Marusca’s Blog

…cânta în arborele din marginea uliţei, toată ziua, acolo unde gardul se întrerupea cumva să lase loc trunchiului, doar în el, un măr găunos, care înflorea în fiecare primăvară de două ori, două flori mari, alb-roz sau poate aceeaşi, pe un ram, aproape de podul casei…

– Ce pasăre e aceea, mamă? întrebau copiii, Răducu şi Lizuca, alergând în jurul ei, spre deplina bucurie a câinelui care se prindea în hârjoană, ameninţând în fiecare clipă cu un dezastru bucătăria ad-hoc, de timp frumos, instalată în mijlocul curţii.

– Ia, o pasăre acolo, cântă şi ea să-i treacă urâtul…

– Dar de ce doar în mărul cel găunos?… insistă Răducu, făcând ochii mari ca să vadă mai bine ce răspuns avea mama.

– Probabil că s-a abătut pe aici mai demult şi şi-a făcut cuib. Uneori, sunt pui în scorbură, sus. Ba, o dată, am găsit chiar un iepure ascuns în tulpina cea groasă. Fugise de un câine.

Într-o zi, tatăl, tot Radu, cel mare, cum îi spuneau copiii în glumă, hotărî să taie mărul pentru că: «Îi ajunge, nevastă. Dacă-l mai las aşa, cade singur şi răneşte pe cineva.”

După ce l-a tăiat, pasărea nu s-a mai auzit în locurile acelea. Bătrânii spuneau că ar fi murit.

Radu a închis gardul peste el, neavând cu ce să-l scoată de tot.

În primăvara următoare, din trunchiul retezat, au crescut lăstari, în curte. A doua primăvară, lăstarii au înflorit, de două ori.

Într-o dimineaţă, Răducu se trezi foarte devreme şi merse lângă mărul retezat. Pe una dintre cele câteva lăstăruşe cu flori, ciripea pasărea. Razele încă timide ale soarelui străluceau în ochii băiatului: «Te-ai întors… Credeam că nu mai vii. Nu-ţi place piersicul? E plin de flori acum. Ai putea să-ţi faci cuib acolo…» Pasărea nu-i răspunse. Îşi scutură aripile de rouă şi cântă mai departe.

Spre amiază, cerul se înnegură şi vântul bătu puternic până spre dimineaţă. A doua zi, începu să ningă. Mai întâi fulgi mici, uşori. «Zăpada mieilor.», spuse mama. «Aşa e aproape în fiecare an. Mâine va fi soare.» Spre seară însă zăpada s-a înteţit, spulberată pe alocuri de vânt.

– S-a întors iarna!…, spuse tatăl, scuturându-şi ghetele la intrare. Nu mai ştiu cum să fac să fie bine toată munca asta cu pământul şi animalele. Ba e secetă lungă, ba ploi dezlânate care fac pâraiele să iasă din matcă, ba ierni când nu le mai e locul… Hai să aducem lemne în casă… Să avem pentru noapte… Răducule, mergi şi du mâncare câinelui. Apoi, ia ziarele din poartă – s-or fi udat de tot până acum.

Poştaşul venea o dată pe zi, mai spre seară, şi lăsa ziarele în poartă. Dacă erau scrisori, striga.

– Imediat, tată!… spuse Răducu.

Lizuca îi făcea semn să-i aducă un bulgăre de zăpadă când se întoarce. O lăsă cu mişcările ei haotice şi merse să ducă mâncare câinelui. Apoi, luă ziarele din poartă şi vru să treacă să vadă ce face pasărea. Tatăl îl văzu şi îi spuse să se grăbească, să nu prindă vreo răceală, tocmai acum când scăpaseră de gripe.

La lăsarea întunericului, membrii familiei s-au retras în casă, lângă televizor, unde cinară în linişte, ascultând ştirile despre înzăpezirea drumurilor şi eforturile primăriilor de a menţine posibilă circulaţia. Urmară predicţiile pentru zilele următoare şi copiii au cerut permisiunea să vizioneze un film de desene animate. Permisiunea odată dată, năzdrăvanii au năvălit în cameră, fiecare cu rolul său stabilit dinainte: Lizuca ţinea telecomanda şi hotăra ce film vor vedea, iar Răducu aducea farfuria cu fructe şi prăjiturele de pe masă. Stăteau apoi liniştiţi acolo. Mama le spuse să meargă la culcare după vizionare. Ştia că rămân mult timp vorbind despre ce văzuseră sau trăiseră în ziua respectivă.

Peste noapte, frigul s-a înteţit şi zăpada a prins crustă. Jgheaburile trosneau prinse sub franjurile de gheaţă.

