Marusca’s Blog

Venea acolo în fiecare seară înainte ca întunericul să se aştearnă peste aşezare ca o manta deasă de praf de cărbune. Venea cum ar fi venit acasă după un drum lung sau o zi în câmp, se aşeza în genunchi la capul mormintelor alăturate ale părinţilor săi şi aprindea o lumânare, apoi alta, de parcă ar fi atins fruntea fiecăruia în parte.
Mormintele erau aşezate în dreapta cimitirului, spre sud. Razele soarelui la apus îmbrăcau în roşu-violet vârfurile dealurilor şi coastele, reflectându-i-se din când în când în ochi şi în obraji, printre ramurile merilor din vecinătatea gardului de piatră.
Vorbea cu ai lui aşa în genunchi, pigulind lăstarii buruienilor viguroase care creşteau neîntrebând pe nimeni dacă e necesar… trăgându-şi parcă seva din trupurile lor. De fapt, şi tufănele şi trandafirii ar fi fost la fel de vinovate de această foame, dar, precum toţi oamenii, le sădea pe morminte ca să dea culoare, parfum şi lumină unui loc al tristeţii, deşi mulţi oameni îi spuneau al păcii veşnice.
Îşi scotea apoi caietul şi pixul din buzunar şi se rezema de zidul bisericii. Scria ce-i trecea prin minte, spunându-şi că va cizela acasă în momentele de linişte sufletească. Zidul vibra în spatele lui sau carnea sa era zidul care se ridica în lumina tot mai albastră spre cer.
– Bunăăă seaara, răsună o vice piţigăită.
Se întoarse şi privi în spate. Zidul se deschisese şi printre pietre îşi strecurase capul un pitic ciufulit care-şi dusese mâna la gură ca să ascundă căscatul.
– Bună seara şi iertare dacă am deranjat.
– Nu, tinere poet al serilor. Dormeam pe partea cealaltă a zidului când am simţit aer rece. Am sărit ca ars. Nu trebuie să pătrundă nimeni aici… M-am liniştit însă când te-am văzut… Cumva, spărtura asta nu e în zid, nu e…
– Şi-atunci tu?…
Piticul se retrase în biserică şi se îndepărtă foşnind uşor. Gaura din zid era destul de mare ca să se poată vedea o parte din interior. Pe podeaua, în jurul unei mese pe care ardea o lumină albă, stăteau oameni. Lică se ghemui lângă spărtură, atent să nu scoată vreun zgomot. În jurul altor mese pe care ardeau lumini albe erau oameni de toate vârstele. În general însă erau bătrâni. Păreau toţi liniştiţi şi ascultau sau citeau ceva de pe nişte file scrise pe care le ţineau în mâini sau pe genunchi. Piticul reveni după câteva minute ţinând în mâna-i mare în raport cu corpul un felinar cu lumina la fel de albă, pe care îl aşeză în spărtură, pe o piatră.
– Să vezi să scrii, şopti. Ei aşteaptă…
– Cine sunt ei? Cine eşti tu? Iartă-mă… Ştiu. Sunt întrebări care nu trebuie puse şi răspunsuri care e mai bine să stea în nerostirea lor… (Piticul îl privi gânditor.)
Întunericul pusese aproape stăpânire peste sat şi curtea cimitirului. În case şi la porţi se aprindeau lumini galbene. Becul din stâlpul de la poarta cimitirului clipi de câteva ori ca un uriaş trezit din somn şi rămase aprins pe jumătate ca un bulgăre de jar învelit parţial în cenuşă.
Lică nu mai stătuse niciodată până atât de târziu şi se gândi să se întoarcă acasă înainte ca noaptea să ia în stăpânire satul. Liniştea serilor îl atrăgea acolo, însă nopţile se simţea mai bine în căsuţa lui încălzită când se lăsa frigul. Aerul răcoros al serii aceleia de toamnă se strângea în jurul lui ca o haină udă.
Piticul îl privea şi parcă aştepta ca mâna să-i revină pe hârtie. Şi reveni, condusă mai departe de mersul slovelor ca şi cum ar fi ştiut, dintr-o învăţătură a lor, unde trebuie să ajungă şi când să se oprească, parcă pentru un popas de reconsiderare a sensului sau ca un drumeţ obosit pentru o gură de apă şi un fruct zemos din livada de pe marginea drumului. Un gând îl făcu să privească pe lângă capul piticului, căutându-şi părinţii. Văzându-i privirea, piticul spuse:
– Sunt acolo, în cercul de lângă altar…
Îi zări aşezaţi în genunchi, unul lângă altul, aşa cum s-ar fi rugat într-o zi de sărbătoare. Era însă o «zi» obişnuită din «existenţa» acelor «fiinţe», ca şi cum acolo ar fi trăit liniştite după ce s-au întors fiecare de la rostul lor de fiecare zi în lume. Citeau – faţă în faţă, faţă lângă faţă, în cerc, şi aveau pe chipuri o bucurie liniştită –, poate scrisori vechi de la cei dragi… – copii, fraţi sau părinţi, bunici – sau …
Lică se întrebă dacă în biserică sunt şi bunicii din partea mamei şi a tatălui. Îşi aminti însă că părinţii lor veniseră în aşezarea aceea de deal din câmpie. Părinţii lor trebuie să fie în biserica de lângă apa cea mare în care se scălda când mergea verile în vacanţă. Probabil că altcineva stă acum lipit de zidul rece şi scrie aproape de morminte până când un pitic sau altcineva îi va arăta… sufletele lor liniştite dincolo de zidul ce-a căpătat poate ceva din viaţa lui.
Vru să-i strige, apoi să se ridice să meargă la uşă şi să bată să i se deschidă… Piticul însă îl prinse de mână şi-i făcu semn să rămână pe loc.
– Scrie… îi spuse. Cuvintele tale vor şti să se-aştearnă pe hârtiile din mâinile lor.
Şi mai aduse un felinar cu lumina albă. Becul din stâlpul din poartă îşi crescu lumina. Luna îşi arătă chipul dintre nori ca o fiică de crai ceresc trăgând perdelele de brocart ale ferestrei iatacului său.
Scria. În tâmple şi în suflet îi răsuna plăcut şi totuşi trist tânguitul instrumentelor cu corzi ce venea parcă din biserică precum dintr-o baladă despre toamnă şi umbrele lucrurilor care trec. Pe iarba din jur se aşezau boabe de rouă. Îi era încă frig. Scria şi nu ştiu cum trece timpul, când se făcu aproape miezul nopţii.
Piticul îl atinse pe umăr şi-i spuse că e vremea să plece. În curând, toate «fiinţele» dinăuntrul bisericii şi alte făpturi ale nopţii se vor strânge în poieniţa de sub meri şi nu e voie să le privească nicio fiinţă care trăieşte.
– Dar eu le-am văzut deja. Te-am văzut pe tine.
– Aşa e. Şi ele te-au văzut, dar ceea ce va urma nu trebuie să vezi… Dacă o singură clipă vei privi ceea ce se va petrece în poieniţă, au să dispară pentru totdeauna.
– Am să le iau casă, spuse Lică. Satul doarme. Nu va şti nimeni.
– Şi unde-ai să le duci? Locul lor nu mai e în lume. Mergi, băiete. Ai făcut destul pentru ele. Ridică-te şi mergi acasă…
– Să le mai privesc o dată… Te rog…
Piticul îi făcu loc şi Lică văzu cum «fiinţele» acelea liniştite aşază hârtiile pe locurile pe care au stat şi se îndreaptă spre uşă. Se ridică să le aştepte la ieşire.
Piticul dispăru sub zidul care se închise în urma sa ca şi cum nu s-ar fi deschis niciodată. În lumina răspândită de lună şi de becul din poartă, Lică îşi privi caietul. Cuvintele dispăruseră. În locul lor, filele umede de rouă păstrau o lumină albă. Îl închise şi-l vârî în buzunar împreună cu pixul. Trecând pe lângă uşa bisericii, lipi urechea de lemnul rece şi ascultă. I se păru că aude paşi uşori…

