succesiv din trunchiul legat pământului, speranţa care îşi întinde braţele spre lumina de demult, ajunsă la pragul ochilor, la pragul minţii, dorind viaţă, viaţă, viaţă… Sunt oameni care se nasc pentru a muri, în fiecare zi căutând maladiv moartea. Sunt oameni care strigă aproape toată viaţa. Sunt oameni care tac aproape toată viaţa. Oameni care tac din când în când mult. Oameni care se întreabă de ce tac alţi oameni. Oameni care-şi strigă numele precum cucii din zori până în asfinţit. Oameni care nu aşteaptă de la nimeni să fie rostiţi şi nici ei nu se rostesc altfel decât prin ceea ce fac. Sunt oameni care trăiesc printre alţi oameni precum păsările în colonii. Oameni care preferă singurătatea unui schit. Oameni care cântă şi oameni care doar rănesc croncănind. Oameni care iubesc muzica şi oameni care nu vibrează decât la durere sau carnal. Omeni vânt, oameni ploaie, oameni fire de iarbă, oameni nori, oameni degete şi corzi, oameni acorduri muzicale, oameni cuvinte, oameni linişte… Nu se poate să nu ştii liniştea cum te învăluie uneori ca o stare de abandon în tine, o spovedanie tăcută a bobului de tină care-a vrut să fii, să fie, să ştie, să ştii că poţi dori oricând, chiar dacă doar uneori se va împlini, că între naştere şi moarte e drum lung, chiar dacă limbile ceasului şi nisipul din clepsidră vor măsura puţin timp, zile, zi, momente de tăceri în care te simţi acasă şi din care ieşi doar atunci când te-ai golit sau dimpotrivă te-ai umplut încât nu mai are rost să insişti. Din aceste momente se nasc gândurile cuvintele date hârtiei ca un strigăt ce nu vreau să se audă, îl ştim doar ea şi noi şi, dintr-un sentiment de frondă cu gândul colectiv sau dintr-o nevoie de comunicare pe care altfel ne-o refuzăm, cititorul, sevele profunde pe ritmurile muzicii echilibrate sau ieşind din cadru prin sensibilitate sau accente date de mesaj. Nu are niciun sens şi nici rost să încerci să scoţi oamenii tăcuţi din stările de meditaţie, de transă, n-are sens să insişti să fie parte din grupuri, nu vor fi niciodată mult timp, vor căuta totdeauna izolarea, spaţiul în care să-şi asculte gândurile, să se lase inundaţi de esenţa lor şi ale celor care îi fac să mediteze şi a muzicii. Oamenilor astfel trebuie să ştii să le intri în preocupări, în gânduri, să te simtă în stare să dai răspunsurile potrivite, inteligente şi atractive totodată, la temele de discuţie. Un om inteligent se va îndepărta dacă te simte slab, dacă limbajul folosit, răspunsurile şi întrebările formulate sunt departe de limbajul folosit şi răspunsurile şi întrebările formulate de el. Avem grade diferite de înţelegere a aceluiaşi fenomen, a stărilor comune aflate în interpretare, în dezbatere, grade diferite de pregătire, de sensibilitate, de preocupări, de temperamente. E dificil să întâlneşti în aceeaşi casă, în acelaşi birou, în aceeaşi instituţie doi oameni care să se completeze în gândire, să se caute cu plăcere în programul împreună, să vrea să continue căutările şi în afară, să fie tot timpul prinşi în discuţii, în preocupări comune, nici măcar oamenii cu un grad de inteligenţă atât de mic, încât nu prea au despre ce discuta în afară de referirile la plăcerile carnale şi teama de sărăcie sau moarte, dar au şi ei tăcerile lor, meditaţiile lor. Tot omul cu activitate neuronală, gândeşte, meditează. Evident, meditaţiile se diferenţiază şi doar unele penetrează lumea de idei a altora. Căutăm, de obicei, gândurile care ne fac să vibrăm, să ne punem întrebări, să căutăm completări, contraargumente la un nivel superior, evident după pregătirea, bagajul de cunoştinţe şi judecata fiecăruia. Îl resping instinctiv pe Cioran; mi se pare bolnav de imposibilitatea de a simţi rostul existenţei, de ură faţă de orice şi moarte din naştere. Idei preconcepute, desigur, sunt oameni care îl caută, îl acceptă, îl lasă să le umple spaţiul mintal şi sufletesc. Şi eu îl privesc uneori, pe furiş, din teama că prea mult pesimism mă va întoarce la timpul când propriile întrebări existenţiale şi viaţa m-au aşezat cumva la marginea haosului, să încerc să-l parcurg, să-i înţeleg rostul… Dintr-o comoditate a gândului care refuză întoarcerea monedei insistent pentru a fi moarte şi din considerente mai aproape de ceea ce sunt, îl prefer pe Octavian Paler. Nu pot motiva altfel… Pur şi simplu sunt, exist într-un optimism al vieţii pe care îl insuflă, chiar dacă uneori săgetat de dorinţa de a nu mai fi şi nu mai sunt sau umbrit de timiditate… Cumva, un zid sau o apă a stat şi stă între mine şi oameni în privinţa comunicării directe, ori de câte ori încerc precum orbul, cu degetele, să pot atinge, să văd bucurie pe chipurile lor… , nu tristeţe… Tristeţea e în mine, îndepărtându-mă de ei şi de mine, prea departe de toţi uneori, dureros, dar poate bine pentru cuvântul care se naşte din tăceri, aşteptări şi gânduri cumpănite singur…
______________

Tăcerea… am învăţat-o pe de rost… pot să strig tăcând, să visez şi să uit tăcând, să merg spre oameni şi să mă opresc, să merg din nou până la primul arbore sau primul zid, să-l rog frumos să ierte că deranjez, să mă lase o secundă, nu mai mult, niciodată mai mult, să ascult vuietul cerului în tâmpla rezemată de materia care urcă, urcă parcă necontenit, încercând să se întoarcă acasă, să nu uite şi nici eu să nu uit cum atingeam chipul tău din amintiri, mai mult din amintiri care n-au fost real, dar s-au scris eternă fericire.
_____________

Se naşte suflet, trece în afara cojii de lut, viu învăţându-şi mirările pe care cu mâinile sale de înger şi muritor le va trece în alt visător târziu… va căuta la fiecare răspântie fântână, se va stinge de dor şi se va reaprinde când inima şi creierul vor scrie în retine şi în tâmple setea, cândva batere în coaja primului fragment de a fi…

De câte ori te găsesc, în visul pe care îl credeam pierdut, plutesc în jurul tău, al meu, al tău, al meu şi totul e suflet…
_____________

Cât din tine, din mine va mai putea să vină la rugăciunea gândului cu dimineţile, când trişti şi goi de noi vom privi în jur precum nebunii, întrebând fiecare străin dacă a văzut în drumul său ceva ce nu demult semăna cu noi, hrăniţii de aceeaşi iluzie a neînsingurării omului, a sufletelor trăind unul?… Cât din mine va mai cunoaşte drumul şi geamul luminat de lămpile stradale şi de stele uneori sau de ploi, ca o retină spre spaţiul spălat pentru întâmpinarea lui Dumnezeu în afara celui care l-a visat şi l-a purtat cu el prin griji şi nevoi, la care visam să vii până când nu-mi mai simţeam celulele în carne şi oase… Cât din noi mai trăieşte când şoptesc plângând să fii bine, să nu ştii aşteptările pe care eu… Răspunsul e fiecare cuvânt pe care îl trimiţi nerostit să-i dau sensul pe care sufletul sau tu îl visaţi când muzica şi aerul se rotesc uşor, foarte uşor în jur, ca o perdea trecută de gând peste ploi, prin ploi, prin zăpezi de petale şi fluturi, peste câmpul alb, adusă înapoi, s-o trecem împreună sau doar eu prin aerul greu de nori şi depărtări, vrând să acopere sau să trezească rostiri care au trecut prin noi doar ca un nor prea greu, lăsând în urmă zăgazuri rupte şi suflete fără adăpost.
_____________

dacă mâna îţi strâng acum sau după o altă toamnă, umplu spaţiul unei clipe cu infinitul care altfel se pierde…

nu de uimirea lutului mi-e foame, ascult rezonanţele trecerii paşilor sufletului, cronologia întâmplărilor conştiinţei omenirii, vioara la care cântă destinul când nimic din ce mă doare nu străbate ochiul deschis înăuntru…
Mă duc să mă întorc; să ştiu, să pot, să vreau, să cred, să simt, să uit, să învăţ din nou să simt, să ştiu, cum n-am simţit şi ştiut niciodată, că tot ce sunt este întâmplarea, visul şi nu-mi datorează nimic, nici altcineva, degeaba strig uneori precum orbul că nu e lumină pe drumul acesta pe care-mi duc trupul spre moarte, sufletul… Plouă. În cetate, copiii ierbii aleargă desculţi pe sub turnurile cu ceasuri solare ale păpădiilor. Într-un cuib ales la întâmplare, se coace un pui de cuc. La un colţ de stradă a înflorit o ţărăncuţă cu un coş cu bujori. Pe faleză, Eminescu şi Ovidiu privesc dincolo de timp. Îmi vine să plâng din toate corzile sufletului peste acest pământ de poezie, dar plouă, deja, destul. Am să râd.
_____________

Vieţile acestea ale noastre, cărora le aşteptăm naşterea ca pe minuni sau le respingem ca pe o piesă proastă, au să ni se scrie în molecula primei zile din alt destin, strigând în spargerea picăturii de sânge în cord: Creatorule, am învăţat prea târziu, şi se putea atunci la începuturi merge în vârful degetelor pe aer, unii rescriind religiile, alţii seninul, sărutând cu gurile nepătate de ură sau dor frunţile şi mâinile celor care au mers sau au aşteptat până când i-a acoperit ţărâna. Nu te întoarce, nu privi întrebător, aceste trepte neînţelese ale vieţii; aruncă în urma noastră nepăsări, nedreptăţi şi crime comise împotriva sufletelor… Fratele teilor şi norilor, visătorul trăind dincolo de sensurile simple ale drumului, a privit pietrele mai departe de esenţă, a văzut în ele zboruri… L-au descoperit într-o zi pe o stradă din vechea Persie sau aiurea zăcând pe asfalt cu pieptul însângerat ca o pasăre care a văzut albastrul cerului înăuntru… Umbre şi flori acoperă uneori, serile, cerul, redevenind zboruri… Toamnă de toamnă, un zeu păianjen sau fluture cere luminii şi roadelor pământului să caute locurile în care trăiesc oamenii fără casă şi sprijin, să-i aducă în oaze de lumină la culesul nectarurilor… iarnă de iarnă, planeta se întoarce înăuntru, ascultă inimile care nu mai bat, se acoperă-n voaluri-ninsori ca de nuntă, reaşază în existenţe fragilul… Calypso fără vâslaşi siliţi despică valul spre tărâmul delfinilor… primul embrion de pace veşnică va fi implantat celui mai înţelept înotător… când printre pietrele desprinse din apă sau fără apă din începuturi nu va mai fi viaţă, din adâncul mărilor va reurca spre coastă primul peşte cu membre care târziu va gândi cum să descopere viaţă la capătul galaxiilor fără nume… un suflet mă cheamă şi nu ştiu pe unde să merg, cum să merg … dacă mă apropii devine străin, mult prea străin… în bibliotecile dărâmate de rachete şi minţile iraţionale, înţelepciunea omului aşteaptă reaşezarea învăţăceilor în clase de pace… matematicile descriu crearea şi moartea stelelor… de acolo, numerele caută axe, forme de botezare şi îmbrăcare a animalicului în raţiune, descifrarea fragmentelor începutului…
_____________

Doamne, câte despărţiri… câte despărţiri… Toţi acei ochi rămaşi în urmă strigă după noi… strigă după noi goi…

În acest deşert al existenţei parcurgem fiecare drumul, aşteptând să întâlnim undeva un om drag, o staţie din care un autobuz sau un tren să plece spre o destinaţie, unde alt om aşteaptă să coboare cineva sau, dacă nu e prea târziu, să urce, să meargă spre destinaţia unde-l va găsi. Când nu-l găsim sau l-am îndepărtat cumva sau a plecat singur, obosind sau căutând altă staţie, alt drum, poate alt om, mergem desculţi, din zori în asfinţit, pe nisipul fierbinte, printre pietre şi şerpi, sau pe pământul îngheţat, ori prin apă, cu sentimentul că Dumnezeu sau altceva ne însoţeşte cu privirea şi râde puţin când precum copiii ne oprim într-un loc şi numărăm în gând sau viu zece paşi înainte, zece înapoi, închipuindu-ne că nu ne întoarcem singuri… Şi ochii lor… strigă să ne-ntoarcem… Uneori, nu ştim de unde, nu se mai văd drumuri, nu se mai văd trupuri cunoscute, s-au strâns de tot în ele de lacrimi şi aşteptări…, nici Dumnezeu nu spune nimic, doar vântul şi valurile unui râu sau ale unui ocean aflat în depărtare vorbesc despre locuri în care o entitate aşteaptă să vină cineva… Obosiţi, cu sufletul greu, prea greu pentru un suflet, ca şi cum două ar trage înapoi, spre locul acela în care am avut aripi un timp şi n-am atins pământul decât pentru a se ruga dimineţile sau pentru a culege flori, multe flori, fără să le desprindem din tulpini şi rădăcini, doar mirosul şi culorile pe care le împleteam şi ni le aşezam pe frunţi unul celuilalt…, ne oprim târziu la marginea unei vieţi a cuiva sau a ceva şi căutăm un loc în care să aţipim, să ne odihnim tălpile rănite şi… sufletul (le)… tresărim în somn, încă amintindu-ne sau trăind real, atât cât permite visul, viaţa împreună cu sufletul pe care îl ducem şi ne duce…
_____________

