Marusca’s Blog

Profesorul închise fereastra şi, puţin trist, vru să aşeze lucrurile în ordinea lor parcă încremenită în tip de fiecare zi. Camera era însă aşa cum o lăsase înainte de sosirea micilor oaspeţi. Aruncă o privire spre hârtiile care aşteptau pe masa de lucru, stinse lampa şi se aşeză pe canapea, acoperindu-se cu mantaua. Simţea bucurie şi tristeţe deopotrivă, ca atunci când îşi vedea copiii pentru o zi sau două şi nu avea niciodată timp destul să-i privească, să le asculte gândurile, bucuriile şi necazurile… Steaua lucea în punctul ei de pe cer, iar teii trimiteau prin fereastră umbre care dansau pe parchet, trecând peste canapea spre celelalte lucruri. Era ceva nefiresc de cald în strălucirea ei. Copiii aceia mici de tot, zânele şi piticuţii, or fi dormind şi ei, îşi spuse profesorul, şi-or fi visând că plutesc deasupra oamenilor sau poate chiar plutesc.

O percepu apoi, o apăsare în piept, mai întâi uşoară, din ce în ce mai chinuitoare apoi. Respiră încet, fiecare efort de oxigenare a plămânilor făcând apăsarea un fel de cuţit cu multe lame care sfredelea constant carnea în adânc. O mai simţise şi înainte, în urmă cu trei ani. Era singur la masa de lucru şi muncea, în mod obişnuit, la realizarea acelui vis care nu-i dădea pace. Luă flaconul cu nitroglicerină de pe măsuţă şi introduse pilula mică sub limbă. Durerea mai răsuci cuţitul în pieptul său un timp şi se potoli.

Zilele care urmară trecură în monotonia lor obişnuită – facultate, cursuri, studenţi, prânzurile încropite aproape mecanic în bucătăria care dădea spre o verandă cu plante, cele mai multe fără flori sau cu flori – era greu de separat, pentru că în spaţiul acela mic se întindeau unele printre lujerele şi frunzele celorlalte după lumină. Muşcatele înfloreau aproape tot timpul anului – albe, roşii, roz; iedera îşi întindea tulpinile subţiri acoperite cu frunze de un verde crud până pe masă. În spaţiul acesta mânca fără să conştientizeze parcă, citind corespondenţa, dacă era, scriind răspunsuri uneori lungi, după care lăsa plicurile pe masa de la intrare, ca să le ducă a doua zi la poştă, în drum spre facultate. După aceste prânzuri, revenea la masa de lucru, iar seara, pe la zece, îşi făcea plimbarea obişnuită printre tei şi adormea pe canapea, acoperit cu mantaua.

….

Se apropia Crăciunul. Oamenii alergau încoace şi-ncolo după cumpărături, făceau pregătiri, discutau, îşi făceau urări. Într-una din aceste seri, în timp ce se plimba prin parc pe zăpada ce părea să se amestece cu întunericul, în apropierea felinarelor păstrând o nuanţă de alb-auriu pe care cădeau, din când în când, stropii încălziţi de ramurile teilor, în spatele său reapăru Jack, îmbrăcat în aceleaşi hăinuţe subţiri şi roase. «Jack!», spuse profesorul, aproape strigând, în şoaptă, şi se întoarse ridicându-l în braţe. Îl acoperi cu mantaua şi porniră spre casă. Inima copilului ticăia pe pieptul său, întregul corp îmbrăţişând parcă pieptul acela mare şi cald.

