Marusca’s Blog

Îi plăceau ploile… Aduceau o linişte curată peste care se suprapuneau încet glasurile vieţuitoarelor, curgerea pâraielor şi a râului, lanţurile fântânilor sau ale animalelor de curte, bătaia vântului, zgomotul maşinăriilor. Ştia că va ploua după aerul umed ce se lăsa ca o umbră pe luciul frunzelor şi al ochilor, împrumutându-le o senzaţie de moleşeală. «Să nu stai în ploaie.», răsuna din casă glasul mamei. «Nu stau.» Dacă ar fi fost pe deal, şi-ar fi făcut colibă din crengi verzi şi ar fi aşteptat acolo, mâncând cartofii cu brânză păstraţi pentru prânz. Fructe se găseau din belşug împrejur – prune, mure, alune. Era vară. Când furtuna s-ar fi potolit, ar fi ieşit din ascunzătoare şi ar fi ţopăit în băltoacele de apă, printre razele călduţe ale soarelui prefirate printre crengi, ar fi construit baraje pentru lacurile de acumulare, care în imaginaţia ei ar fi ajutat la producerea energiei electrice, atât de necesară în zonă în acea perioadă, apoi ar fi lansat bărcuţe din frunze şi crenguţe.

Singurul televizor era la şcoală, dar mergeau foarte rar să vadă ceva. Mai târziu, tatăl, şef la distileria din comună, la doi kilometri de casă, şi-a amenajat, un adevărat colţ civilizat, cu asfalt, meri, peri, aluni albi şi roşii, zmeuri, birou curat, după posibilităţile acelui timp şi ale lui, şi, cel mai important, un televizor, la care cei mici au mers prima dată la un revelion. Casa, la care încă se lucra din greu, o altă casă, cu cinci camere, era departe de şosea, pe pantă. Între timp, se stinseseră un frăţior (născut la opt luni) şi o surioară (care a trăit doar şapte luni); peste un timp, întrebată la şcoală cu ce se ocupă mama, copila a răspuns că are un copil mort… A urmat înmormântarea; mama ţinea cu disperare de coşciugul mic şi striga plângând: «Copilul meu, nu-mi luaţi copilul…» S-au rostit cuvinte, s-a aruncat ţărână peste coşciugul mic, s-au aşezat florile deasupra, s-au împărţit dulciurile şi formele acelea din aluat specifice înmormântărilor, s-au aprins din nou multe lumânări, mama şi-a strâns lângă ea copilaşii rămaşi, a făcut o cruce peste mormânt şi alta peste ei şi s-au întors acasă. Lucrurile s-au reaşezat cu timpul, oarecum, pe făgaşul lor, aşa cum lutul a recăpătat forma iniţială, acolo lângă gardul bisericii, unde era mormântul fără cruce. Surorile în viaţă aveau opt ani şi, respectiv, cinci. Mijlocia era foarte sensibilă la răceală.

«Ai văzut gâştele?», strigă mama. «Nu le-am văzut, merg să le caut.» «Unde să le cauţi?» «La râu, acolo trebuie să fie. Trag la celelalte gâşte.»

Nu i-au fost niciodată dragi, mai ales gâscanii, care-şi umflau aripile şi sâsâiau la toată lumea. Gâştele erau însă o parte din avutul familiei şi, la o adică, foarte folositoare: ouă mari, carne, fulgi şi bobocei ca nişte ghemotoace de puf auriu – o minune, până ajung gâgâitoare mari şi nu mai au niciun farmec, dar îşi păstrează valoarea.

Cea mică insistă să meargă şi ea. Îi e dragă, aşa grăsuţă, cu ochi albaştri şi guriţa ca un boboc de mac. «O să mai plouă. Să nu răceşti.» «Unde e cea mică?» «Cu mine. Ne întoarcem repede. N-ai nicio teamă.» «Aveţi grijă la râu. Spre munte a plouat mult.» «Vom avea.»