Mergem pe pământ, mândri ca nişte copii uneori că nu suntem singuri, e acolo… şi la răspântia următoare… Arde un timp ca o inimă îndrăgostită, alteori e parcă împăcat cu acea iubire… şi alteori, se retrage într-un fel de tăcere care durează şi ne dă nelinişti, pentru că vin ere de gheaţă… Un părinte… Soare… încă acolo… Unde te găsesc?… Mai am un capăt de timp şi mă gândesc să modelez o inimă a amândurora, să nu ne mai rătăcim… să nu mai fie greu când lipsesc sau lipseşti oricât de puţin. Apoi, dacă mai rămân zile, ore…, să-ţi spun cât de mult… Tu şi eu aproape centenari, aşa ca doi copii, ţinându-ne de mână… Mă iubeşti? Lacrimi şi raze ne îmbracă… Pinguini, uneori, desenăm poteci de zăpadă… Da, te iubesc. Cât? Atât… spunem, desenând în aer poteci întortocheate cu un capăt în vârful degetelor mele sau ale tale şi celălalt undeva, dincolo de fereastra prin nori, spre depărtările în care călătorim aripă în aripă… Ţi-e dor de mine uneori? Uneori?… Sufletul pe care-l scriu în clipa adăugată clipei eşti… Dacă nu uiţi! Unde alergaţi melcilor? Şi voi simţiţi că iarba e dincolo de cer? …a viaţa oară aflu izvorul fericirii sub buzunarul tău stâng irealul – cel de la piept – acolo e ca prima oară… de ajungere, trup şi suflet, în lumina ce strică somnul dimineţilor devreme, în razele lunii trecute prin perdelele groase iarna, subţiri vara, până la perna pe care om sau suflet îşi aşază gândurile treaptă gândurilor ce vor să vadă întâmplarea mâinelui… Timpul a prins chipul tău la un moment zero sau unu, sau altă cifră convenţional numită întâmplare… Am strâns apoi frânturi ce-mi apăreau uneori în pietre, alteori în aer, în ape, în vise, imagini şi cuvinte ce-mi veneau de niciunde şi de pretutindeni în ochi, în urechi, în suflet, obsesii mânate de aceeaşi întâmplare a existenţei să-mi tulbure imaginea drumului pe care mergeam fără să ştiu unde, de ce, până când… iluzia realului… necesitatea perceperii mâinii, a tâmplei a venit aproape firesc, dorind să compun, fără să ating, omul cu bătaia inimii lui, cu glasul pe care nu voiam să i-l dau eu, să mă surprindă, aşa cum stropii de ploaie pe geam sau fulgii uşori de omăt, ori petalele mărului îmi bat uneori în liniştea în care visez şi scriu şi tresar, ridic fruntea din cuvinte şi privesc mirată, zâmbind… A fost acolo o secundă… Cine? Sufletul numit de unii poeţi muză, de alţii doar suflet… Trebuie să afli uneori că e o diferenţă imensă între sufletul care însoţeşte şi cheamă în fiecare clipă sufletul şi jumătate-omul sau mai mic de 10%, cât încropisem din imagini şi cuvinte, căruia voiam să-i aud bătaia inimii şi glasul… că visele nu trebuie atinse… că aşteptarea împlinirii lor e, de fapt, farmecul de inegalat al vieţii… Se înfiripă timpul în infinităţi de secvenţe de spaţiu şi ireal şi ne dă percepţii diferite asupra realităţii şi visului. Dacă eu urc, credeţi că mă vedeţi urcând? Dacă sunt fericită, îmi înţelegeţi fericirea? Dacă zbor, îmi intuiţi destinaţia? Dacă inventez un suflet care îmi răspunde, credeţi că are ceva real?… Urcă timpul golgotele spiritului şi trage după el spaţiul ca pe un giulgiu. Ajuns pe cruce sau la intrarea unui cimitir, se preschimbă în răgazuri de popas pentru căutătorul de absolut. În mâna stângă, ţine tot timpul trandafirul roşu. În dreapta, caietul pentru vise.
_____________

o casă a amintirilor această viaţă
seri, amiezi şi dimineţi ce se aşază
la aceeaşi masă ca nişte prunci
suflete de părinţi scribi veghează
în tăcere lăcrimând pe coala aşteptare
din staţii, vagoane se-ndepărtează…
_____________

Evenimentele se leagă într-un firesc al lor, pe care mă străduiesc în zadar să-l înţeleg şi, neînţelegându-l, leg noaptea de zi, gândul de gând, mergând căutând, adormind cu întrebări, visând crâmpeie de răspunsuri, buimăcind prin sensuri, zile ale vieţii la rând. Realitatea e un joc al imaginaţiei sau un dat al materiei? E treaba geneticienilor şi a fizicienilor să combine, să bombardeze particule cu alte particule, încercând noi şi noi faţete realităţii. A combina elemente dintr-o lume cu elemente dintr-o altă lume, de exemplu mirosul trandafirului cu floarea de mină, este la prima vedere dificil. Rezultatul ce-ar putea fi? A aşeza alături un cuvânt şi un pian este un nonsens, pentru că unul este o reprezentare simbolică, fără existenţă fizică proprie, celălalt un obiect material, tangibil, pe care pot să-l mut dintr-un loc în altul şi să creez armonii sonore cu ajutorul lui. Muzica se naşte din lumea fizică, dar trăieşte şi se împlineşte real în lumea sunetului. Este o primă etapă de sublimare a materiei. Cuvântul, la rândul lui, poate fi atins, mutat, cântat, însă într-o altă lume, cea a interpretării, superioară lumii sunetului sau nu. De asemenea, pianul devine un cuvânt în lumea cuvintelor. O corespondentă există doar dacă folosim o lume ca să o înţelegem pe alta. A uni energiile care fac aceste lumi să existe şi să se întrepătrundă este o muncă de Cenuşăreasă, iar boabele de neghină sau cenuşă sunt extrem de multe. Nu doar omul este o limită între creaţia materială şi mister, ci totul în Univers.
_____________

Ne întoarcem ca la nişte părinţi departe în timp în locurile în care înaintaşii au luptat şi au murit pentru libertatea şi autodeterminarea românilor; sufletele lor ajunse la Alba Iulia alături de vii au înfăptuit Unirea la 1 Decembrie 1918 şi sunt încă acolo…
_____________

Tu mai ştii, Ionas, prietenul meu de-o viaţă, de câte ori am trecut împreună prin valea aceasta a speranţelor, cum am urcat apoi culmi ale lacrimilor celor care plângeau în colţurile lor de singurătate şi neputinţă şi ale noastre, coborând şi urcând, şi coborând spre grădinile fermecate ale visului din noi?… Întotdeauna spuneai: pe noi nu ne-a învăţat nimeni că se poate să sădeşti flori atât de frumoase care să înflorească noaptea precum ziua, iar fluturii să aibă aripile electrizate şi la atingerea aerului înrourat să umple pajiştile şi crengilor arborilor, şi grădinile cu stele multicolore. Că din speranţe cresc viori… Cine suntem noi, Ionas, te întrebam… Iar tu, ca să eviţi un răspuns direct sau pentru că eram prea preocupaţi să nu strivim melcii care se târau prin iarba umedă, în timp ce duceam cărţile, ca să le avem cu noi dacă nu ne vom întoarce un timp mai lung, spuneai: Cine… veniţii în viaţă cu cărţile speranţei în braţe… Ne duceam suflet pe suflet ca doi nebuni crezând că suntem atlaşi, alteori, ca doi leproşi, aşteptând cu grijă, ca unul sau altul să poată merge cu tălpile roase până la jumătate… Şi mâinile încercau… cu un fel de disperare, să mai plutească, să ne fie aripi… La ce bun să ne fi întrebat toată viaţa dacă există suflete pereche şi dragoste împlinită? Am imaginat şi-am trăit alături cele mai frumoase sentimente…, am scris în aerul care ni se aşternea înaintea degetelor, uneori greu de perceput, poeme în care am râs, am plâns, urcând şi coborând trepte ale noastre, ale vieţii… Ne-am oprit după drumuri lungi în staţii pe trunchiuri vechi de piatră, aşteptând diligenţa spre Dumnezeu… să ne spună, în timp ce ne străduiam să citim şi nu reuşeam, semnele scrise la intrarea irealului: suntem realităţi apărute într-o clipă de disperare sau de nebunie de copil a liniştii absolute, antropoide evoluate prin educaţie, unite de circumstanţe şi de nevoi? Suntem irealităţi ce pot crea lumi ale lor? Cuvinte… cresc din profunzimea sufletului, din amintirea sau doar senzaţia zborului deasupra realului şi irealului, din coborârea până la nivelul mormintelor, din arcuirea minţii peste mirările şi durerile ce ne-au fost date sau le-am creat pentru a da drumului spinii şi pietrele care erau la început, mâinele din mâinele fiecărui destin, ardere pentru omul care râde, care plânge… E de ajuns uneori o inimă de om ca să înflorească văzduhul, e de ajuns plutirea unei umbre ca să înnegureze cerul când eşti singur… Cărţile acestea le aşezăm cu grijă pe peretele sufletului… E bine să te opreşti, uneori, în pragul casei sau al porţii marilor scriitori şi să asculţi, după ce ai rostit în tine ruga de iertare, precum un copil care deranjează oamenii mari din muncă sau meditaţie, şi să asculţi cuvintele cum intră, rânduri-rânduri, aşezându-se la masa la care cândva un om pornit în călătoriile lui imaginare prin aşezările, istoria, ştiinţa şi cultura ţării şi ale lumii sau doar prin suflet le aşază din nou pe hârtia îngălbenită de vreme. Poate mersul agale sau grăbit al peniţei, uneori întrerupt de pauze de gândire, precum lumina de crengile împovărate de frunze ale stejarilor, dă spaţiului acesta sentimentul de sacru pe care-l ai când intri într-o mănăstire în care un cronicar, în vremurile de demult, aşeza, cu înflorituri sau simplu, cuvintele ce trebuiau transmise urmaşilor, oamenilor, care aveau nevoie de cunoştinţe, de învăţături… Undeva, şi pretutindeni, ca o lumină blândă care îmbracă totul, Dumnezeu… sau aşa, tam-nisam, neştiind unde şi cu ce va atinge omul în starea aceea de cuvânt împărţit cu lumina şi hârtia, şi eternitatea… un scriitor, un poet pornit cu sufletul său să lumineze şi tulbure oameni…
______________

Îi e frig inimii când eziţi să întorci sufletul şi faţa spre cel pe care l-ai avut în tine un timp lung precum pe Dumnezeu… în câte momente simţind că e pentru totdeauna?… în câte altele îndoindu-te… Întrebări ca o piesă de rock uşor cântată într-o sală, undeva, de un artist cu mult dor… Cărţile sufletului, unele lângă altele, scriu în aer povestea fiecărei întâmplări visate de om ori adevărate. Chitara, viorile, orchestra, pianul, vocile într-un spaţiu cu o singură dimensiune – inima unui om care visează – raze universului viu… Aşază-ţi tâmpla pe umărul meu şi dormi… Zorii ne vor prinde tot aici, pe drumul spre vis ori poate vom fi departe… Când soarele va fi sus, vom porni din nou… Cândva, căutam… realul. Târziu, am învăţat că realitatea noastră e doar un vis cu pauze de concret… Ai fruntea fierbinte… Va trece… Te acopăr cu corpul meu, aşa stând pe pământ, rezemaţi de trunchiul stejarului vieţii, cum om cu om se acoperă, arbore cu arbore, vietate cu vietate, voind să se întoarcă în elementul primar… cum element primar cu element primar se acoperă, pentru a reface începutul…
______________