«Spune-mi… unde sunt?», rosti aşezându-l pe canapea şi acoperindu-l cu mantaua. Băiatul îşi strânse picioarele ude sub el. «Unde sunt prietenii tăi, Jack? Fraţii?… Merg să-ţi caut ceva uscat de îmbrăcat şi să fac un ceai. Mâine mergem şi cumpărăm haine groase şi ghete. Am cursuri de la 11.» «Profesore…, spuse copilul, nu trebuie. Acestea sunt hainele mele. Cele primite de la tine sunt acum pe alt copil. Sunt atâţia copii care nu au hăinuţe şi încălţări, adăpost, o bucată de pâine, uneori, nici apă. Pentru ei nu vine niciun Crăciun, niciodată, durere, uitare şi moarte.» Profesorul îl privi trist. O realitate – reflectase la ea privindu-şi copiii, copiii altor oameni, studenţii. Omenirea e un amestec ciudat uneori de bine, degradare şi moarte. Adevărul trist era că de o parte oamenii risipeau bani, enorm de mulţi bani, satisfăcându-şi pofte uneori meschine, groteşti, în timp ce alţii, proştii cum ar fi spus cineva – cei care sunt sortiţi să fie sclavi, să suporte mizeria sufletelor şi trupurilor celorlalţi – îşi duceau existenţa în condiţii inumane. După război, al doilea mondial şi reaşezarea istoriei pe temelii de pace – vremelnică, e drept – se mai făcuse câte ceva, din când în când, pentru copiii fără niciun ajutor. După revoluţie, în spaţiul acesta al nostru au ajuns transporturi cu ajutoare din afară – îmbrăcăminte şi electrice vechi, hârtie de scris, computere, maşini de copiat, pixuri, creioane mecanice, conserve, detergenţi, care se împărţeau de obicei între cei care făceau recepţia, la diferite niveluri, şi distribuirea ajutoarelor la şcoli, case de copii şi bătrâni. De multe ori, la aceste destinaţii finale ajungea ce nu dorise nimeni. «Ştii ce facem?» spuse profesorul zâmbind. «Mâine adunăm toate lucrurile de aici care ar putea fi de folos copiilor, cumpărăm bomboane şi portocale şi mergem la casa de copii. Rugăm un şofer de taxi să ne ajute.» Privirea lui Jack insistă să rămână tristă. «În mahalaua oraşului, spuse, în casele sărace de pretutindeni sunt copii săraci, oameni care nu au niciun ajutor.» «Ştiu…», adaugă profesorul. Îl îmbrăcă într-o pijămăluţă albă cu steluţe, rămasă de la copiii lui şi-i aşeză pe genunchi o farfurie cu pâine prăjită şi brânză şi o banană. Cana cu ceai aburea pe măsuţă. Copilul mâncă în linişte şi mulţumi.

Adormiră peste un timp, în dormitor, alături, aşa cum Miron dormea împreună cu Nouraş.

După miezul nopţii, durerea de inimă reveni cu o forţă cum nu mai avuse până atunci. Profesorul se ridică cu grijă, să nu trezească băiatul, şi-şi luă flaconul cu nitroglicerină de pe noptieră. Durerea lovi încă o dată foarte puternic şi profesorul se aşeză pe marginea patului, strângând pieptul cu mâna stângă. Deschise flaconul şi introduse pilula sub limbă. O senzaţie de ameţeală şi căldură însoţită de transpiraţie rece îi cuprinse corpul şi-l făcu să se aşeze din nou pe pat, lângă băiat, mai pe margine, să nu-l trezească. Încercă să-şi controleze bătăile inimii pentru ca durerea să potolească. Pilula se dizolva încet, prea încet. Îşi concentră atenţia pe una din problemele pe care avea să le prezinte studenţilor a doua zi. Mintea însă părea să alunece în ea, în timp ce bătăile inimii deveneau tot mai rare şi senzaţia de căldură fu luată de una de frig care îi inunda tot corpul, ca o umezeală rece într-o casă de piatră neîncălzită iarna. Copilul se răsuci în somn şi-l atinse. Mâna profesorului luă mâna copilului şi o aşeză lângă el. Probabil că senzaţia aceea de rece trecu în mâna copilului, pentru că acesta se trezi tocmai când profesorul îşi pierdea cunoştinţa. Îi atinse tâmpla. Era rece. Văzu apoi cum îşi strângea pieptul cu mâinile şi îşi aşeză mânuţele peste ele, încercând să le încălzească. Nu se simţea puls în ele şi le îndepărtă puţin, aşezându-şi urechea pe pieptul profesorului, în dreptul inimii. Bătăi firave simţea în tâmple şi în ureche, departe, tot mai rar. Venise ceasul de care se temuseră fraţii lui. De ce, oare, nu şi profesorul? Nu era nimeni lângă el, în fiecare zi, să-l ajute dacă… «Veniţi, fraţii mei…», rosti. «E timpul.» Fereastra se deschise şi peste pervaz trecură, aşa cum veniseră şi prima dată, zâne şi piticuţi-lepriconi. Fără să le spună nimeni, trecură pe rând prin dreptul profesorului, atingându-i pieptul şi fruntea cu mânuţele sau baghetele. Apoi, aşezară mânuţele unele peste altele, deasupra pieptului profesorului şi rostiră «Viaţă!». Randoric, Tralius, Zuzexewey, Zvyndor, toţi ceilalţi piticuţi şi zânele formau un fel de trandafir ale cărui stamine şi pistil erau mânuţe. Un fel de lumină trecu prin ele, atingând pieptul profesorului. Cu mânuţele în grămada aceea de mânuţe luminoase, Jack privirea îndârjit spre faţa acestuia. Nu dădea semne că se va trezi. La fel de trişti erau fraţii săi. Steaua clipea afară, departe. Uşa se deschise şi în cameră păşi un bătrân înfăşurat într-o manta roasă. Fără să spună ceva sau să privească pe vreunul dintre cei adunaţi în jurul profesorului, se apropie de pat, făcându-şi loc uşor şi-şi aşeză mâinile în jurul mânuţelor lui Jack şi ale fraţilor lui. Rosti apoi ceva ce nu înţelese nimeni şi coborî toate mânuţele pe pieptul profesorului. Lumina care trecu prin ele nu se mai zări, dar obrajii profesorului începură să se coloreze de sânge cald. Inima începuse să bată, fără durere. Profesorul deschise ochii şi zâmbi căpşoarelor îngrijorate încă de deasupra. Bătrânul le făcu semn să se îndepărteze şi se aşeză pe marginea patului, luând mâna profesorului într-ale sale. Era caldă şi pulsul era normal. «Ai învins, profesore. Trăieşte fericit.» Profesorul vru să spună ceva, dar bătrânul se îndepărtă spre uşă, dispărând. Tăcerea e un fel de a vorbi al inimii când totul e mut, gândi profesorul. Jack, piticuţii şi zânele zâmbeau fericiţi. Se gândi din nou la copiii fără nicio bucurie şi le făcu semn să se apropie. Le cuprinsele mânuţele şi le apropie de obraz, apoi le sărută, una peste alta, aşa ca nişte stamine şi pistil de trandafir, plângând şi râzând fericit la rândul lui.

