Marusca’s Blog

Dimineaţă. Păianjenul cu picioare lungi, abia vizibile, prietenul meu ce-şi face veacul în colţul său de lângă masa de scris, numără ticăiturile ceasului, legând sunetele cu razele soarelui care ating timid geamurile. Şapte sfere şi încă puţin s-au prins în pânza lui din prima zi de iarnă – şapte inele de legământ ale timpului cu visele oamenilor. Piţigoii străbat cartierul cu triluri vesele, lungi. Privighetorile spun parcă întunericului care se îndepărtează de oraş: nu mai e mult până-n amurg… Inima e o continuare a ticăitului ceasului, un ciocănel care loveşte alternativ două corzi aflate la distanţă mare, făcându-le să vibreze prelung. În mână cu fila fără pată şi stiloul, aş vrea să pot reprezenta fericirea în cuvinte simple. Sau aş fotografia-o când nu ştie, să fie reală. Oamenii – unii dintre ei – s-au trezit. Împreună cu maşinile lor aleargă spre locurile de muncă şi cele în care copiii primesc educaţia trebuitoare vârstei lor, purtând în priviri o bucurie specială. E o zi specială şi cei mai mulţi români se grăbesc să pregătească sărbătoarea. Dacă întind mâna spre mare, apa, aerul, nisipul şi mâna se amestecă, se lichefiază, prelingându-se uşor pe pământ. La marginea mării văd apoi dâră continuă de sânge din care se ridică pescăruşi albi… Pacea e un echilibru fragil ca şi viaţa. Şi ca ea are multă puritate, dar şi nori. Steaua arde în locul ei din cer pentru toate creaturile pământului, să aibă lumină şi căldură şi în acest 1 de decembrie în care românii de pretutindeni se gândesc un minut, măcar, împreună, la mulţimea de fraţi, părinţi, unchi, bunici şi copii, care la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 s-a adunat la Alba Iulia pentru a trăi împlinirea unui vis care se concretizase o clipă în 1600 şi care fusese redeşteptat de Unirea Principatelor Române din 1859 – Unirea cu Ţara. Deşteaptă-te române! răsuna pe străzi. 1228 de delegaţi din provinciile româneşti din Transilvania au participat la adunarea prezidată de Gh. Pop de Băseşti. Dar să pătrundem în prezentul evenimentelor de atunci. Iau cuvântul Şt. Cicio Pop, Iuliu Maniu şi alţii. Se aplaudă, se ovaţionează. Afară, peste 100 000 de români freamătă în aşteptarea unei decizii care să răsplătească sângele vărsat sub ocupaţie străină şi pentru ţară şi care să le dea dreptul să fie o naţiune liberă, unită, stăpână pe destinul ei şi pe pământul lăsat de străbuni şi de Dumnezeu, şi lumina dătătoare de viaţă. Cu o lună în urmă, într-o cuvântare ţinută în atmosfera tensionată a parlamentului ungar, Al. Vaida-Voevod a rostit: «Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională.», cuvinte care au declanşat furia deputaţilor ostili, gata să-l linşeze. A fost prima afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare, în acord cu principiul pe care preşedintele Wilson l-a inclus în cele paisprezece puncte ale sale pentru a deveni fundamentul păcii ce urma a fi încheiată. Manifestul Consiliului Naţional Român, constituit la 31 octombrie 1918 la iniţiativa lui Ion Flueraş, fruntaş socialist, a declarat că: «Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu urmăreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă stăpânitoare istorică, naţiunea română, prin fiinţa ei însăşi, este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc, naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor libertatea naţională, şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti.», a respins, în termeni categorici, orice formă de menţinere a românilor între graniţele unui stat maghiar, indiferent de regimul său: «Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania […] nu mai voieşte, sub nici o condiţiune, să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de români statul său liber şi independent.» În condiţiile de insecuritate create de atacurile unor cete înarmate maghiare, românii şi-au desemnat delegaţii care să participe la Adunarea de la Alba Iulia, cetatea încărcată de martiri ai neamului şi istorie. (Unirea românilor sub domnia lui Mihai Viteazul la 1600 şi martiriul lui Horea şi Cloşca.) Steaguri tricolore flutură pretutindeni, cocarde tricolore împodobesc fruntea, pieptul, braţele oamenilor şi animalele cu care au venit la Alba Iulia, precum şi căruţele sau trăsurile. E sărbătoare. În primul articol al Hotărârii se proclamă solemn că: «Adunarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Românească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.» Cel de-al doilea articol, aplicabil imediat după unire, se ocupă de autonomia tranzitorie: «Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomia provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.» Ţara avea să fie organizată după principii riguros formulate: «Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.» Se face un pas important spre umanizarea omului în general. I se respectă convingerile religioase, «Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii politice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani la reprezentare în comune, judeţe ori parlament.» Sunt împroprietăriţi ţăranii: «Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestor conscrieri, desfiinţând fideicomisele şi în temeiul dreptului de a se micşora după trebuinţă latifundiile, i se face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure), cel puţin atât cât să o poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de-o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii.» Pentru clasa care lucrează în industrie se prevede: «Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.» Un vis frumos, realizat treptat, trecând şi prin alte frământări ale istoriei. În lunile următoare, actul împlinit al Unirii s-a aflat în mare primejdie. Rusia şi Ucraina n-au acceptau unirea Basarabiei şi Bucovinei cu ţara, convinsă că o intervenţie militară împotriva României se va solda cu prăbuşirea regimului «claselor exploatatoare» şi instaurarea unei republici sovietice. Încă din a doua jumătate a anului 1919, în zona Hotinului, au loc incursiuni ale detaşamentelor sovietice în dreapta Nistrului, cu complicitatea unor localnici. Situaţia se agravează după instaurarea unui regim sovietic în Ungaria. Conducătorul de fapt al noului regim e comunistul Bela Kun, originar din Transilvania. Se creează astfel iminenţa unui atac atât din est, din partea Armatei Roşii, cât şi din vest, din partea celei ungare. Să ne oprim însă aici şi să ne bucurăm de această zi de sărbătoare. La ferestrele instituţiilor şi la monumente flutură steaguri tricolore. Românii serbează în sărăcia sau bogăţia lor Unirea cea Mare şi fără întoarcere în mocirla istoriei.

*Material realizat cu ajutorul lucrării «O istorie sinceră a poporului român», de Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1977