Moartea cu o mie de chipuri şi nume mă întreabă uneori: hârleţul… îl auzi cum sapă?… Uneori, da, roade la capătul patului, şi-atunci îmi vin în minte toţi oamenii pe care îi ştiu în iluzia în care se întorc sute de miliarde de oameni… Miliarde de hârleţe de cealaltă parte sapă gropi în care ne vom întoarce rădăcini ierbii şi arborilor, oamenilor, zării, sună strident un minut şi dispar… Lama e la fel, îmi spune moartea, doar un pic mai tocită, iar coada, după mâini – dacă le ai mici, trebuie să alegi una subţire, deşi, sincer gândind, nu e mai deloc de folos în schimbările astea de climă – când s-o-nfigi în piatră sau în huma udă, se rupe. Aş opta pentru un hârleţ cu coada lungă şi rezistentă, groparul să nu ezite când va săpa, iar groapa să scoată acel suspin de mulţumire specific gropilor, aşteptând corpurile ce vor fi huma… Gata gluma – oricât de mult ar sta acolo întrebând când vin, nu răspund… încă. Masa de lucru e un dreptunghi ciobit în partea aceasta fără cărţi şi ticăitul ceasului, sub care îmi imaginez picioarelor mergând… Uneori, nu ştiu dacă mai sunt, dacă eu mai… Percep minutele unui spaţiu cu alte dimensiuni, unde oamenii râd, îşi duc pruncii pe umeri şi înţeleg: pentru ei trebuie să existe un mâine, pentru toate vietăţile care văd şi ştiu bucuria zilei ce nu va trece în întunericul etern. Pentru tine, omul meu cu un infinit de nume şi un singur chip ce mi s-a săpat în suflet şi pentru care nu există uitare… În tăcere ascult ploile firave de raze ale înserării ce întorc universului culori dăruite pentru un timp. Paşii ţi-i aud apropiindu-se şi aştept să se oprească, să pornim din nou. Dar eşti obosit… tuşeşti… am să te cert puţin… pentru că se poate să le uiţi sau ele să se îndepărteze pentru totdeauna… Când am renunţat să mai caut legături între corpul acesta de multe ori absent şi cele douăzeci de tipuri de tutun şi, câte, otrăvi cu care-mi înceţoşam ore din viaţă în cei aproape doi ani în care am fumat, mai mult ca un moft, o modă, plămânii s-au mai zbătut un timp cerând otrava, iar gândurile vadurile prin care să treacă atunci când aerul şi pământul erau prea încărcate de pietre ce se rostogoleau constant dintr-un cer al regretelor şi temerilor… A venit apoi febra şi, în urma ei, un fel de nepăsare exterioară completă la ceea ce se întâmpla. Aş fi vrut, iniţial, să pot merge, ca şi cum mersul cu tine, apropierea aceea ar fi spus minţii, într-un cod al apelor începutului, că lângă tine e liniştea, fericirea mea… Aiuram… În zbaterea creierului cuprins de febră, sângele străbunilor de tată se întorcea acasă… Auzeam ţipetele de teamă şi disperare ale evreilor… Strigau la ziduri să se deschidă pe dinăuntru, să ascundă în pietrele roşietice sufletele lor şi ale copiilor… Soldaţii romani scoteau din case pruncii mai mici de un an şi-i obligau să meargă… Şiruri lungi, pe mai multe rânduri, de copii care nu ştiau să meargă, mergeau plângând cu frunţile plecate spre golgota pruncilor… Opriţi-vă! am strigat şi am simţit cum tusea îmi desface pieptul… aşa cum ai desface pământul şi l-ai închide îngrozit de iadul dinăuntru… Copiii s-au oprit în faţa golgotei şi s-au întors spre mine, intrând în pieptul deschis la a doua tuse. Curgeau lacrimi pe feţele lor sângerânde şi ochii albiţi de moarte mă priveau cu… speranţă. Când şi ultimul copil a pătruns, pieptul s-a închis ca o uşă de piatră şi un timp n-am mai auzit şi ştiut nimic… Dormi… Am să te trezesc când aud apropiindu-se primul autobuz… Trebuie să merg, acum ştiu, trebuie să mergem… Să-ţi arăt grădinile crescute pe locul acela în care din ziduri străbat încă, serile mai ales, glasurile îngrijorate ale mamelor şi taţilor, şi fraţilor mai mari când copiii întârzie să se întoarcă de la joaca nedreaptă cu moartea… Iar dacă va veni un autobuz cu traseu lung, spre Orientul îndepărtat, pe drumul vechilor comercianţi de mătăsuri, vom merge… Dacă nu poţi, deşi nu pot să te las aici, merg singură… Alţi părinţi şi fraţi strigă disperaţi spre cer, desprinzând pietrele rostogolite haotic peste pietre şi vieţi… Poate se întorc…
_____________

Se-ntorc acele ceasurilor spre apus, grăbind orele… clipe rămase în urmă, copii sau bătrâni grăbiţi, ne îndeamnă să revenim la masa de scris, plutind în noi ca nişte albatroşi, cât se poate de sus, de larg… să cuprindem cerul şi depărtările apelor, şi pământul, să ajungem la ei – oamenii pentru care ne imaginăm că trăim, apropiaţi prin destin sau oricum, precum razele de frunzele ce apoi se leagănă în vânt, amintind cât suntem de trecători… E timpul să scriu din nou cuvinte care să încheie versurile unui prieten din lumea gândurilor frumoase… E timpul să scriu din nou cuvinte care să încheie volumul de poezii al prietenului din lumea cuvintelor… Şi scriu cu gândul trecut ca un călător pe pământul speranţei, având în dreapta sufletului arlechinul sau în stânga – nu ştiu sigur care parte a lui râde şi care priveşte grav spre barele de întuneric ce străbat lumina camerei în care trăieşte şi scrie poetul. În depărtare, vuiesc tulburător crestele munţilor şi marea. În inimă, undeva, foarte aproape, e mama, privindu-l, iar alături visurile lui şi noi toţi… Scriu, tare mult aş rosti: O, poetule,/ în tine şi din tine/ cresc/ bucuria şi durerea, pentru că «noi /nu suntem o lume/ ci un ghem deşirând/ în jurul Soarelui şase/ miliarde de melodii/ da, suntem fiecare/ un cântec…» de bucurie sau/şi de amar. Într-un timp care roteşte secundele şi anii deopotrivă sau la întâmplare, «suntem nemuritori/ şi-n nemurirea noastră/ mult sânge-a muls pământul/ deci, iată cum e sfânt/ şi Tu îmi porunceşti/ Să cânt, ei bine, fie, dar/ lasă-mi semn pe locul unde/ m-ai smuls atunci de glie/ să ştiu că-mi odihnesc/ os omenesc la mine acasă – / umbroasă trecere adevăr ascunde». Arlechin şi zilier la aflarea originii scurgerii secundelor pe lângă tâmple, «pe genunchi ţin/ pete arse spre-înăuntru sclipind/ pe tălpi siderale mirări/ care m-arată/ celui ce-am fost/ ce voi fi». Cât scrii trăieşti, duci în suflet pacea de aşezat în palmele şi inimile care speri că se întind după cuvântul tău, arzi şi renaşti din cenuşile speranţelor şi nesperanţelor, concretizând, măcar doar în dorinţa scrisă, libertatea tuturor oamenilor, pacea şi fericirea pe un pământ curăţat de durere, ură şi armele tot mai perfecţionate care, declanşate, pot distruge viaţa într-o clipire de mirare sau durere.
Ascultându-le, «le-am vânturat deseori/ prin versuri» coborând-crescând din sufletele noastre prin degetele pătate de cerneală sau înroşite de taste, cuvintele trec spre oameni, clipe ce aşteaptă mâinele în albul hârtiei unei cărţi ca să lumineze ceruri, dimineţi şi nopţi – drumuri spre ei, spre cei care se vor naşte. Dacă priveşti înapoi, îi vezi aşteptând. Înainte, dacă priveşti, îi vezi mergând… Şi scrii că sunt, că eşti… că sunt elementele naturii care ne însoţesc şi ne bucură: «mă uitam la o vrabie azi/ am amorţit stând pe vine şi/ uşa atelierului meu scârţâia/ al naibii/ chestiuţa asta mică ţopăind/ la un metru de mine ciugulea/ cine ştie ce». Când nu va mai exista această mirare dureroasă şi iubită, pe faţa realului, precum cel mai drag seamăn, vor rămâne un milion, miliarde de miliarde de cuvinte scrise şi trăite de oameni în aerul dimineţilor şi amiezilor altor speranţe de viaţă, dansuri ale pufilor de păpădie, ale fulgilor de omăt sau petalelor de cais…, ceva de făcut, de aşezat la locul ei în punctul acesta de întâmplare. N-am ştiut nici prima oară ce trebuie să scriu ca să închei cuvântul inclus de poet într-un volum. Ce anume să scazi ca să cuprinzi în puţinul pe care să-l transmiţi oamenilor, ce anume să nu uiţi… Ca om ce trăieşte cuvântul, sufletul fiecărei fiinţe care-i stă un timp în preajmă, fie şi doar virtual, poate mai mult virtual, sunt un pustnic trăitor în cuvânt şi muzică, şi suflete, pot să spun că nu regret şi nu voi regreta că am avut noroc să-l ştiu puţin pe Valeriu DG Barbu. Fie şi pentru faptul că spune: «scrie – tu ştii cel mai bine ce transmit în cuvânt.» Transmite viaţă, mirări, întrebări, lacrimi uneori, aşteptări, dragoste pentru Maria lui lăsată să aştepte, să spere şi să înţeleagă viaţa odată cu el; îl preocupă viaţa oamenilor, vorbeşte cu ei, aşa cum vorbeşte cu fiecare element al realului şi visului, făcându-l parte a cuvântului, cuvântul ce trebuie să păstreze, în puţina lui întindere sau în risipa ca o explicaţie pe care o cere sau o dă vieţii şi lui Dumnezeu, sufletul materiei şi al aerului ce s-a numit un timp om. Nu sunt critic literar şi nu pot spune din punctul de vedere al specialistului cât de bine scrie Valeriu. Ca şi mine, învaţă să treacă în cuvinte vulcanul şi tăcerea pe care le simte înăuntru. Cititorul eu îi aşteaptă cuvintele cu bucurie mereu, o bucurie în plus pentru că le transmit oamenilor. Criticii vor spune ceea ce va trebui spus sau poate că nu. Cred că fiecare cititor e un receptor destul de bun al operei citite, dacă o înţelege, şi poate exprima puncte de vedere favorabile sau dimpotrivă.» (postfaţă la «Arlechinul cu fesul pe dos» al lui Valeriu DG Barbu)
_____________

Nevoile ne coordonează viaţa, Stephan, Ionas, cum să-ţi spun?… El… sufletul meu drag… Balena realităţii ne-a înghiţit pe amândoi… Mergem cum ne duce, din răsărit în apus, din apus în zori, din nord în sud, din sud în nord, rotindu-ne cu bolta cerului şi universul ştiind-neştiind… conştienţi de lupta continuă pentru supravieţuire… Fiinţele cu nevoi puternice sunt buni întreprinzători, indiferent că muncesc sau iau din munca şi agoniseala altora. Un profit bun înseamnă nevoi împlinite în viitor, satisfacţie. Aici, singura nevoie e mersul… ajungerea… Unde? Nu ştiu. N-am ştiut niciodată. În viaţa viaţă, îi spun uneori moarte. «N-am timp să aştept. Moartea e la uşă.» mă auzeam strigând când acţiunile de împlinire a necesităţilor materiale ale vitalului se prelungeau prea mult… Am alergat precum toate fiinţele spre împlinirea nevoilor… şi tu, dar nu ştiu unde mergem, aşa cum n-am ştiut nici când am venit în lume… nu mi-a lăsat scris părintele destin… Am învăţat… Da, unele întâmplări le ştiam… să văd lumina, să aud, să-i simt căldura sau absenţa. În albul ei, desenam ceea ce aveam să aflu mai târziu că sunt corpuri – lucruri, fiinţe… aşteptări… Fără să-mi fi spus cineva, ştiam că ghemotoacele cu ramificaţii pe care le desluşeam în jocul razelor erau din mine şi cu ele puteam să ating, să desenez lumi, să scriu drumuri şi punţi, să urc şi cobor, chiar dacă restul corpului era incapabil să meargă… Nu mi-au plăcut niciodată despărţirile, semnele uitării, ale morţii, dar le-am învăţat… Am grăbit clipele şi ele au plecat spre tărâmul timpului uitat din care răzbat uneori ecouri… Am învăţat să caut înăuntrul întregului ceea ce-mi era scris a aşeza în fiecare mâine. Nu, nu greşeşti… Am orbecăit într-o mare de lumină, căutând un semn de ţărm undeva… Am urcat muntele măslinilor şi am poposit în grădini cu fântâni minunate… Pe alei umbrite de palmieri şi chiparoşi, am întâlnit poeţii, savanţii… În locuri ale durerii, tăceri… Într-un palat de cleştar, la marginea serilor, am întâlnit o zână. În altul, un prinţ… I-am învăţat să meargă în vis, acolo unde şi dragostea, şi viaţa, şi moartea se desfăşoară încet. Trebuie să aştepţi, să simţi câte puţin, să nu cauţi să te desprinzi – o voluptate lungă, aşa cum pietrele simt uneori că devin flori şi arbori, şi păsări, şi oameni şi nu se grăbesc să devină realitate. Am ascultat şi intuit interpretări… Am cântat la harfe şi chitare, m-am lăsat condusă de valurile de trăiri ce veneau dinspre depărtări sau le-am făcut să rezoneze propriile-mi arderi şi tăceri… Statuile m-au aşteptat în vise şi real să le spun cum să spere… Nu ştiam nici eu… Îmi era dor să zbor, să ajung acolo unde prima statuie va redeveni om… Dar am aflat… În lumea pietrelor, procesul de concretizare e doar părelnic înfăptuit…, iar dacă insişti să fie pasăre, floare, arbore, animal sau om, se poate ca piatra aceea să-şi fi dorit să fie altceva… Nu vei vedea nicicând fiinţe pietre ducând în lanţ fiinţe semene sau din altă specie de materie şi suflet… Ştiu poveşti şi le spun serile şi după-amiezile când, obosiţi de muncă sau drum, ne oprim în universul lor. De la ele am învăţat că omul nu e doar un animal care ascultă de recompensă şi pedeapsă. Are visuri, multe visuri pe care pietrele le scriu rezonând depărtările universului… Aş vrea să înţeleg, le-am spus, de ce mă înverşunez uneori atât de puternic împotriva sufletului sau a trupului meu. Plouă din nou… Sufletul se simte constrâns să trăiască într-un trup de lut sau trupul îi impută luciditatea sau visul de a trăi zborul… Trebuie să ajungem… Nu ştiu unde… Nu există la mine, la tine sau la el… Spaţiul e casa tuturor… Şi lacrima, şi bucuria, şi visul… Balena realitate ne va arunca undeva şi nu vom şti multă vreme ce trăim, dacă trăim sau doar vise suntem, călătorind prin somnul sau arderea reală a unui grăunte de siliciu cu multă imaginaţie… În corpul ei vom călători mult încă. Aştept să vină autobuzul… Încă aştept cu speranţă, deşi nu ştiu cât va mai fi posibil mersul, cât întoarcerea. Lideri de state, sufocaţi de gânduri de cuceritori şi neputinţa acceptării drepturilor egale pentru toţi participanţi la viaţă, joacă soarta planetei pe rachete nucleare. Cine le va opri când vor lovi succesiv capitale importante sau neimportante, când jocul va începe? Mă voi întoarce însă, chiar de dincolo de tăcerea mare, într-o piatră de râu sau de munte să te trăiesc real, să-mi închei cuvântul şi memoria s-o închid. Tot ce e viaţă va fi cumva aici…
______________