….

În dimineaţa zilei de Ajun, în senatul universităţii, se zvonea printre profesori şi asistenţi că profesorul Marc Dănuş va ţine un fel de discurs. În bisericuţe pe holuri sau în sălile de curs, studenţii vorbeau despre acelaşi lucru. Profesorul Marc nu spusese niciodată mai mult decât se cerea la cursuri sau dacă cineva îi cerea ajutor sau trebuia să-l ofere atunci când credea necesar. Venise încă de la opt şi sta la masa din spatele sălii în care avea să ţină presupusul discurs şi scria.

Studenţii şi profesorii veniră pe rând şi se aşezară pe scaune sau rămaseră în picioare lângă pereţi. Făcându-şi loc printre ei, profesorul Marc se apropie de tablă şi rămase în picioare, aşezându-şi hârtiile pe masă. Privi spre mulţimea adunată în sală şi pe coridor şi, stăpânindu-şi o uşoară timiditate, începu:

– Bună ziua.

– După cum, probabil, ştiţi cu toţii sau veţi şti de acum, sunt profesorul de matematică Marc Dănuş. Ceea ce vreau să vă spun are într-un fel legătură cu ziua aceasta în care oamenii se pregătesc de sărbătoare. Poate fi citit, dacă te apropii de fiecare casă. Viaţa, râsul fericit al copiilor, al oamenilor, grija pentru ceilalţi sau, dimpotrivă, plânsul, suferinţa, nepăsarea. Stă în fiecare dintre noi puterea sau nu să trăim fericiţi. Aici, în oraşul nostru, ca să iau acest caz particular, sunt oameni care risipesc sume imense pentru ca acum, de sărbători, sau cu multe alte ocazii să-şi umple viaţa cu tot ce e mai bun. Alţii, cu câţiva bănuţi, economisiţi din timp şi cu multă greutate, cumpără cu sfială, parcă, articole modeste de îmbrăcăminte, mâncare, cărţi, jucării pentru copiii lor, dacă au noroc şi pentru atât, copii care privesc uneori atât de trişti luxul în care trăiesc oameni ca şi ei, dar, vizibil, altfel. Copiii din casa de copii, cei seropozitivi sau cu alte probleme foarte grave care-i îndepărtează până şi de părinţii şi fraţii lor, acolo, în camerele reci şi insalubre, de multe ori, visează, probabil, să se deschidă o uşă, să vină cineva cunoscut – un părinte, un frate, un apropiat care să-i strângă la piept, să le spună că totul e bine. Pentru ei, pentru bătrânii din aziluri sau cei care trăiesc singuri în casele lor uitate de copii şi de oameni, o mai fi Crăciun?

