Marusca’s Blog

– Bună seara… E liber? spun bărbatului care stă pe piatră, rezemat de statuia lui Eminescu şi a Veronicăi, privind marea, în larg, dincolo de cazinou.

– E liber, spune, fără a face alt gest.

Mă aşez şi-mi strâng jacheta în jurul trupului. Deşi e vară, poate cea mai călduroasă din ultimul timp, serile şi dimineţile sunt răcoroase, ca şi cum pământul ar păstra un fel de reticenţă în faţa încălzirii accentuate.

– Marinar?…

– Nu, pictor, spune, privind mai departe punctul acela care se pierde în zare. Am aer de marinar?

– Nu ştiu… Credeam că vă gândiţi la un loc exotic, în care, poate, vă aşteaptă cineva.

– Un marinar romantic, deci… Despre marinari se spune că nu au un singur port… Au, mai degrabă, nostalgia plecării. Lupi rătăcitori care uneori revin cu bucurie la casele lor.

Inflexiunile vocii şi felul în care-şi mişcă degetele, lungi, însoţind fiecare propoziţie, ca şi cum ar scrie undeva, pe o filă ce stă totdeauna în aer, foarte aproape de genunchi, îmi amintesc de el… Nu poate fi, îmi spun. Stephan n-are cum să fie aici acum. Trupul lui înalt, bine conturat, profilul feţei, arcuirea gâtului, umerii. Căldura transmisă prin cei circa cincizeci de centimetri care ne despart… Mă întorc puţin ca să-mi liniştesc ritmul inimii, tremurul mâinilor când scriu.

– Dumneavoastră?…

– Vin, uneori, seara, aici. E un fel de nevoie de a găsi linişte în zbuciumul mării, deşi parcă vin înadins să mă tulbur, să întorc în mine gânduri care altfel s-ar pierde în prea albul zilei.

– Poet?…

– O încercare inutilă, îmi spun, de a scăpa de ceea ce simt, trecând în cuvânt.

– Să presupun că nu scăpaţi…

– Nu. Amplifică.

– În urmă cu trei ani, am început să lucrez la un tablou. O femeie tânără care contemplă apusul. Nu cred c-o să-l pot termina vreodată. În fiecare dimineaţă mă întorceam la el şi-l priveam, nu cu ochi critic, îl priveam ca om simplu. Ce-mi comunică… În neclintirea ei de câteva clipe, trebuia să cuprind întregul – elementele spaţiului în stagnare doar aparentă, liniştea ei vulcanică, visul, aşteptarea – nu se puteau trasa oricum. Până la urmă, am fost obsedat de femeia aceea… Mai exact, aş fi dat toată liniştea unei vieţi cu care oricum nu aveam ce să fac, să pot scrie în mine zbuciumul acela firesc al femeii îndrăgostite care vede în apus încheierea zilei, scurgerea timpului, paşii iubitului, speranţa, chemarea nesfârşită, ochii şi sufletul bărbatului care ascultă, paşii ei imaginari, pentru ca apoi să le dau pânzei…

Plecase. În ziua aceea, viaţa se întorsese împotriva tuturor speranţelor mele. «Am nevoie să fiu singur.», spusese. «Îţi voi scrie de acolo.» De unde? am întrebat în minte. «Ai grijă de tine. Te iubesc.» a adăugat, închizând uşa.

Nu pot uita… Mă privea. În ochii aceia mari, verzi, am văzut atunci toate întrebările care acum mă macină dureros. «De ce? Am să te mai văd?…»

Bărbatul se întoarse şi mă privi atent.

– S-a făcut târziu. Trebuie să plec. E mult de mers până acasă, am spus, dorind să scap de tremurul nesfârşit care-mi cuprinsese tot corpul.

– Mai stai…

Ridicându-mă, caietul pe care îl ţinusem până atunci pe genunchi, a alunecat.

– Îmi dai voie?…

Aplecându-ne în acelaşi timp, frunţile ni s-au lovit. Am ridicat privirea uşor speriaţi. N-am spus niciunul nimic un timp.

– Ai scris ceva. Mă laşi să citesc?

N-am răspuns.

«Te iubesc, Stephan. La mulţi ani!..»

________________

plaja, faleza, briza dimineţii… undeva, pianul – clapele lui, bătăile inimii.

cine eşti tu? – omul care aduce ploaia… tu? – femeia născută din cuvânt… pe o bancă, doi visători… sărutul lor ia teilor parfumul.