Vorbeşte-mi… spui în visul acesta… Suntem pe drum, prea mult… drum până la fortul uneori tu…, uneori eu… în acest desert al căutărilor… la un capăt, iluzia paşilor mereu înainte, la celălalt, poate unul singur, întunericul… simpli făuritori de viitor, ducem existenţa – carte cu un vis la fiecare întoarcere de pagină… Spune-mi pe ritmurile pianului sau chitarei cuvinte ale Talmudului, Bibliei sau… ale Enciclopediei Ştiinţelor de pretutindeni până acum… sau nu… adevărata înţelegere nu e pe drumul acesta… cine ştie unde şi când?… Vin zilele şi trec, ducând cu ele iluziile, clipele de fericire, poveri uneori realului şi visului, dacă tu sau eu… nu pot lua măcar o fărâmă din fericirea aceasta… şi dacă o iau, unde s-o duc?… Dacă aş putea întoarce timpul către ieri… Dacă niciodată… Eşti în fiecare clipă… Te iubesc… pentru că eşti, pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare cuvânt rostit în gând, pentru că am de ce să mă trezesc, să trec prin fiecare zi spre mâine, când vei zâmbi din nou în visul meu, şi-atunci îmi voi spune: nu e om mai fericit… şi dacă nu-ţi voi mai vedea chipul niciodată, şi doar visul voi trăi… dacă nu-ţi voi mai auzi glasul o viaţă şi doar amintirea îmi va răspunde, nu va fi om mai fericit în durerea, în visul lui. Întind mâna, îţi ating chipul, îţi simt sufletul urcând prin degete spre sufletul meu… Atât de aproape uneori… râd ca un copil şi-mi frâng mâinile neştiind ce să-ţi spun mai întâi… Aici, în lumea reală, fără tine, cu tine mereu… Dansăm verile târziu din asfinţit până-n zori, alergăm prin valurile reci, spre răsărit, ducând în mâini boabe curate de nisip, să le dăm în schimb, să nu se spună că doar luăm de la cer. Din ele, Dumnezeul tuturor firelor de viaţă va face alţi visători sau alte planete cu poeţi şi tei. Iernile, în Parcul Tăbăcărie sub teii înzăpeziţi, ridic privirea şi zâmbeşti – ploi de omăt ne ating feţele şi spui: eşti frumoasă aşa ninsă, ca o fotografie pe care mă tem s-o ating – să nu se piardă în albul continuu. spun: eşti tot… Toamnele, ne acoperim în frunze şi ne spunem zănaticele forme de vis care vor trăi etern.
______________

Ideile, gândurile, cuvintele vin uneori de niciunde… nu vă gândiţi că recunosc – nu i-ar sta bine niciunui creier să recunoască, fie şi în intimitate şi cu o milionime de gură, că e gol uneori… Uscăciune (de vară şi alte anotimpuri caniculare sau nu!.. ce dacă plouă sau tocmai a început să ningă?), uncharged potential, da!… sau îngerul, ori muza e în Bahamas!… aşa singur, te pomeneşti cu ele sub trecerile degetelor, pe drumuri sau printre gorgane şi pereţi de piatră şi le spui oameni, indiferent de culoarea pielii, religie sau modul exprimării sentimentelor suportabile, feciori de împăraţi sau pur şi simplu feciori, fete de împărat sau simplu prinţese de oriunde ale oamenilor, pădurilor, lacurilor, mărilor, savanţi mergând spre biblioteci, manguste şi cobre, condamnaţi la tortură, la comă şi moarte, incapabili să se abţină de la dorinţe şi sindromuri morbide, de la speranţă, de la pasul următor, de la iubirea completă, de la întrebare şi răspunsuri modificabile până la epuizarea sensurilor existenţei, le laşi să compună răsfrântă, bătătorită linie existenţei… Alteori, atârnă de pânzele grele de apă ale vreunor păianjeni şi-ai jura că s-au născut noi generaţii de ţesători de lumină… A scrie înseamnă a asculta naşterea şi creşterea, şi moartea, a atinge cu mâinile-amândouă, chiar dacă doar ale sufletului, copiii existenţei veniţi deja şi pe cei care s-au oprit la marginea visului. Fiecare zi e o mare aparte, un munte sau un deşert în universul cărora se ţese pas lângă pasul şi neclintirea pietrei şi valuri de lumină se revarsă pe maluri şi se retrag, umplând spaţiul cu forme de corpuri ce se leagănă în vânt, căutând desprindere, întoarcere în gravitaţionabila reprezentare ce-adună tot pentru naşterea altor frânturi de lumină, idee, gând… cuvânt… Şi-apoi ştii că loveşte gene şi sânge, desface în părţi ale paşilor şi părţi ale privirii şi scrierii, altă mare undeva departe loveşte alte suflete, spune universului că sunt rătăcitori… Eu spun mâine, tu spui ieri… Astfel, eşti mai bătrân decât mine cu o speranţă şi mai tânăr cu multe plecări… Mâna aceasta care scrie pe caiet şi cea care ţine destinul sunt dinaintea fiecărui semn de întrebare… Dac-aş cunoaşte de ce-urile şi cum-urile, şi când-ul, m-aş opri lăsând alte suflete să-şi asculte mările şi să înţeleagă bucuria şi rănile omului, pământului… Se apropie… În fiecare an cu acelaşi înţeles şi simt cum caută tâmpla, mâna şi, uneori, urcă în căuşul stâng şi întreg sufletul e dintr-o dată greu şi se revarsă pe filă şi scriu: iubirea adevărată sau poate moartea (caietul acesta încă nu cunoaşte adevăruri) poate fi sentimentele care leagă, în afara peceţilor hârtiei, doi oameni şi se erodează şi se acumulează la loc… e a sufletului şi el ştie cât şi cum merge pe un drum şi când hotărăşte, dacă hotărăşte, să urmeze altul… Eu nu te iubesc, Ionas, mă îmbăt de tine şi te asimilez celulă cu celulă, pentru că în tine sunt bărbaţii pe care i-am iubit şi cei care m-au iubit şi nu-i ştiu, şi părinţii şi copiii şi tot… Caietul acesta e viaţa… şi dacă voi avea extindere (nu noroc, poate un ţugui mare de aer pe care să scrie «încă» şi pe care să urc), voi începe altul, altul… şi cei douăzeci – treizeci de ochi vor citi încă – nu, nu e nevoie ca toţi oamenii să se lase impresionaţi de o mână de idei… (Un pol, la ţară, spuneau bătrânii, dacă-l ai, îl dai părintelui să-ţi binecuvânteze sălaşul…) de acordurile aceleiaşi orchestre, de acelaşi câmp cu flori, de aceleaşi stânci, de aceleaşi valuri… Avem un pământ rotund pentru că se roteşte şi pentru ca noi să ne rotim printre atâtea frumuseţi până la extaz, printre tristeţi până la disperare, încercând să facem ceva… nu să batjocorim, nu să exploatăm, nu să ucidem… Suntem oameni toţi şi cântăm toţi cântecul vieţii… Suntem aerul care-şi duce trupul de carne, aripile care se zbat şi cad până la călcâie, dar ştim – zborul e posibil în idee şi acolo se aşază treaptă cu treaptă nevoia de mâine… După tot drumul acesta uneori răsună un clopot, se desface o poartă, în aer rămânând scrise firav braţe… sunt tentată să scriu de la celălalt capăt… în caiet… Moartea e o înserare din care dispare cadrul încet sau dintr-o dată… Conştiinţa – un tot din care se scad poliţele plătite la compromisurile cu existenţa… Dragostea, peste toate pornirile fizice, fantasmele, euforiile şi tăcerile, o formulare simplă: te iubesc sau şi mai simplu: tu. Dumnezeu, un albastru tăcut, se aşază în fiecare ochi de apă şi geam, reflectând viaţa… lamulţiani.
_______________

Sunt întâmplări care trec pe lângă pereţii zilelor ca nişte umbre, dispărând în forma zilei următoare, întâmplări abia schiţate care ne fac să zâmbim sau să lăcrimăm, întâmplări de care ne sudăm, deşi n-au strigat tare la noi şi nici noi nu le-am dat importanţa unor fericiri sau dureri, întâmplări la care vibrăm cu puterea de titan şi cerşetor a sufletului, întâmplări imaginate care trăiesc într-o lume a întâmplărilor reale prin ceea ce sufletul trăieşte în adâncul său, întâmplări despre care râdem sau plângem, întâmplări despre care găsim cuvinte, întâmplări care ne asemuiesc pietrelor, întâmplări…

Sunt sentimente care trec pe lângă noi, sentimente care se scriu adânc în noi şi care izvorăsc dimineţi, măiestre albe cu glas de îngeri ce plutesc pe cerurile speranţelor… sentimente care ne doboară uneori şi ne fac să ne târâm la porţile speranţelor, sentimente care ne poartă pe braţe şi care ne învaţă mersul ca nişte părinţi, sentimente sunet şi lumină ce aşteaptă să mergem, să le însoţim, sentimente ce trăiesc singure în case uitate, sentimente ce ne învaţă să scriem poeme de dragoste pentru un suflet mereu viu, sentimente ce râd şi visează că suntem împliniţi, sentimente care cerşesc, sentimente de dragoste, sentimente de ură, sentimente de dispreţ, sentimente cu preţ, sentimente…

Sentimente… vis sau disperare… Doar tu poţi trăi acest sentiment curat, real în lumea lui de real şi ireal, doar tu îmi poţi da mâna peste distanţe care ar ucide speranţele oamenilor, doar tu ai dreptul să pui întrebări, să aştepţi răspunsuri, să pluteşti strigând că te iubesc, să te îndoieşti că te iubesc, că mai ştiu, să implori să rămân, deşi n-am plecat şi nu pot pleca din sufletul nostru ca un zâmbet de prunc fericit în braţele mamei lui eternitatea. Doar tu şi toţi ceilalţi oameni aveţi dreptul la fericire şi pace aici pe pământ…

Antitalent înnăscut în folosirea cuvintelor, orb adulmecător al realului, înmulţesc spaţii, cresc sensuri pe câmpii solare, aprind tăceri la porţile grele ale iernilor, când hâde dureri bat în pereţi din toate încăperile condiţiei noastre de zburători de lut, visând plutirea măiestrelor pe cerul veşnicelor primăveri.

Ca un cavaler al norilor de aşteptări, în armură de frunze de tei şi castani, tu mergi dinspre veri spre întâmplări… se-apropie ziua… dinspre linişti curg spre citadelă, odată cu dimineaţa, cârduri de copii cu ghiozdane şi pescăruşi…
_______________

credeam că am uitat câtă viaţă e de privit şi de aşezat în suflet straturi-straturi până când pământul mă va cuprinde, descompunându-mă, că am trăit un timp aici, cum se scurge sub pleoape în amintirea unui vis…
trebuie să ai suflet de copil ca să înţelegi toate minunile luminii… sunt sentimente cărora nu ai cum să le răspunzi pentru că încă nu există… sunt oameni care primesc şi dăruiesc universuri de speranţă, de poezie, de vis… în tăcerea lacrimilor de despărţire, oamenii ascund răni pe care le duc în ei la capăt de lume, de timp…
_______________

Când m-am născut, la două treimi din septembrie, am ştiut că toamna îmi va fi veşnicul început. E frumoasă, plină de roade, paleta de culori e bogată. Chiar dacă doare puţin trecerea materiei spre iarnă, bucură trecerea de acolo spre un alt început, început doar pentru o parte din materie, o altă parte continuă existenţa ciclică primăvară-toamnă, vară-iarnă, lumină-întuneric, cu un firesc aproape sacru. Moartea are rolul ei bine stabilit. Dacă oamenii ar trăi şi s-ar înmulţi la infinit, sau oricare alte vieţuitoare – nici măcar materia nu e eternă în aceeaşi formă, sau lumina, sau energia, totul se transformă –, s-ar devora pe ei. Elementele chimice sunt pretutindeni în natură, iar dacă nu ajung, găurile negre creează altele, stelele creează altele şi mor… un echilibru aproape micrometric gândit… sau nu. Nu se ştie încă nimic destul… Terra – o inimă arzând într-un pumn de copil. Quelle lumière, quelle beauté, que nous sommes… un etern început.
_______________