«Să le dea guvernanţii!» strigă cineva de pe hol. «Din salariile lor, doar un procent dacă ar rupe ar ajunge să aducă zâmbetul pe faţa şi în sufletele unei familii sărace fără niciun ajutor.»

«Sunt şi mulţi leneşi. Aşteaptă să vină banii din cer. Munca nu e bună tuturor!…», rosti altcineva.

«Copiii n-au nicio vină. Ar trebui ajutaţi.»

«Am în apropiere o familie de oameni care de dimineaţa până seara muncesc şi nu le ajung banii să cumpere copiilor haine groase şi încălţări… şi e iarnă. Ce să mai spui de cadouri sau pregătire de Crăciun. Muncitori – el în construcţii, ea asistentă la spitalul de copii.»

După ce larva se potoli, profesorul spuse: «Am înaintat stimabililor parlamentari o cerere prin care am rugat să se acorde oamenilor săraci un ajutor de Crăciun.»

«Şi credeţi că va asculta cineva? Promit marea cu sarea până se văd aleşi, apoi uită.»

«Profesore Marc!» se auzi o voce intrând în sală şi printre cei aflaţi în picioare lângă perete se apropiară doi tineri studenţi.

«Spune, Iulian.»

«Bună ziua, mai întâi. Am fost acolo unde ne-aţi spus. Doi directori de bănci şi cei de la fabrica de pâine şi produse de panificaţie, precum şi cei de la fabrica de dulciuri şi cea de jucării au fost de acord să facă pachete cu dulciuri, portocale, cărţi şi jucării pentru copiii de la casa de copii şi cei de la spitalul de boli contagioase. Directoarea celui mai mare complex comercial din oraş ne-a asigurat că spre casa de bătrâni vor porni chiar după prânz pachete cu mâncare şi îmbrăcăminte. Toate cadourile vor fi duse acolo am cerut şi suntem rugaţi să mergem şi noi.»

«O veste grozavă, Iulian. Mulţumesc. Sunteţi băieţi buni. Această mare parte de grijă fiind înlăturată puţin azi, propun să lăsăm speranţele că va veni un ajutor de Crăciun de la parlamentari şi să donăm fiecare cât de puţin, să cumpărăm dulciuri, portocale, cărţi şi jucării pentru copiii săraci care trăiesc în apropierea noastră, fiecare lângă casa lui sau acolo unde ştie că sunt oameni sărmani. Vă mulţumesc tuturor şi vă doresc Sărbători fericite în sănătate, alături de cei dragi.”

„Sunteţi căutat, domnule profesor. Trei persoane pe hol întreabă unde vă pot găsi.”

„Pofteşte-i aici, Iulian. Sau nu, roagă-i să aştepte. Am spus tot ce aveam de spus. Merg eu să-i văd. O zi fericită tuturor.”

Profesori şi studenţi îi strânseră mâinile, mulţumindu-i. Profesorul părăsi sala în aplauzele tuturor. La doi paşi de uşă, aşteptau copiii săi.

„Ce faci, bătrâne? Am venit să te luăm.”

„Unde?”

„Acasă. Ai noştri sunt toţi acolo. Fac pregătiri.”

„Mergem, dar mai întâi trebuie să îndeplinesc un fel de îndatorire de care nu am voie să scap.”

„Mergem împreună. Suntem cu maşina. Tu spui unde şi mergem. Numai să nu întârziem la masă, că se supără ai noştri şi ne alungă în stradă în noaptea de Ajun…”

Profesorul îi privi şi zâmbi. Era într-adevăr fericit, când la câţiva paşi în faţă i se păru că-l vede pe Jack. Grăbi pasul şi vru să-l atingă. Copilul zâmbi şi dispăru. Era ziuă. Steaua piticilor, cum o numise, încă nu era vizibilă…