Răducu se trezi, îşi puse hăinuţele şi ghetele, luă lanterna de pe masă şi ieşi din casă, tiptil, să nu-l simtă părinţii. Coborî scările cu atenţie şi merse spre lastăruşii prinşi sub zăpadă. Câinele îl simţi şi, zăngănindu-şi lanţul de tabla coteţului, veni aproape, schelălăind.

– Şşşt… Nu face zgomot.

Câinele se opri, adulmecând zăpada.

Răducu lumină locul în care ar fi trebuit să fie pasărea şi nu văzu decât zăpada, strânsă neuniform între crenguţele tinere, îmbrăcate şi ele. Aşeză lanterna alături şi înlătură zăpada cu grijă, să nu rănească trupul firav al păsării. Îl usturau degetele de frig şi ochii. Era acolo – un corp mic încă în viaţă, i se păru băiatului, şi scormoni mai repede şi cu mai multă grijă, desprinzând-o din patul ei rece. Câinele îşi ridică botul şi urechile, atent la mişcările băiatului.

– Te duc în casă, stai liniştită. Mama te va face bine. Ştie ea nişte leacuri cu care face bine toţi copiii. Ai să vezi… O aşeză cu grijă sub hăinuţă şi alergă în casă.

– Mamă! Mamă!…

– Ce e, Răducule, de ce strigi aşa? întrebă Lizuca, scoţând capul pe uşă.

Primul se trezi Radu, care spuse încet:

– Mai încet, viteazule. Mama doarme. E obosită. Mâine trebuie s-o ia de la capăt cu toate treburile.

– Iartă-mă, tăticule. Am găsit-o. Trebuie să facem ceva. Uite cum stă cu ochii închişi. Parcă doarme, dar îi simt bătăile inimii. Aici în palmă, le simt… Le simţi şi tu?…

– Nu simt decât bătăile inimii tale, Răducule. Hai s-o aşezăm în căciula aceasta veche şi s-o lăsăm apoi lângă sobă. Dacă se va trezi, mâine o vom vedea zburând prin casă. Mergeţi la culcare acum. Vedeţi să vă înveliţi bine…

Se culcară cu toţii.

În culcuşul ei cald, pasărea mişcă uşor un picioruş, apoi pe celălalt şi începu să se foiască în căciulă, în întuneric.

A doua zi, odată cu primele raze de lumină, urcă pe marginea căciulii şi prospectă înconjurul. Părinţii încă dormeau.

În odaia copiilor, Răducu se trezise deja şi-şi îmbrăca în grabă hăinuţele. Fu primul care o văzu. Se aşezase pe rama oglinzii, lângă icoană.

– Te-ai trezit!… Uraaa… s-a trezit…

– Ia, vino-ncoace, năzdrăvane! spuse Radu, prinzându-l în braţe. Nu ai somn deloc? Cine s-a trezit?

– Pasărea. E sus pe oglindă.

– Cine e sus pe oglindă, gânganie mică şi gălăgioasă? spuse mama, deschizând ochii.

– Pasărea, mamă!… Am adus-o în casă. Ar fi murit acolo… O păstrăm, nu-i aşa c-o păstrăm în casă? Afară va îngheţa iar.

– Ce zi frumoasă avem azi!… spuse Radu privind prin fereastră. Deschise apoi geamul şi curăţă zăpada de pe pervaz.

– Crezi că a trecut? spuse mama, apropiindu-se de geam.

– Zile şi zile, nevastă. Hai, că avem un car regesc de munci de făcut. La spălat toată lumea!…

– Şi pasărea? vru să ştie Răducu.

– O lăsăm aici. Dacă va găsi că îi e bine afară, va ieşi. Las fereastra deschisă. Dacă nu, o mai ţinem cu noi. Numai să nu se rănească zburând din colţ în colţ printre mobile.

– Să-i facem o cuşcă.

– Păsările acestea sunt libere, Răducule. Dacă le închizi în cuşti, mor.

– Doar până când se face cald… O luăm la noi în cameră… Te rog… O las să plece imediat ce va fi cald.

– Bine, viteazule! Îi facem cuşcă, dar cine o prinde?

– Eu!

– Şi eu!…

Şi se avântă fiecare în dorinţa de a fi primul care prinde pasărea. Descoperind ieşirea spre spaţiul liber, aceasta se avântă pe ramura înzăpezită a piersicului şi de acolo, îşi reluă locul pe ramura înflorită a mărului. Era soare. Un soare superb în iarna aceea redivivus. În timpul zilei, zăpada se topi şi frigul scăzu mult. Noaptea nu mai îngheţă nimic. Revenise primăvara.

Şi pasărea?!…

A rămas acolo…

________________