Sunt un cimpanzeu evoluat sau nu care nu se mai caută în oglindă. Cineva, nu ştiu cine, a schimbat ochiul de apă clară al luminii cu unul de sticlă… Prietenul spune că sunt, că e şi e bine. Am de ce să sper, să trăiesc, să ies şi azi din casă sau poate mâine, să trimit cuiva, să primesc, chiar dacă iluzoriu, gânduri, bucurie şi zbuciumul sufletului. Am de ce să aştept răspunsuri care poate nu vin de niciunde şi aceasta e o parte din trăire la care meditez uneori cu teamă. You are the face of all things… Iertare gândurilor mele de poet… ar putea să tacă… să suporte în linişte fericire şi durere… Un fel de pustnic al luminii care nu răneşte pe nimeni şi nu-şi dezvăluie durerile şi fericirea oamenilor… dar zâmbeşte uneori cerului pentru mărginirea lui iluzorie cu planetele şi stelele… Dragostea are un infinit de chipuri – doar unul în clipa ce-a trecut a fost întregul, şi-n clipa care trece, şi-n toate celelalte, oglindind destinul.
Binele şi răul sunt feţe ale unei singure şi, probabil, irepetabile secvenţe de adevăr – a exista. Oriunde, materia, energiile, lumina şi întunericul, iubirea şi ura, bunătatea şi nepăsarea sunt expresii ale acestei imposibilăţi a existentului de a fi o singură manifestare. Şarpele reprezintă înţelepciune, ştiinţa, dar şi pericolul, moartea. Nu cred că undeva în spaţiu există fiinţe pure, aşa cum nu există nimic pur. Nu există o separare a stărilor existenţialului tocmai pentru a putea păstra echilibrul existenţial. Niciodată binele nu va fi continuu, nici prea mult, aşa cum nici răul nu va fi nesfârşit şi nici peste puterile formei de viaţă care îl suportă. Încă. Atunci când se va produce un dezechilibru puternic spre rău, viaţa va fi într-adevăr la marginea timpului, dar nu vom şti, probabil, niciodată, dacă nu vom mai fi ca specie sau dacă din speciile care vor supravieţui se va dezvolta cândva altă specie de hominizi capabili să construiască şi să distrugă frântura de realitate numită viaţă. Nu ştim încă enorm de mult despre orice. Hidrocarburile aromatice policiclice, detectate în carnea arsă şi în gazele evacuate de maşini, pot supravieţui, se pare, în mediile cele mai ostile. Viaţa n-ar fi posibilă fără carbon. Se poate astfel ca tocmai distrugând să creăm cumva elemente care să asigure continuitatea vieţii, în alt spaţiu. Particule de materie, unele pufoase şi mai mari decât fulgii proaspeţi de nea, se adună în jurul stelelor mici sau al pulsarilor (stele care au colapsat sub propria greutate), formând planete, asteroizii sau nori de praf şi gaze în care se nasc alte stele. Un mediu intens supus radiaţiei cosmice, neprielnic vieţii la prima analiză. Se poate însă ca planete aflate mai la periferia sistemelor nou formate să fie prielnice, cumva, cândva, vieţii. O speranţă. Cât trăim, căutăm. Sperăm. (date preluate de la NASA).
_______________

Eu n-am să plec niciodată… spun ochii cu dragoste şi lacrimi… citesc însă mâhnire şi nu ştiu de ce mă cerţi… nu mă cert eu destul?… drumurile duc dincolo de zorii următori, de serile ce vor veni din ce în ce mai goale, de tot până la scurtele răgazuri când vor fi din nou cu aici… după ce uşa se închide, te încrunţi mai mult… cu degetele strânse a rugăciune îmi scrii în palmă: iartă-mă… o iluzie… am tot mai des senzaţia de cădere în abis când ating poarta irealului… aceeaşi neputinţă când încerc să ating realul… dacă intru, nu mă voi putea întoarce… aşa, cu braţele strânse în jurul picioarelor, am tâmpla pe genunchi şi nu ştiu de ce calzi îmi par ochii cerului şi atât de profunzi… îmi spun să dorm… sunt nenăscut încă, o pasăre care-şi visează zborul… mi-e dor să te iau de mână, să mergem… bisericile se deschid odată cu primele raze de soare trimise pământului… ne întâmpină zarzării şi caişii… au înflorit aici, la malul mării… grădinile se pregătesc să erupă în narcise şi stânjenei… desprinzi o crenguţă înflorită şi mi-o prinzi în păr… te apropii apoi şi-mi săruţi tâmpla… eşti… cel mai sensibil făuritor de împlinite visuri…aici… îmi plac icoanele cu miros de mir şi tămâie… cristelniţa cu iz de busuioc, strana din care veghează bătrânii… Dumnezeu e această linişte care-mi îmbracă umerii când sunt cu tine… mergem spre altar cu sfială… ca şi cum însuşi Iisus ar fi acolo, în genunchi, cerând iertare părintelui său… sentimentele aşază spaţiile concentric, la marginea mării, pe semne de mirare… un spectacol… ceva ca o sală imensă în care arborii vin şi-şi caută locurile între oameni… şi noi… şi pianul… George Michael, Elton John… don’t let the sun go down on me… chitara… cu coamele în vânt printre valurile înspumate ale mării, inorogii ating ţărmul când zorii se umplu de soare…
_______________

Poate că Dumnezeu a aşezat lucrurile şi fiinţele după o logică a lui. Poate că doar întâmplarea le-a aşezat sau norocul. Noi le aşezăm după o logică în parte a noastră, în parte a lui Dumnezeu, a întâmplării, a norocului – o logică a posibilului existenţial pe care nu-l poate explica nimeni. Undeva, sub cerul înnegurat al acestei zile ploioase de toamnă, cum vii dinspre Bucureşti pe Bulevardul Tomis, după ce mai întâi ai trecut de Bulevardul Aurel Vlaicu (la intrarea în oraş, unde pe stânga aşteaptă simbolic fluxul un vapor), şi de intersecţia cu Bulevardul Al. Lăpuşneanu, în zona Dacia, pe dreapta, pe Bulevardul Al. Lăpuşneanu, după intersecţia cu strada B. P. Haşdeu, se înalţă Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 27, Constanţa. Ca multe alte şcoli mai vechi sau mai noi ale Constanţei, ale oricărui petic de umanitate, Şcoala Nr. 27 e aşezată cu faţa spre răsărit. Face, probabil, parte din practica veche a omului de a-şi construi casa cu ferestrele şi uşa spre soare, pentru ca razele sale să scalde interiorul în lumină şi căldură. Privită din faţă sau din profil, Şcoala Nr. 27 e o clădire impunătoare, construită în spiritul epocii clădirilor paralelipipedice. La intrarea principală, ca şi la cea a elevilor, strălucesc plăcuţele Primăriei Constanţa care anunţă lumii că şcoala se află sub patronajul ei. Dacă treci în zori prin dreptul şcolii, poţi să-i auzi respiraţia, visele. În fiecare dimineaţă îşi scaldă faţa, în rouă, în brumă, în ploi, în omăt sau în raze şi zâmbeşte cerului. Dincolo de uşi şi ferestre e încă linişte, semn că oamenii nu şi-au început rosturile. Sunt ultimele zile din vacanţa de vară a anului şcolar 2006-2007. Încă se fac pregătiri. Peste puţin timp, va fi forfotă. În timpul zilei, se fac reparaţii, se spală geamuri, bănci, tablele, parchetul, scările, se curăţă florile, se udă, se împrospătează, se verifică dotarea tehnică, se aşază perdeluţe la ferestre. Pe table apar mesaje de întâmpinare. Şcoala are din ce în ce mai puţini elevi, dar pregătirile continuă ca în anii când toate sălile erau pline, în două sau trei serii. În zilele normale de studiu, în jurul orei 8:00, totul freamătă: dascălii se grăbesc să-şi pregătească locurile de muncă, personalul administrativ e într-un continuu du-te-vino între parter şi etaje, în încercarea de a îndeplini cererile de la primele ore ale programului de lucru. Elevii mai mici, însoţiţi de părinţi sau bunici, aşteaptă cu emoţie intrarea în şcoală. Cei mai mari, mai siguri pe ei, cu manuale şi caiete mai puţine, stau grupuri-grupuri comentând ultimele evenimente din lumea muzicii, a filmului sau a modei. Câţiva elevi stau retraşi, gânditori – aceştia sunt cei mai timizi sau cei pe care îi frământă ideile cele mari. În spatele şcolii, pe terenul de fotbal, se încinge un meci între două echipe constituite ad-hoc; se strigă, se pasează, chiar se înscrie. Pe bulevard, maşini de toate felurile şi autobuze aleargă într-o parte şi în cealaltă, cum le e rostul. Oamenii se grăbesc, nu mai e timp: a început o nouă zi de muncă. Deodată, peste toată zarva se aude soneria care anunţă începerea cursurilor. Elevii se grăbesc să ajungă în clase. O dimineaţă frumoasă de septembrie, uşile se închid, zarva încetează. Maiestuoasă, maternă, şcoala îşi conţine acum elevii şi dascălii prinşi în menirea lor de participanţi direcţi la procesul de educaţie. Cartea aceasta nu-şi mai are rostul până când sună clopoţelul de recreaţie. Sau tocmai acum ar trebui să scrie – undeva, în adâncul istoriei, alţi învăţăcei, alţi dascăli desfac în foiţe cunoaşterea şi o reaşază cu grijă, scriind-o în minţile tinere ale învăţăceilor, pentru ca, la rândul lor, s-o treacă altor mlădiţe. Plină de amintiri această parte a vieţii. De undeva, dintr-o sală de clasă, un cabinet, pe holuri sau la ieşirea-intrarea în şcoală, paşii copiilor, ai mei, ai tuturor copiilor, ai dascălilor vin spre tine din toate ungherele realului şi imaginarului. Glasuri vesele, glasuri mai triste, cuvinte şi şoapte ale sufletului vin de pretutindeni şi mi-e dor de timpul când aveam sufletul plin de bucurie când îi auzeam, când îi cuprindeam în braţe şi-mi spuneau cu sufletul la gură: «am luat zece.» sau «doamna a spus că mă mişc prea încet.», sau: «m-a lăudat doamna.», «merg la olimpiadă.», «am luat locul doi la olimpiadă.», «eu, locul întâi.», sau momentele de la fiecare început de an şcolar, când îi duceam de mânuţe în primii ani şi le simţeam inimile, prea mari pentru trupurile lor micuţe, cum pulsează de emoţie, în timp ce ochii căutau spre mine şi spre şcoală cu mândrie şi mirare, zilele în care aveau loc olimpiadele şi stăteam toţi cu sufletul strâns, aşteptând să iasă de la concurs, un pic dezamăgiţi sau radiind, apoi să se afişeze rezultatele, citirea lor, exclamaţiile de bucurie sau de tristeţe, sfârşitul de an şcolar, când primeau coroniţe şi diplome pentru rezultatele bune pe care le obţineau. Flori, fotografii, cuvinte – imagini cu care acum scriu ca şi cum aş trăi, un timp încă viu, şcoala despre care, dacă îi întrebai pe copiii mei ai cui sunt, ar fi spus uneori că un pic şi ai Şcolii Nr. 27. A existat o legătură puternică între noi şi şcoală, aşa cum cred că a existat şi există între toţi copiii şi părinţii şi şcolile în care cei dintâi îşi încep sau îşi completează educaţia. A existat un colectiv de cadre didactice care şi-au îndeplinit sarcinile cu conştiinciozitate, cu omenie. Oriunde merg copiii care frecventează cursurile unei şcoli poartă cu ei aceste chipuri şi crâmpeie de timp în care au fost ajutaţi de oameni să facă un pas spre a deveni oameni. Oriunde există, probabil, o sărbătoare a întoarcerii, oameni care au stat lângă oameni cu grijă, ajutându-i să pătrundă înţelesuri ale cunoaşterii şi care aşteaptă întoarceri. Aici, la Şcoala Nr. 27, exista un fel de bucurie firească a întoarcerii, un respect al dascălilor faţă de elevii care au ajuns mai departe în drumul lor spre cunoaştere. Un fel de familie care-şi primeşte plecaţii în cadru intim, cu flori, dulciuri pregătite în casă, cu vin şi suc, mult, mult suflet. O regăsire în care cei veniţi şi cei care au aşteptat îşi mărturisesc, plini de emoţie, întâmplări din spaţiul lor de viaţă. Am convingerea că există încă şi va rămâne.
Construită în anul 1962, între 1963-1965 Şcoala Nr. 27 Constanţa a funcţionat cu denumirea de Şcoala Medie Nr. 7 Constanţa, având ca prim director pe profesorul Petre Teodorescu. Din anul şcolar 1965-1966, tânăra unitate de învăţământ s-a numit Şcoala Generală de 8 ani, Nr. 27 Constanţa. De la înfiinţare şi până astăzi, această unitate de învăţământ a avut ca directori profesorii: Petre Teodorescu, Topor Petre, Florescu Patricia, Foscola Eugenia, Sfidiuc Veronica, Micu Dumitru (6 luni), Gevelegean Mihai, Frangopol (Mateescu) Paul, Micu Dumitru. În anii şcolari 1999-2000 şi 2000-2001, şcoala a fost unitate reprezentativă de învăţământ. Cu o bază tehnico-materială bună, îşi aşteaptă, în scurt timp, cu porţile deschise, elevii, dascălii, părinţii, oaspeţii… Începe un an nou şcolar. Mulţumesc învăţătoarelor şi profesoarelor: Ciorbea Doina-Florentina, Şerban Steliana, Zagoneanu Stăncica, Arventiev Maria, Lungu Cristina, Bota Terezia (învăţătoarele şi dirigintele copiilor mei), directorilor: Mihai Gevelegean, Frangopol Paul şi Dumitru Micu, tuturor dascălilor care au contribuit la pregătirea şcolară a copiilor mei şi le doresc sănătate, viaţă lungă, bucurii şi succese.
_______________

au plecat… unul câte unul… ca nişte fantasme albe, au luat cu ei realul… confuză, mintea nu acceptă niciun gând… o rană… se va închide… e prea devreme… de ce te-ai trezit?… ştiam că vei suna… rămâi cu bine… drum bun… ai grijă de tine… ne revedem curând… ştiu… ca mâine cade prima ninsoare… vine crăciunul… şi noi… şi voi, minunile mele cu suflet de om… crâmpeie de imagini se îmbulzesc în colţuri când trec, să nu ne-atingem… ne temem parcă toţi de atingere… paşi mici şi mari, hohote, mirări aleargă transversal, ca nişte trenuri ce nu se opresc niciodată în staţiile cu oameni singuri… fără o idee sigură despre ceea ce vreau să fac, evit să mai închid ochii… mă spăl… iau ceva de mâncare şi urmăresc un film – Sweet November… în distribuţie: Keanu Reeves, Charlize Theron… joc perfect înscris temei filmului… muzica parcă aleasă înainte ca imaginile să se nască… mi-ar plăcea să fi citit cartea… să ştiu puţin anticipat fiecare scenă, fiecare trăire… nedrept se rupe totul în final, nedrept altfel decât pentru succesul cărţii şi al filmului… o poveste, reală, poate, care merită toate aplauzele, toată oboseala frunţilor… mănânc… gest mecanic prin care organismul îşi continuă mersul… visul.. nu vrei să coborâm?… vreau să alerg spre soare… ar trebui să urcăm… râzi de mine… pe nisip vreau să alergăm, înaintea zorilor… ce ştiu eu despre tine?… ce ştii tu?… ce ştim noi… despre noi?… în mijlocul deşertului stăm, în genunchi, cerând vântului să înlăture norii de nisip, să vedem drumul, să ajungem la noi… paşii… mâinile… cum greşeşti când încerci să apropii ceva atât de drag… e o vină teribilă să atingi… se întipăreşte în degete, în buze, în bătaia inimii… cauţi ca un nebun toată viaţa… să spui mai bine că nu eşti… nu te cheamă nicicum… nu stai niciunde, n-ai pic de habar ce vei face mâine, pentru că nu există… degeaba strigi… degeaba asculţi…
_______________

