Marusca’s Blog

Înţelepciunea

Stă pe marginea patului cu o cărticică pe genunchi, legănând picioruşele lungi cât două palme de om matur, şi-şi freacă mânuţele nervos de obrăjori. – Un băiat delicat ca o fetiţă. Are doar patru ani şi jumătate şi cei mai curioşi ochi verzi din lume.

– Cine te-a necăjit?, întreb.

– Aş vrea să citesc…, spune, întinzându-mi cărticica lucioasă cu coperte tari, pe care aleargă voioase animăluţe cu şorţuleţe colorate.

– Ce carte frumoasă! Hai să vedem ce spune iepuraşul!

– Nu spune nimic, a obosit de atâta hârjoană. L-am întrebat ce literă e aceasta. M-a privit trist şi a coborât privirea. Cred că nici el nu ştie. Mai târziu, mămica iepuroaică l-a chemat la masă.

– Ne descurcăm şi singuri. Uite, vezi cum stau aliniate literele în cuvânt? Şi cuvintele în rând? Şi rândurile cum stau aşezate, mai lungi sau mai scurte, în pagină?

– De ce stau aliniate?

– Să ne oprim la una dintre litere. Aceasta este un „A”. Cu ea încep toate poveştile. Ştii ce urmează după ea?

– „Fost”, răspund ochişorii lui încă trişti.

– „Fost”, da. Cum observi, când îl rostim, auzim mai multe sunete. Asta arată că e format din mai multe litere. Prima care se aude este „F”, de la „floare”. După ea, vin „O”, de la „om”, „S”, de la „suflet”, şi „T”, de la tine!, spun atingându-i pieptul cu vârfurile degetelor. Ai vrea să şerpuiască, să spunem, într-un fel de zigzag, care să urce pe pieptul tău, pe gât, peste guriţă şi ochi până pe pereţi, şi de acolo să treacă prin tavan, dincolo de cât poate ochiul ajunge?

Pupilele i se dilată şi privirea începe să urmărească, parcă, dansul întortocheat al literelor şi cuvintelor, urcând…

Râde şi-mi spune şoptit:

– Nu. Aş ameţi urmărind vreun animăluţ din cărticica acesta, un prinţ sau un cal înaripat, care ar urca acolo sus, sus de tot…

– Hai să citim ceva. Poate se întoarce iepuraşul.

Aşază mânuţele bine pe cărticică, îndepărtând-o de piept, de parcă ar vrea să împiedice goana cuvintelor, şi cu degetul arătător îmi arată fragmentul pe care vrea să-l citim.

– „Dănuţ strânge jucăriile în cutia lor şi o aşază lângă bibliotecă. Urcă pe scaun la masă, deschide un caiet de dictando şi începe să scrie primele semne învăţate la grădiniţă .”

– Ce simplu pare totul cu tine!… Îmi cuprinde gâtul cu mânuţele şi-şi lipeşte obrăjorul catifelat de obrazul meu.

– E simplu pentru că, vezi tu, cuvântul e culoarea şi sunetul pe care le trimitem Universului în milioane de milioane de tonuri şi nuanţe. Şi mai e simplu pentru că tu eşti floarea din sufletul meu de om, puiul meu!…

__________________

Lumina

Prichinduţa, cum îi spunem în glumă, are cel mai frumos zâmbet şi cei mai lucitori ochi albaştri. Cum se luminează de ziuă, ia caietul de desen cu pătrăţele şi imaginează jocuri pe planete îndepărtate, unde a auzit de la cei mai mari că ar putea exista războinici, călători şi tot felul de fiinţe ciudate. Piesele de şah sunt uneori iepuraşi, vulpiţe, gândăcei, pui de căprioare, lupi, şi chiar o familie de babuini.

– Ce vrei să faci când vei fi mare? o întreb.

– Să vând cer albastru…

Pronunţă grozav de bine toate sunetele. Are trei ani şi jumătate.

– Dar de ce vrei să vinzi cerul? Păsările vor fi foarte triste. Iar ploile nu vor mai avea casă.

– Nu vreau să-l vând pe bani. M-am gândit să cer în schimb pace.

– Ce ştii tu despre pace?

– Am văzut la televizor cum oamenii mor pe pământ din cauza armelor. E inuman.

– Oamenii mor dintr-o mulţime de cauze. E şi moartea o parte a vieţii.

– Dar nu trebuie să moară din cauza armelor. Oare zeii au arme?

– Se spune că zeii au puteri nebănuite, energii nimicitoare, dar şi constructive.

– Ce sunt acelea energii?

– Un fel de forţe ale minţii şi ale sufletului, cu care te pot atrage spre mine, dacă vreau.

– Tu eşti un zeu?

– Nu, eu sunt un om şi atrag sufletele cu formule secrete.

Mă priveşte puţin intrigată şi aşteaptă o urmare. Singura urmare posibilă e s-o prind în braţe şi s-o strâng la piept, în timp ce ea îmi alintă gâtul cu mânuţele şi mă sărută pe obraz, lângă ureche, spunând: mama.

___________________

Bunătatea

Sfârşit de noiembrie. Pe cerul încă senin până la amiază au apărut vălătuci de nori. În pomul din faţa ferestrei, vrăbiuţele sporovăiesc îngrijorate.

– Vine iarna, suratelor!

– Da, a rostit un piţigoi poposit în vârful tufei de trandafiri. Se face tot mai frig. Au început să-mi îngheţe gheruţele.

Cu bărbia sprijinită pe mânuţe, copila le urmăreşte sfada şi ridică curios din sprâncene.

– Mami, tu înţelegi ce spun păsărelele? Sunt tare gălăgioase astăzi.

– Cred că vorbesc despre vreme… Cerul s-a umplut de nori fumurii şi vântul bate rece. Cred că va ninge.

– Păsărelele au case? Unde vor sta când va fi foarte frig?

– Unele în scorburi, altele pe sub streşini, în podurile caselor, prin tufişuri…

– Nu le-am putea ajuta?

– Sunt prea multe. Nu avem cum să le ajutăm pe toate. Unele vor rezista, altele vor muri îngheţate. Pentru acestea din pom şi alte câteva zeci vom pune firimituri, slănină.

– Nu vom duce firimituri şi păsărelelor din parc?

– Ba le vom duce, uneori. Când va fi foarte frig, nici voi nu veţi merge acolo prea des.

– Domnule piţigoi, crezi că îţi ajunge jumătate din cornul meu?

– Vrăbiile acelea vor porţia mea de prăjitură? spune cea mică.

– Sigur nu-ţi place. Promit s-o fac mai bună data viitoare.

– Ba-mi place, nu te supăra, şi ştiu că şi lor le place. Apoi aleargă la fereastră, ridicându-şi mânuţele pe pervaz şi pe ele căpşorul delicat. Ceilalţi doi o însoţesc.

– Uite că n-a plecat de tot…

Pe cer, printre nori, a apărut soarele.

– Hai să mergem în grădină la vrăbiuţe şi piţigoi, spune cea mare. Şi mergem…

Cât de multe trec şi vin, şi apoi se întorc, şi vin mereu spre noi, cu lacrimi de bucurie, cu iubire…