– Tată! Mamă! se auzi strigând, dar nimeni nu dădu vreun semn că a auzit. Mai strigă o dată şi-i răspunseră câinii din curţile vecine.

– Veniţi acasă… Vin sărbătorile şi sunt singur… E totul atât de trist… Veniţi toţi… Ne vom descurca… Promit. Voi munci zi şi noapte, voi scrie…

– Mergi acasă, băiete, îi răspunse un moşneag care s-a apropiat de gard pe dinafară, habar nu avea de unde. Nu au cum să-ţi răspundă, dar te aud, te văd şi când eşti departe mergând, muncind, bucurându-te, plângând, cântând, scriind sau doar când dormi… Sunt de multe ori în drumul tău… pe tărâmul viselor poate mai mult. Ceea ce vezi acum şi ce-ai văzut înainte e modul lor de a-ţi comunica prezenţa…

– Doar să-i ating…

– Nu poţi atinge o lume de fantasme.

Lică întinse mâna şi vru să atingă moşneagul, dar mâna atinse doar aerul umed.

– În seara asta am luat-o razna de-a binelea, îşi spuse scuturându-se parcă de fantasme.

Se frecă la ochi şi privi o clipă spre poieniţă. Erau acolo în năluca existenţei lor, liniştiţi, atât de liniştiţi… Întoarse capul grăbit, deşi ştia cumva că dacă le-ar fi spus să meargă cu el, ar fi mers.

– Legea lor nescrisă e să nu tulbure niciun viu cu dorinţe sau nevoi care l-ar putea face să sufere.

– Cum ar putea să mă supere ceva cerut de mama şi tata? În fiecare seară şi dimineaţă îi rog să-mi spună… Casa e pentru mine prea mare şi pustie fără bucuria şi îngrijorările lor de oameni.

– Ca şi mine bunii tăi părinţi nu au nevoie decât de gânduri care să le spună că eşti bine şi ai să te întorci de fiecare dată măcar puţin, prea puţin din an în an, aşa cum te-ai îndepărtat de copilărie şi…

Întinse mâna din nou şi vru să-l atingă, însă moşneagul dispăru, lăsând în urmă o undă de aer rece care îi trecu pe lângă tâmplă.

În jur apărură lucruri şi oameni de care îşi aducea aminte din alte vremuri sau despre care a aflat de la ai săi sau din vecini şi de la prieteni. Se apropiară, apoi se rotiră la un braţ de el ca un vas de lut sub mâinile olarului, mai repede şi mai repede, trecând unul în altul, mistuindu-se, reapărând ca un singur cerc de lumină care se deformează spre el… Se cutremură… Simţi cum îi absoarbe ca şi cum ar fi un mormânt în aer… apoi liniştea îl cuprinse şi simţi nevoia să se întoarcă acasă. Poieniţa era goală. Curtea cimitirului ca o umbră a toamnei rămase în urmă sub ultima lui privire…

Se roti cu faţa spre fereastră. Se lumina de ziuă. O zi însorită. O nouă zi…