«Adun atâta tristeţe, că nu mai ştiu ce să fac cu ea… (cacofonie acceptată) o reciclez, o re-mestec, îmi fac din ea creme, îmi dau pe tot corpul… se aude hohot… râde cineva şi râd şi eu ca de râsul lui!…» Cuvinte, suflet de om, crâmpeie de întâmplări, tristeţe, mirare, neputinţă – nu ştiu destul cer pentru aripile care zboară în ele, uneori, tot zborul. Piano in trance – Yanni… Pe o scenă, pianistul încheie recitalul, se înclină, mulţumeşte, nu plânge, nu râde, ascultă. Cimpoiul, pianul, viorile, vocile, Flowers of the Forest – Mike Oldfield, continuă. Suflete îşi trec în ele acorduri fără seamăn, vibrează laolaltă, orchestră imensă de aripi şi arcuşuri, de inimi, de raze de stele şi lună pe pământul dintre un cer şi alt cer, o mare şi altă mare, câmpii cu rod şi pace pe care alergăm râzând, plângând de speranţă, neştiind niciodată ce e dincolo de linia orizontului. Poate un loc lângă un râu sau o mare, cu multă viaţă, o altă scenă, pe care alt artist, alt poet, un pic zeu, un pic ateu, pianul, vioara, clarinetul, glasul solistului, universul. Poate un loc pustiu, nimeni să deschidă poarta, să dăruiască o floare, un pahar cu apă, o bucată de pâine, să imagineze o scrisoare. Clădiri paralelipipedice lipite spate în spate, cu gratii la ferestre şi uşi, paturi suprapuse, suflete care nu mai ştiu chipul binelui. Poate moarte. Toamna, vântul, ploaia, soarele, zborul pescăruşilor, stoluri de păsări călătoare deasupra mării, valurile, vioara, Concertul Brandenburgic Nr. 5, Bach – Vanessa Mae, Ovidiu, visând Roma, Eminescu, depărtările Luceafărului. «First Touch.» – Yanni. Dansezi? Plopii, teii, castanii, pescăruşii, nisipul, se răvăşesc pletele toamnei, nori întunecaţi umplu cerul, contururile imperceptibile ale infinitului se desfac în drumuri şi zile pentru viaţă şi oameni. Albatroşi se rotesc deasupra Mediteranei. Cârduri de raţe şi gâşte sălbatice, deasupra Dobrogei, aproape de Galaţi. Porumbei bat în geamuri. «Nu mă cred supraom… Ţin la demnitate şi la valorile umane, la gândurile, sentimentele, gesturile pe care le dăruim şi ne place să le primim de la alţii ca semn că suntem necesari şi apreciaţi. De asemenea, la răspunderea care implică toate acestea, obligaţiile, nu impuse, derivate din conştiinţă, din suflet.» Out of this world – Dune and The London Session Orchestra, pianul, artistul, sala, cerul, liniştea ce se aşterne când totul încetează. (fragmentele citate sunt din scrisoarea lui Valeriu, datată 8 septembrie 2007. )
_______________

Merg spre casa amintirilor cu faţa spre casa amintirilor. E bine când mai există cineva înainte să deschidă poarta, chiar dacă înapoi, rareori, mai găseşti un suflet care aşteaptă.

E o iluzie că poţi atinge timpul. Trăire e totul sau materie inertă – istorie, muzica desfăcându-ţi înăuntrul în corzi ce plutesc printre aburi intuind, rezonând infinitul.
_______________

Dimineaţă. Păianjenul numără ticăiturile ceasului, legând sunetele cu razele soarelui care ating timid încă geamurile. Piţigoii umplu spaţiul cu triluri lungi, vesele. Privighetorile, spune noaptea care încă nu se desparte de oraş. Şapte sfere s-au prins în pânza lui din prima zi de iarnă – şapte inele de legământ ale timpului cu visele oamenilor. Piesa aceasta e o continuare a ticăitului, ca un ciocănel care loveşte alternativ două corzi aflate la distanţă mare, făcându-le să vibreze prelung. Mi-ar plăcea să pot reprezenta fericirea în cuvinte simple sau fotografiind-o când nu ştie, să fie reală. Oamenii s-au trezit. Împreună cu maşinile lor aleargă spre locurile de muncă şi cele în care copiii primesc educaţia necesară vârstei lor, purtând în ochi o bucurie specială. Anacronic gând, valabil pentru orice timp, însă acum când scriu e o zi specială, nu pentru că scriu, scriu în fiecare zi, o zi de repaus, nu pentru toţi, dar cei mai mulţi se grăbesc s-o pregătească pentru sărbătoare. Dacă întind mâna în gând spre mare, apa, aerul, nisipul şi mâna se amestecă, se lichefiază, prelingându-se uşor pe pământ. La marginea mării văd apoi dâră continuă de sânge. Pacea e un echilibru fragil ca şi viaţa. Steaua arde în locul ei din cer pentru ca toate creaturile pământului să aibă lumină şi căldură şi în acest 1 de decembrie în care românii de pretutindeni se gândesc un minut, măcar, împreună, la mulţimea de fraţi, părinţi, unchi, bunici şi copii, care la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 s-a adunat la Alba Iulia pentru a trăi împlinirea unui vis care se concretizase o clipă în 1600 şi care fusese redeşteptat de Unirea Principatelor Române din 1859 – Unirea cu Ţara. Deşteaptă-te române! răsună pe străzi. 1228 de delegaţi din provinciile româneşti din Transilvania participă la adunarea prezidată de Gh. Pop de Băseşti. Iau cuvântul Şt. Cicio Pop, Iuliu Maniu şi alţii. Se aplaudă, se ovaţionează. Afară, peste 100 000 de români freamătă în aşteptarea unei decizii care să răsplătească sângele vărsat sub ocupaţie străină şi pentru ţară şi care să le dea dreptul să fie o naţiune liberă, unită, stăpână pe destinul ei şi pe pământul lăsat de străbuni şi de Dumnezeu şi lumina dătătoare de viaţă. Cu o lună în urmă, într-o cuvântare ţinută în atmosfera tensionată a parlamentului ungar, Al. Vaida-Voevod rostise: «Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională.», cuvinte care au declanşat furia deputaţilor ostili, gata să-l linşeze. A fost prima afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare, în acord cu principiul pe care preşedintele Wilson l-a inclus în cele paisprezece puncte ale sale pentru a deveni fundamentul păcii ce urma a fi încheiată. Manifestul Consiliului Naţional Român, constituit la 31 octombrie 1918 la iniţiativa lui Ion Flueraş, fruntaş socialist, declara: «Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu urmăreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă stăpânitoare istorică, naţiunea română, prin fiinţa ei însăşi, este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc, naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor libertatea naţională, şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti.», respingea, în termeni categorici, orice formă de menţinere a românilor între graniţele unui stat maghiar, indiferent de regimul său: «Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania […] nu mai voieşte, sub nici o condiţiune, să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de români statul său liber şi independent.» În condiţiile de insecuritate create de atacurile unor cete înarmate maghiare, românii şi-au desemnat delegaţii care să participe la Adunarea de la Alba Iulia, cetatea încărcată de martiri ai neamului şi istorie. (Unirea românilor sub domnia lui Mihai Viteazul la 1600 şi martiriul lui Horea şi Cloşca.) Steaguri tricolore flutură pretutindeni, cocarde tricolore împodobesc fruntea, pieptul, braţele oamenilor şi animalele cu care au venit la Alba Iulia, precum şi căruţele sau trăsurile. E sărbătoare. În primul articol al Hotărârii se proclamă solemn că: «Adunarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Românească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.» Cel de-al doilea articol, aplicabil imediat după unire, se ocupa de autonomia tranzitorie: «Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomia provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.» Ţara avea să fie organizată după principii riguros formulate: «Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.» Se făcea un pas important spre umanizarea omului în general. I se respectau convingerile religioase, «Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii politice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani la reprezentare în comune, judeţe ori parlament.» Erau împroprietăriţi ţăranii: «Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestor conscrieri, desfiinţând fideicomisele şi în temeiul dreptului de a se micşora după trebuinţă latifundiile, i se face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure), cel puţin atât cât să o poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de-o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii.» Pentru clasa care lucra în industrie se prevedea: «Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus. Un vis frumos care s-a realizat treptat, trecând şi prin alte frământări ale istoriei. În lunile următoare, Unirea a trecut prin mare primejdie. Rusia şi Ucraina n-au acceptau unirea Basarabiei şi Bucovinei cu ţara, convinsă că o intervenţie militară împotriva României se va solda cu prăbuşirea regimului «claselor exploatatoare» şi instaurarea unei republici sovietice. Încă din a doua jumătate a anului 1919, în zona Hotinului, au avut loc incursiuni ale detaşamentelor sovietice în dreapta Nistrului, cu complicitatea unor localnici. Situaţia s-a agravat după instaurarea unui regim sovietic în Ungaria. Conducătorul de fapt al noului regim era comunistul Bela Kun, originar din Transilvania. Se crease astfel iminenţa unui atac atât din est, de către Armata Roşie, cât şi din vest, de cea ungară. Să ne oprim însă aici şi să ne bucurăm de această zi de sărbătoare. La ferestrele instituţiilor şi la monumente flutură steaguri tricolore. Românii serbează în sărăcia sau bogăţia lor Unirea cea Mare şi fără întoarcere în mocirla istoriei. Prietenul din lumea lui scrisă la vămile dimineţii mă întreabă dacă sărbătoresc. Sărbătoresc scriind, ascultând muzică şi sufletele românilor din adâncul istoriei şi de acum vibrând pentru ţară. La Mulţi Ani, României şi românilor, în pace şi bunăstare.