Drumul şerpuieşte în pantă printre case şi grădini. Un loc excelent în perioadele de săniuş. Atunci, împreună cu toţi copiii satului, îşi dau drumul, pe sănii cu tălpile de lemn sau de metal, de lângă poartă şi se opresc la baza pantei, vreo trei sute de metri, după care se întorc, gâfâind, şi o iau de la capăt. De la baza pantei şi până la şosea, mai mergi vreo sută de metri, drept, pe lângă alte curţi, mai înstărite, unele, cu porţi de fier şi fântâni. Venind dinspre stânga, tot de aici, pârâul de acasă, cel de la vale de ceair, te însoţeşte până la râu, trecând pe sub pod. Râul e într-adevăr tulbure, dar nu dă semne de răutate.

«Urcă în spatele meu şi ţine-te bine. Trebuie să trecem. Gâştele sunt pe partea cealaltă, în câmp.»

Are în picioare gumarii mamei. Trec prin apa rece, cu destulă uşurinţă, încă se pot ghici locurile sigure. Râul nu e din cele foarte vijelioase, ca în zona de munte. Curge molatic printre dealuri în zilele fără ploi, dar când debitul creşte foarte mult, în timpul ploilor abundente, devine vijelios. Aduc gâştele la râu şi le fac vânt spre malul opus. Apa începe să crească. Plouă. «Ce facem?», scânceşte cea mică, muşcându-şi pumnişorii. «Stai liniştită. Trecem înapoi. Urcă în spate şi ţine-te bine de tot.» Ajunse pe mal, gâştele îşi scutură cozile, grijulii cu ţinuta lor. Copila face câţiva paşi prin apa tot mai tulbure şi mai grăbită şi simte că i se înmoaie picioarele. «Să nu-ţi fie frică…» «Nu-mi e.», îngână cea mică. Îi strânge mânuţele cu putere şi-şi spune că trebuie să ajungă la mal. Râul duce cu el ramuri şi trunchiuri uscate aduse de pâraie de pe coastele împădurite. «Ai grijă la buturuga aceea.» «Am. Doamne, spune în gând, trebuie să reuşesc.» Gumarii, mari, plini cu apă şi mâl, sunt tot mai greu de târât prin curenţii repezi. «Dacă-i pierd, mama o să se supere.» «Mi-e frică.», scânceşte mezina. «Nu trebuie să-ţi fie.» Dă drumul gumarilor şi picioarele, scăpate de povară, se mişcă mai repede, dar sunt şi mai uşor duse de unde. Ridică puţin capul şi priveşte spre drum. Nu e nimeni. «Fii liniştită, trecem.», spune, simţind cum picioruşele mezinei îi pătrund în şolduri.» Apa îi ajunge la piept. Dinspre casă, pe drum, mama aleargă spre râu, strigând-o pe nume, întotdeauna pe ea, pentru că e cea mai mare, şi în conştiinţa ei de mamă ştie că se poate sprijini, sau că trebuie să se sprijine pe ea. «Ajungem, nu-ţi face griji.», spune copila cât poate de tare, dar zgomotul asurzitor al valurilor îl face să pară o şoaptă răguşită. «Doamne, ce-am făcut? Copiii…», rosteşte mama, apropiindu-se de râu, strigând din nou numele celei mari. «Dacă-mi dau drumul acum, ar fi ca în visele acelea cu ape tulburi care acoperă totul. Acolo ştiu sigur că nu am nicio scăpare… Acum trebuie să reuşesc. De ce mi-o fi aşa somn? Şi creatura asta mică e aşa de grea. Să nu-ţi fie frică, auzi? Ajungem, mamă, ajungem…» Mama intră în apă şi o prinde de umăr şi de pieptarul rochiei tocmai când simţea că se duce cu râul. Le trage pe amândouă la mal şi se aşază o clipă pe pietrişul mâlos. Ia mezina în braţe şi o sărută cu disperare. Apoi o sărută şi pe cea mare, strângând-o lângă ea. «Să nu mai faci asta niciodată. Puteaţi să muriţi amândouă. Nu plânge. Hai să urcăm în şosea. Te-ai descurcat bine. Mulţumesc lui Dumnezeu.», mai spune privind în ochii aceia mari, din care lacrimile curg necontenit, lăsând dâre albe pe faţa pătată de mâl. «Am lăsat gumarii în apă…» «La gumari ţi-e ţie gândul? Dă-i bolii de gumari, îmi cumpără taică-tu alţii. Hai că se răceşte mâncarea şi mai am şi rufele alea de scos în curte. Trebuie să vină şi taică-tău… »