Marusca’s Blog

Suntem nori beţi de lumină, spunea, privind spre turla argintie din care, dangătele clare ale clopotului, într-o dimineaţă de vară, penetrau aerul, ricoşând din clădiri şi arbori pentru a forma, în imaginar, braţele unor armonici, la concurenţă cu razele de lumină. Dacă vântul ar bate puţin mai tare, ne-ar duce dincolo de toate acestea. Vii?… Unde să vin? Să-ţi arăt cerul. Şi mă ducea, spunea el, acolo unde ar trebui să fie unu. Dacă urci cu ochii închişi, în spirală, poţi atinge infinitul. Auzisem, întâmplător, vorbindu-se de spirala lui Ulam. Pe înţelesul meu de năucă, pornind de la 1, doi paşi la dreapta, ne rotim, alţi doi paşi la dreapta, ne rotim… Crezi tu că acolo, la capătul scării, e infinitul? Nu cred, sunt sigur! Iar dacă am coborî?… Am atinge zero. Ce dragi îmi erau buzele acelea, şi ochii… Dar ce nu-mi era drag la omul care trăia în el fiecare scânteie de speranţă şi pe toate le trecea sufletului meu, nebun de fericire… Hai să înotăm! spunea, renunţând dintr-o dată la mersul în spirală. Dar eu nu ştiu să înot!… Te învăţ…, adăuga, atingându-mi tâmpla cu buzele. Apoi, roşea… Ştii, de fapt, nici eu nu ştiu să înot…, dar cine ne împiedică să visăm? Vii? Ne aşteaptă delfinii!… Pe nisip, valurile sau vânturile modelaseră, cumva, integrala Riemann.

________________

– De ce scrii, Miroane? întrebă Dumnezeu într-o seară, aşezându-se pe treapta de jos a scării, cu braţele obosite sprijinite pe genunchi.

– Ştiu şi eu, Doamne, spuse Miron, adunând câteva paie şi frunze aduse de vânt lângă prag, uneori, simt că mă înăbuş… în piept, aici în coş, adânc, simt cum creşte o piatră, creşte, şi creşte… trebuie s-o opresc şi-atunci strig!.. Alteori, sunt atât de împăcat cu ceea ce caut şi creez, încât cânt… cânt precum piţigoii din dudul de la poartă şi visez… Puzderie de fructe zemoase aruncă pomii şi anul acesta… Credeam că nu va fi mare lucru din cauza secetei. A plouat însă, pe alocuri, mult, să prindă puteri creaturile pământului…

– Au înflorit frumos trandafirii… şi garoafele, crăiţele, muşcatele. Ce să mai zic de vie? Ai un umbrar aici de toată frumuseţea, şi e plină de struguri. M-am gândit mult, Miroane, nu vreau să te supăr – m-am oprit în pragul casei tale să stăm puţin de vorbă. Plec, dacă ai ceva de făcut, dar ascultă. Nu sunt de acord cu felul în care ba mă chemi, ba mă renegi. Îmi dai mereu prilejuri să văd cum cauţi – mă împiedic de tine la tot pasul. Dacă aş fi tu, aş sta un timp şi m-aş gândi – ca să cunoşti adevăruri despre viaţă, aşa cum o trăiţi voi, trebuie să citeşti toată viaţa, să testezi, să simţi şi tot nu ajunge. Aş umbla de dimineaţa până noaptea ca într-un bazar imens, în care la orice tarabă ar fi ceva de cumpărat. Un adevăr, de exemplu. Puse laolaltă, certitudinile şi incertitudinile îşi păstrează diversitatea… ca şi cum Universul n-ar fi făcut decât din ele şi nu se poate întoarce la elementul primar, fiind necesar, imposibil altfel, să-şi păstreze structura de arbore ce se ramifică permanent, creând puncte în care să fie lumină, întuneric, poate viaţă. Văd că te-ncrunţi. Nu ţi-am spus cum rămâne cu adevărurile şi neadevările. Un neadevăr e uneori un adevăr căruia nu-i cunoşti interpretarea, pentru că nu ştii cum să-l abordezi. Schopenhauer spunea că „…se poate întâmpla ca din premise false să tragem o concluzie adevărată.”; cine desprinde învăţături din vorbele acestea poate considera că e la început în căutarea adevărului. Tot ce-aţi construit pe ceea ce-aţi bănuit a fi şi s-a dovedit rezistent în timp cam respectă acest principiu şi ştii ce cred? Dacă te-ai întoarce de o sută de ori, de o mie în viaţă, tot n-ai şti mai nimic.

– Şi-atunci, n-am voie să cred că suntem creaţia unei minţi destul de puternice ca să cuprindă tot ce ştim şi anticipăm, chiar şi ceea ce nu vom şti niciodată?…

– Sunt obosit… Ai un pahar cu apă?

– Hai să mâncăm ceva, apoi te culci.

……….

­– Mai am câte ceva de aşezat prin jur şi mă culc şi eu.

– Unde? Ai un pat atât de mic… Dacă vrei, mă culc pe jos, pe o pătură, sau în fân – îmi place să aud greierii şi privighetorile cum îşi cheamă perechile…

– Pe pat…

– Dar…

– Suntem unul, Doamne… încăpem…

– Tu sau eu?…

– Vom şti vreodată?…

– Pe pat, Dumnezeu închise lampa şi-şi văzu de visul său…

________________