*Material realizat cu ajutorul lucrării «O istorie sinceră a poporului român», de Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1977
_______________

Suntem jucători educaţi, după cum ne-a fost norocul, să vedem realitatea într-un fel sau altul. Realitatea vieţii sociale ne este impusă de factorii decizionali ai vieţii noastre colective. Cum vedem realitatea fizică fiecare este consecinţă directă a educaţiei primite, a celei pe care ne-am însuşit-o tot restul vieţii, a percepţiei extrasenzoriale, a imaginaţiei şi a norocului – forma cunoscută de toţi a hazardului. Modul în care acţionează materia-energii nu ne face decât să înţelegem, atât cât suntem dispuşi, că trecutul este doar o mulţime de secvenţe de prezent întipărite în conştiinţa noastră direct sau relevate nouă prin învăţături de ceilalţi participanţi la spectacolul vieţii. Cât de nesfârşită e viaţa, e discutabil. Nimic din tot ce există nu ne dă speranţa că e infinită. Modul în care formele geometrice pot reprezenta realitatea, capabile să răspundă unor legi cunoscute prin intuiţie sau prin observare pas cu pas, nu ne spune încă nimic nimic despre nimic. Hazardul ar putea să explice multe, dar întâmplarea e mai greu de înţeles decât tot eşafodajul ştiinţei.
_______________

Dacă oamenii s-ar îngriji mai mult de liniştea fiecărui om, nu a tuturor o dată, fiecare om acolo unde plânge un suflet de om, lumea ar fi mai îndreptăţită să ceară dreptul la eternitate, pământul ar fi mai sigur. Suntem însă aşa cum suntem: evlavioşi până la Dumnezeu zicere şi nepăsători când e altul cel care plânge. Nu toţi, desigur. E un echilibru şi în starea aceasta de bunătate sau de nepăsare. De fapt, în viaţă, oamenii au conştiinţa apartenenţei la grupul care îi acceptă şi îi sprijină. Un fel de a spune că e de ajuns supărarea mea şi a celor apropiaţi mie – ce-mi mai pasă de durerea celorlalţi?… Sunt, desigur, diferite niveluri de reacţie la problemele oamenilor, uneori e mai bine să nu te implici, pentru că nu e nevoie, sunt alţii implicaţi, alteori e bine să stai departe de probleme ca să nu le complici, neştiind cum să acorzi un ajutor benefic şi de durată. Sunt însă şi extrem de multe situaţii în care oamenii nu reacţionează deloc la durerea altor oameni, din teamă, din comoditate, din răutate. Dragostea de oameni ar trebui să fie caracteristică tuturor oamenilor, să-i lumineze, să-i determine la acţiuni bune, dar sunt şi aici enorm de mulţi factori şi cauze care împiedică oamenii să reacţioneze la durerea altor oameni. A înţelege comportamentul uman e o muncă de durată şi fără rezultat final. Suntem duali pe termen lung, pe termen scurt conştienţi de prioritatea binelui celorlalţi sau de-a dreptul cruzi. Un fel de animale care caută echilibrul, străduindu-se, uneori, să depăşească starea de ferocitate, dar şi poeţi, visători, îndrăgostiţi, buni.
_______________

Timpul s-a închis în noi, cu noi, ca-ntr-un melc, un sentiment care ar putea rodi cândva un obiect de decor pe care o mână expertă l-ar şlefui puţin şi l-ar aşeza într-o vitrină pe o bucată de catifea împreună cu flori uscate. Valurile îl vor duce însă mereu departe, să nu-l poată culege nicio mână, un sentiment pe care nu-l poate schimba nimeni şi nimic, aşa cum l-a scris jumătatea care eşti tu, jumătatea eu, să nu-l ştim alunga, reduce la regrete şi lacrimi niciodată. Surâsul ţi-l aud şi paşii spre fereastră, spre bibliotecă, spre depărtări şi înapoi, suprapuşi peste paşii mei, grăbindu-se uneori… ca şi cum copilul din mine ar deschide ochii în fiecare dimineaţă şi-ar privi cu ochii şi sufletul paşii pe care drumul îi luminează puţin pentru ca să ştie în fiecare moment că e viaţă.
_______________

«Is not my business», i-am spus. Un om, un potenţial prieten al omului sau un duşman, ori unul căruia să nu-i pese, de fapt, de ce se întâmplă, dar care a întrebat (şi sigur îi păsa) ce părere am despre conflictul din Osetia. Ce sentimente am, avem în legătură cu repetatele, nelipsitele conflicte din diferitele zone ale lumii? Fireşti, determinate? Balanţa continuă viaţă-moarte? Interese politice şi economice care nu se vor termina niciodată şi care vor duce de fiecare dată la suferinţa şi moartea a mii, milioane, de oameni? Dorinţa de libertate şi autodeterminare a oricărui popor, oricât de mic? Un mijloc «diplomatic», la începutul mileniului trei, de a impune constrângeri la constrângeri, folosit de marile puteri unele împotriva altora? În mintea oamenilor care au inventat raiul, îmi spun, trebuie să fi fost foarte multă speranţă… În a celor care inventează continuu iaduri, multă disperare, teamă, sălbăticie, ură, dar şi… dorinţa de libertate şi autodeterminare. Războiul – un cuvânt inventat de oameni pentru a exprima imposibilitatea eternităţii binelui general, între oameni, pentru că suntem animale care-şi înlătură conştient rivalii la porţia zilnică de mâncare, aer şi apă, la locul de odihnă, în societate, la bucata de pământ, de cer, la partenerul de viaţă, la locul în pământ… unealta prin care Natura, Universul impun echilibrul (fragil) existenţă – inexistenţă?… Îmi pare rău, omule, oricine ai fi fost, de oriunde. E problema mea, a fiecărui om în parte şi a tuturor să nu stăm cu braţele încrucişate când suferă, mor oameni, dacă se poate face oricât de puţin ca să fie bine. Fiecare acolo unde e şi unde poate ajunge. Cuvinte de foarte multe ori. Ajutoare care ajung, de fapt, tot la cei care au… Oamenii care deţin puterea şi hotărăsc destine… Oameni care nu au loc niciunde… Oameni care speră în ajutorul conducerii statului, în ajutorul altor oameni şi state… Interese… Bogăţie, sărăcie, râs, lacrimi… Bunătate… Ură… Rapacitate… Puteri mari şi mici… Reciprocitate… Victorie… Luptă… Zădărnicie… Recunoştinţă oamenilor care-şi dedică viaţa vieţii oamenilor… pentru că suntem oameni cu drepturi egale la viaţă…
_______________

Nu se poate să nu te opreşti din drum măcar o dată în viaţă şi să te întrebi: ce caut eu aici? Şi mai ales ce rost au atâtea zbateri şi renunţări, şi re-începuturi, dacă într-o zi moartea îndepărtează totul din mintea şi sufletul nostru ca pe o cetate de puf cea mai uşoară adiere de vânt. Păstrăm răspunsul acestor întrebări uneori ca pe o taină, pentru că dacă l-am rosti, fie şi o dată, ni s-ar înmuia picioarele şi pământul, universul ni s-ar părea inuman de grăbite să se rotească în goana clipelor. Nici nu-l ştim, de fapt, dar vorbim despre el în gând, nu mult timp cât există încă speranţă; îl lăsăm ca pe o carte, pe raft sau pe masă, de citit mai târziu. Sau vorbim, vorbim, fără teamă, ca nişte războinici care nu ştiu niciodată ce aduce clipa următoare; mergem, avem cutezanţa să sperăm, să dorim încă un act din spaţiul acesta cu viaţă, îndepărtând astfel, iluzoriu uneori, epilogul ce va lăsa răspunsul celorlalţi sau doar iluzia lui.
_______________

Nu se poate să mai scrii în parcuri toamna când s-au pornit ploile şi vântul îndoaie coroanele arborilor şi frunzele sunt spulberate cu stropii reci pe alei. Cuvintele ar deveni stropi ploii, s-ar confunda la un moment dat şi oamenii ar crede că au cu toţii ghete albastre şi corpuri şi feţe, şi mâini albastre, şi saluturile şi îmbrăţişările, şi zâmbetele lor ar deveni poeme albastre scrise fără alte figuri de stil.

Nu se poate să priveşti în oglindă şi să nu vezi într-o zi că eşti, de fapt, celelalte suflete cunoscute trăind în tine şi aşteaptă să fii bun şi drept, şi curajos în fiecare zi. Nu se poate să nu simţi înăuntrul sufletului tău sufletul care trăieşte acolo şi în care tu trăieşti, ca o mulţime cuprinzând mulţimea în care se cuprinde, şi să nu doreşti să cânţi, să pluteşti împreună cu arborii şi păsările, şi adâncul cerului în toamne, ierni, primăveri şi veri, la o palmă măcar de tot ce oamenii numesc, de obicei, drum, pentru a nu uita direcţia aşezării sufletului lor. Nu se poate să nu simţi atâtea miliarde de oameni şi să nu doreşti în gând fiecăruia fericire măcar de ziua lui de naştere. Nu se poate să treci pe lângă un om bun care se bucură şi să nu te bucuri la rândul tău. Nu se poate să treci pe lângă cei care suferă şi să nu lăcrimezi în adâncul sufletului tău. Nu se poate să-ţi uiţi străbunii, părinţii, fraţii şi copiii. Nu se poate să auzi plânsul unui animal şi să nu vibrezi dureros. Nu se poate să nu vrei ca pe pământ să fie pace şi loc de viaţă pentru fiecare fiinţă atât cât îi este dată. Nu se poate să nu fii alături de ceilalţi când au nevoie de ajutor şi ştii, măcar sufleteşte, deşi, uneori, e mai bine să nu deschizi uşa omului care, de câte ori vine, îţi lasă în prag mizeria, de fapt, a existenţei lui.
_______________

În amestecul acesta de natură, soare la sfârşit de zi de mijloc de toamnă şi sentimente care nu se-aşază la nicio masă fără să îngâne rugă pentru cei ce de aici şi preadepartele, scrisul e o tăcere mergătoare, o apă care duce în sine oglinzile şi reverberaţiile fiecărui element de viaţă în raiul copilăriei care m-a chemat, mă cheamă, desculţ suflet de peregrin, să-l străbat, eu visătorul care scrie îmbrăcat în apusul ca o revărsare de ocru pe povârnişul ireal al cerului. Arămiul coroanelor arborilor şi al grădinilor şi dealurilor, în treceri aproape ca o alunecare a mâinii pe părul unei copile, vârstă după vârstă, păstrează încă frânturi de verde, iarbă moale, fină pentru inorogii înaripaţi ai nopţii… Când luna se ascunde şi cerul pare o grotă adâncă, un întuneric prea dens, mi-e puţin teamă ca în copilărie, dar stau la geam şi-i aştept… Câinele simte tremurarea de aer pe care urcă sau coboară şi latră uşor… Vin la geam. Ating mâinile întinse să-i mângâie şi coamele le lucesc şi ochii lucesc, şi cornul, şi aripile, boturile tresar şi urechile ascultând depărtări… Îmi spun că sunt dimineţi şi până la răsărit au voie să pască… Adorm…, dar îi aud păscând iarba grasă de lângă via dată în pârg. În alt plan, mi-e dor de muzica şesurilor pierzându-se în zare, de încercările gândului de a mă convinge că priveliştea încape toată înăuntrul ochilor în goana trenului, să ascult îndepărtatele freamăte ale valurilor la îmbrăţişarea Dunării cu marea, să ştiu că pescăruşii îmi însoţesc trezirea în fiecare dimineaţă, pentru că aşa cum spunea un moldovean cu vocea molcomă, cu mulţi ani în urmă, când ai băut din apa mării, nu mai poţi trăi departe, ca un bătrân marinar, un suflet tremurând aerul la final într-un fragment de scoică. Pe pământul acesta în care mărul îşi prinde cel mai dulce rădăcina, ne roteam copii şi adolescenţi, ţinându-ne de mâini, şi cerul se rotea… Mixandrele şi regina nopţii, muşcatele şi crizantemele, zgomotul unui tractor care face ultimul transport de recoltă spre casa vreunui gospodar, dizolvarea sevelor strugurilor culeşi în soarele amiezei, odihna perelor culese spre seară, liniştea părinţilor că suntem încă aici, foşnetul slab al pădurii şi livezilor, ecoul îndepărtat al paşilor aşezându-se în cărările istoriei, gâzele serii, răcoarea, nerostirea mormintelor în cimitirele aducerilor-aminte ale ctitorilor de azi, speranţa legând drumuri cu drumuri peste dealurile aşezate ca nişte dantele spre Câmpia Română, mările de nori în care plutesc aproape de noi la întoarcere bancuri de peşti negri şi vântul răscolind Bărăganul lui Panait Istrati prezent încă acolo unde seceta şi neputinţa sau nepăsarea omului redau pustiului ce e al pustiului, spre poarta principală maritimă la lume a ţării şi străzile cu oameni şi vise ale mării se rotesc azi în gândul meu şi cerul se roteşte…
____________

Tremurătoare, plăpânde speranţe cu inimi de copii, ne înălţăm pe vârfuri să ajungem la zarea în care ne aşteaptă parcă întoarcerea primul semn ce a strâns în el energiile universului şi din prea mare dragoste de „a fi” ni le-a trecut în trup şi suflet, ev după ev, generaţie după generaţie… Strângându-ne mâinile de parcă teamă ne-ar fi de o rupere a acestui drum, zâmbim promiţându-ne să nu ne despărţim oricât ar fi de greu; alergăm pe cărările întâmplării pământii, verzi, galbene, ruginii, albe petale de azi care duc în pieptul lor preasoarele uneori, alteori preanoaptea şi scriem pe marginile fiecărei frunze, fiecărui fir de iarbă, apă, piatră sau nisip de aici se întinde lumea, un univers acesta, şi acesta, şi acesta…, suflete în cartea existenţei… semne şi tăceri. Ploi târzii se aşază în urmele noastre peren. Iluzii de aripi zvâcnesc dureros. Trebuie să ajungem, spui. Ninsorile liniştite ale iernii ne vor acoperi paşii curând. Te privesc tăcut şi zâmbesc. În afişajul electronic al ceasului din intersecţia bulevardelor principale ale oraşului, numere întregi creează iluzia continuităţii zilei. Din destinul său de trecător, timpul ne urmăreşte şi parcă ştie că stelele vor fi suflate de îngeri în hornurile caselor, în ferestre şi uşi ca să le prindem între acele brazilor. Trenuri parcurgând distanţe mari aduc suflete dorite. Tu şi eu nu privim niciodată în intimităţile oamenilor, îi ştim, câtă bucurie e înăuntrul lor uneori, după sclipirile care se reflectă o clipă din pământ în masa compactă a norilor, ori poate că lacrimi sunt ce vor cădea în urma paşilor ce nu mai vin. Fiecare om şi aripă de lumină venită să plutească între a fi-ul de dinainte şi cel de după viaţă ascultă inima primei particule de azi. Încărcaţi de trecut şi aşteptări, brazii aşteaptă în albul pământului şi în căldura caselor naşterea fiului cel fără odihnă şi ură în a primi în sufletul său fiecare suflet, indiferent de existenţă, credinţă, glas, culoare a pielii şi suflet. Dumnezeu, prietenul îndepărtat căruia nu-i văd niciodată faţa, nu-mi cere niciodată nimic, dar îl simt. E o linişte profundă ce mă însoţeşte cu gândul şi aşteaptă să văd care adevăr îmi luminează drumul, care noapte rămâne etern. Realul e o ţesătură de gânduri şi treceri spre moarte ale materiei trezite, îmi spun, îmbracă forme infinite. El, oare… Ce e eternitatea? Îl văd, uneori, rugându-se cu mâinile strânse în dreptul gurii, la masa de scris. Din marginile timpului se aud clopoţeii săniilor care aduc primii colindători. E alb drumul spre sufletul lui, să mergem – pinguini cu braţele deschise vom îmbrăţişa cerul în liniştea aceasta în care spaţiile tremură prelung la căderea unei stele de apă şi carbon. Vine Crăciunul.
______________

Tăcere… lumini… întuneric… În ea se reflectă viaţa ca într-un mut care tremură încercând să exprime ce simte, ca într-un tablou din care la un moment oarecare va izbucni zarva pregătirilor de viaţă sau mersul timpului spaţiu încotro…. Se merge mult înainte în tăceri, cu tot calabalâcul de întrebări şi răspunsuri, cu peticul de realitate al fiecăruia, cu soarta, unde doar ciorile şi pescăruşii poate mai ştiu, pentru că îndeamnă ca şi cum acolo, peste câmpuri de lut, de apă sau aer, sunt oamenii pe care îi cauţi sau doar un cerc de cenuşă care spune că a fost o vatră sau suflete care au căzut… Fiecare clipă de tăcere sau zgomot cu şansele şi neşansele ei de a fi, cu universurile de posibilităţi şi imposibilităţi ce stau în preajma noastră, în noi un timp şi se îndepărtează ca o tremurare de vânt în ramurile teilor pe strada Întâmplării, prelungirea Speranţei 6 miliarde… The Loner… Chitara lui Gary Moore şi vocea spun despre un singuratic…. nostalgia, cerul toamnei coborând, ridicându-se, după cum norii îşi lasă burţile grele spre pământ sau se subţiază şi dispar… Rămânere… strigăt înăuntru, de zbor sau recul… Spaţii… cuvinte… Nu ştiu de ce scriu… Întâmplarea aceasta e între ţeasta tot mai strâmtă pentru muţenia aparentă a impulsurilor care capătă ceva din firescul existenţei şi caută desfacerea – emergenţa posibilului dincolo… şi cititor… Între ceea ce percep îndemnându-mă să mă insinuez realului cu drepturile şi incapacităţile mele şi ale lui de expresie, încercarea timidă de a deschide uşi, de a intra în alt ciob de depărtări şi-n altul, parcă pentru a învăţa uşi noi ale existenţialului, între sufletul şi mintea de acum şi copilul care mă urmăreşte, şi bătrânul care aşteaptă, ceva în legătură cu primul impuls de infinit şi ultimul… Idei, cuvinte, muzică, lumină, aer, apă, mere – cam la atât se rezumă uneori existenţa acestui vierme biped care se umple de fericire din când în când precum mărul de muguri şi înfloreşte, e puternic precum Prometeu… Apoi cade în tăceri lungi în care aşteaptă să-l reinvadeze cuvintele precum razele soarelui de mai… Un zodiac spunea că e nevoie de cineva să-mi tempereze extrasufletul… Erup uneori… Sufletul îşi desface aripile, făcând pentru un timp din mine zbor imens, apoi cenuşă… Tac… În general, tac… deşi mă exprim mult uneori în cuvântul scris… Cineva pe care îl ştiu ar putea spune la un moment dat «ai crescut pe mine ca o ceaţă ce mă sufocă», altcineva că viaţa a devenit în general prea scumpă şi trebuie să consum din ce în ce mai puţin din tot… Consum din ce în ce mai puţin din aproape tot… nu şi din cunoaştere şi artă, pentru că trupul cere din ce în ce mai puţin… nu mintea… sau pentru ca ea să-şi simtă rădăcinile întinzându-se în lut tot mai curat, pentru ca sufletul, acest fluture de lumină, puternic şi firav, să-şi trăiască propria poezie fără să simtă apăsarea unui muşuroi de oase şi lut… În momentele de linişte adâncă, simt cum cresc acele unui ceasornic peste bătăile inimii, ca o pregătire pentru întreruperea de infinit pe care mintea va trebui s-o conştientizeze când pământul se va deschide înaintea hârleţului groparului… Scrisul e între minte şi suflet, şi caiet sau taste… şi cititor… Cineva spunea despre cuvintele acestea că sunt o şatră pripăşită, probabil, pe la câte-o vatră de români înstăriţi… Le urmăresc veghea liniştită din locurile în care sunt, aşteptând să decid sub ce formă vor trece hârtiei şi când… Un fel de căldărari care-şi văd în legea lor de meşteşugul din străbuni fără să deranjeze pe nimeni… ba, poate li se poate imputa că s-au legat prea mult de pământul acesta virtual… Am scris şi scriu cum aş respira, într-un fel mai alert, ca atunci când trebuie să alerg pentru că mă aşteaptă cineva care se hrăneşte în felul lui sau al ei din sufletul meu, sau pur şi simplu simt plutirea, aşa cum frunzele teilor o simt şi se avântă în volte şi rotocoale printre sufletele noastre şi maşini…

trec toate în felul lor
înţelese doar din răsfrângerea în câte-o întâmplare
sau în câte-un ochi sticlind atent în umbră
şi treci şi tu, întorci filă cu filă
nu vezi cum oasele
se fac din ce în ce mai mici
şi paşii mai rari
sufletul are aceeaşi adresă
consumă aceleaşi atingeri
înmagazinează aceleaşi nostalgii
uneori, un perete
din care priveşti un tu
ca o fază de eternitate trecută uitării
te cheamă şi i te supui
îţi aşezi câteva cărţi şi ochelarii
pe biroul vechi
te sprijini de tocul uşii, pe prag
şi scrii – există încă lumină
încă azi
într-un târziu, aţipeşti
dar nebun de dorul paşilor de atunci
de rezonanţele întâmplărilor de atunci
te rupi din amorţeală şi scrii…
apoi parcă nu mai ştii dacă un om
sau poate o clipă zăpăcită
te-a iubit mult în trecut
sau te-a urât
sunt încă ecouri
însă şi tăceri
ca o lumină de ieri
ce rămâne încă în încăpere
şi trăieşte foarte aproape de pereţi
între pânza acarianului
şi colţurile care te fac să te-ntrebi
dacă lumea există pentru că e încadrabilă

Cuvinte. Pe unele le primeşti, pe altele le uiţi, cum ai primi şi ai uita oameni…

Ca să poţi scrie despre tăcere, trebuie să fi trăit un timp în ultima ei cameră, într-o izolare aproape completă de oameni şi celelalte elemente de mirare şi tragedie sau pur şi simplu indiferenţă ale vieţii… îmi spun, ascultând un fir de apă ce se prelinge pe zidul despre care nu ştiu sigur ce e din faţa mea şi din dreapta şi stânga… În spate simt că e ceva ce rămâne încă, poate siguranţa fără de care m-aş ucide cu unghiile şi dinţii ca un nebun care nu-şi mai suportă vina de a fi… Poate aşa se sfâşie şi materia-energii, deşi placenta care o înconjoară e imensă… Ei, şi? Poate însăşi masa aceea nedetectabilă se devorează uneori ca un nebun, devorându-şi propriul copil… Acest fir de apă, împrumutând textura zidului, lichefiind-o, lăsând-o să se risipească, îmi pare şansa la viaţă, acel 4% care duce o existenţă de titani şi uneori moare ca un fluture pe un pervaz de şansă.
A fi scriitor cere mersul prin tărâmuri de tăceri şi cuvânt care cresc din peretele acesta încă sigur şi se răsfrâng şi dau ocol, şi se pierd uneori când o idee care înflorea ca o livadă în mai, se rupe, se scurtează… Dacă aş fi fost bărbat, mi-ar fi plăcut să navighez dimineţile cu pieptul gol, albastrul acela imens de pe toate laturile să mă inunde ca o privire de copil, de părinte, de iubită, să nu pot să adorm, nici să tac, să cânt precum cel mai nepăsător, poate, om fericit. Copil, mi-ar fi plăcut să am putere să merg… mersul, nu doar o ridicare, o raportare continuă la cele trei planuri de spaţiu şi timp, mi-aş fi dorit să pot merge întregul, existenţa şi ceva mai mult, să ajung la momentul acela de bilanţ care nu mai spune nimic despre ambiţii şi urcuşuri şi căderi într-un univers al trăirilor de cercopitec evoluat care-şi contabilizează existenţa pe un lanţ al zilelor de muncit, şi mâncat, şi de reprodus, de crescut copiii caare vor avea lanţul lor de a fi şi a muri uneori, şi alteori, şi în final… Un lanţ cu frunze din cireşul de la poarta casei copilăriei, arămii, mici, îndoite, încă sus, ca nişte mirări înţelepţite în faţa miracolului existenţial, şi poate valea ce se formează dincolo de gard spre pârâul timp.
_____________

Plecări. Zile umblând ca un orb printre umbrele tale încercând să nu înnebunesc, nopţi în care-mi insuflu cu încăpăţânare fericirea care nu pleacă. Cumva, ştiu că sufletul poate s-o creeze – un fel de narcotic aşa cum un păianjen, poate cel pe care nu-l alung din colţul său de deasupra mesei ca să nu-l privez de dreptul firesc la lumea lui, m-ar atinge de mai multe ori cu firu-i aproape invizibil, insuflându-mi încredere… Şi totuşi, tăcerea rămâne de fiecare dată – un perete gros în care te îmbraci pe dinăuntru şi afară încercând să te aperi. Trăieşti aşa până când vine vremea să intri în suflet după o filă care nu e în istorii şi atunci te văd cu coatele sprijinite de o masă şi bărbia în căuş. Nu spui nimic. În ochi îţi citesc aceeaşi dragoste.
Cine merge învaţă să cadă şi să se înalţe. Învaţă epopeile drumului. Fiecare umbrire şi fiecare licăr de lumină în frunzişul ieri verde sau în firele de trifoi sălbatic ce înfloreau în zori sunt vieţi din alt timp care te îmbină să intri sau te îndepărtează.
Lumea care vine se aşeză alături, pierzându-se cu timpul printre clădirile cu iz de ceai şi fericiri strigate de copii ce-şi întind braţele spre oameni care merg înainte ca o procesiune ce se va desfăşura în fiecare zi la ora ceaiului în centrul oraşului, statului, continentului, Terrei în pace.
Războaiele se vor aşeza întotdeauna la margine şi vor fi îngropate de pietre şi viermi vor devora toate însemnele haosului, durerii, morţii.
Când am urcat aici, treptele erau încă vizibile. Nu m-am temut şi nu mi-e teamă nici azi că n-au să se mai întoarcă. Am să aştept un timp să se nedesprindă de spatele meu fundalul în care arborii şi cerul vorbesc despre primăveri eterne.
În altă viziune, singur la o margine de oraş sau poate de lume, aştepţi să vin. În jur au căzut zăpezile unui timp prea departe de noi şi stelele ce se oglindesc în gheaţa râului ca-ntr-o fereastră spre lumea de dinainte de răspândirea întunericului şi temerilor. Te iau de mână şi pornim spre mări care nu îngheaţă la ţărmuri şi în care se scaldă copii cu pielea de aur.
– Tu, spui, nu simţi frigul acesta care parcă îngheaţă sângele?
– Îl simt, sunt disperările, uitările şi zilele despre care nu mai putem să vorbim. Le alungăm ca pe proscrişi la marginea existenţei…
Apoi ne grăbim să ajungem în ţinutul soarelui. Medităm privind viaţa aceea care există, într-un firesc unic, în care vânător şi vânat sunt o singură fiinţă trăind o lume de pace.
Te rog să mă ajuţi să prind în buchete razele de infinit care atârnă de buricele degetelor, cum le privesc în lumină. Vom pluti apoi spre seri cu faţa spre cer. Trupurile noastre, trupurile albatroşilor şi copiilor, trupurile delfinilor şi elefanţilor – frunze şi buchete de infinit.
Nu e aşteptare mai frumoasă ca răsăritul şi totuşi vom uita, cum uităm de fiecare dată…
Vom adormi pe nisipul care păstrează căldura şi dacă va fi frig, ne vom strânge braţele în jurul copiilor, în apropierea elefanţilor.
Să nu râzi când am să mă desprind şi-am să umblu ca o gâză încă ameţită de lumina răsăritului. Undeva, între secundele de reintegrare în convergerea cauzalului în efect, încă vin corăbiile mâinelui. Într-un timp de nemurire a cuvântului, aşteaptă Raluca şi Gheorghe Eminovici. Ei ştiu că trebuie să îl nască pe Eminescu la fiecare patruzeci de ani. Trebuie să-l primim cu toate vârstele şi toate mirările, temerile şi dorinţele, revolta şi aşteptările, şi setea de cuvinte, iubirile şi uitările sau poate că va fi o umbră care va pluti o zi alături de noi cu faţa spre cer şi la lăsarea întunericului va fi fiecare copil ocrotit de braţele noastre şi de elefanţi. A doua zi, imaginea se va scurge pe ţărmul mării noastre la mijloc de ianuarie, lăsând copiii şi elefanţii, şi albatroşii şi delfinii veniţi la mal în zori în clipa lor. Noi îl vom însoţi. Am cules frezii de lângă un ochi de apă în jurul căruia se adunaseră tigri şi gazele. Pentru Veronica. Piatra aceea neagră aşteaptă în smerenia ei deschiderea, clipa când femeia frumoasă va spune poetului: Sunt aici pentru tine, doar pentru tine până la sfârşitul timpului.

(Inspiraţie filmul Ashes and Snow)