Marusca’s Blog

Strânge lut cleios, roşu din buza ruptă a malului pârâului ce desparte ca o panglică răsucită cele două dealuri, unul cu drum pietruit, case şi grădini, altul cu păşuni, arbori şi poteci şerpuitoare,  face un bulgăre mai mare şi îl aşază în coş. Lângă el, altul apoi altul, acoperindu-i cu frunze de brusture. Părul i se revarsă într-o parte, peste ochiul stâng. Îl aşază cu dosul mâinii şi rămâne privind înainte de-a lungul potecii pe care vine mama sa. Buna sa mamă şi prietenul cel mai apropiat în trecerile prin vadurile grele ale vieţii – o femeie nespus de frumoasă, mlădie în hainele-i şi încălţările-i modeste şi cu părul blond, lung, legat deasupra umărului.

– Nu trebuia să vii până aici. Mă descurc, îi spune.

Ochii săi albaştri o privesc aşa cum ochii tatălui său o priveau atunci când mergea să-l ajute la muncile grele. Cu duioşie, dar şi cu îndârjire, ca şi când ar fi spus: «Stai acolo, femeie, e munca mea şi pot s-o fac.»

Pieptul femeii se umple de zbucium precum apele pârâului când se pornesc ploile verii şi-şi duce mâna instinctiv la faţă să oprească lacrimile de bucurie şi durere deopotrivă.

«Mă întorc devreme.» îi spusese într-o dimineaţă la începutul primăverii, în urmă cu şapte ani. «Merg împreună cu vărul Filimon să curăţăm bucata noastră de pădure de copacii uscaţi şi ramurile rupte în timpul toamnei şi al iernii.»

Se înserase bine şi nici urmă de el, nici de Filimon. Cumnata Ioana bătuse în uşă şi intrase îngrijorată în bucătăria unde Nima mesteca în cină, legănând copilul care scâncea pe pernă, în leagăn.

– Unde-or fi întârziind, cumnată?

Nima luă copilul în braţe şi se îndreptă spre fereastră. Cineva se apropia de casă, în zona umbrită. Un cunoscut, pentru că Bălănel, câinele, nu-l lătra. Deschise uşa şi-i ieşi înainte, sperând să fie Petru, întors de la pădure.

– Bună seara, vecină, şi iartă-mă că dau buzna în casă fără să strig.

– Bună seara, vecine. S-a întâmplat ceva?…

Inima îi bătea ca o toacă şi i se făcu dintr-o dată îngrozitor de frig. La pieptul ei, copilul plângea şi tremura, de asemenea.

– A venit nepotul Andrei de sus de la pădure. Şi…

– Şi?… Spune, vecine…

În umbră, prin barele porţii metalice, desluşi forma unei căruţe.

Cumnata aştepta în prag.

Nima se apropie de poartă, o deschise şi privi. În clipa următoare, se frânse parcă, alunecă în genunchi, ducând mâinile la faţă cu copil cu tot, înăbuşindu-şi lacrimile şi strigătul de durere.

Vecinul şi cumnata veniră odată, grăbindu-se s-o ridice.

– Să-l ducem în casă… spuse Nima ridicându-se… Omul ei era acolo şi ar fi suferit văzându-i lacrimile.

S-a întâmplat acolo, pe parcela lor de pădure. Vrusese să taie fagul cel bătrân încă din primăvara dinainte, dar se gândise că poate mai lăstăreşte. Anul acela însă merse direct la el. Era un arbore solid şi necesita multă muncă. Vrând să-l doboare, arborele se frânse spre el şi Petru fu prins sub trunchiul gros, care căzu fără să-i lase timp să se îndepărteze. În cădere, îl prinse şi pe Filimon care venea spre el. Realizând ce se întâmplă, acesta sări într-o parte, să se ferească, dar arborele îl prinse sub ramurile-i groase. Strigătele sale de ajutor, după ce se dezmeticise, au fost auzite de vecinii care-şi curăţau pădurea pe parcela apropiată. Veniră cât de repede putură şi se străduiră să îndepărteze arborele care strivea cele două corpuri. Petru nu mai respira – arborele îi crăpase ţeasta şi-l împinsese cu faţa pe frunzele moarte pe care se prelingea încă sânge. Cei doi veniţi tăiară fragmente din trunchi şi ramuri, să fie mai uşoare, şi îndepărtară fagul. Abdomenul lui Filimon sângera abundent. Rupseră fâşii cămăşile şi îl bandajară. Picioarele păreau amorţite, dar, din când în când, dureri violente îl făceau să se strângă spre ele peste abdomenul acoperit cu fâşii sângerii.

– Şi Petru?

– Petru e mort, vecine.

Îl întoarseră cu faţa în sus şi-l aşezară mai departe pe frunze. Sângele se prelinge încă pe pământul din care încolţesc fire plăpânde de iarbă.

– Să-l duceţi acasă. Să aibă o înmormântare de om bun, aşa cum a fost toată viaţa, spuse Filimon în timp ce privirea i se înceţoşa şi un nod greu îi tăia respiraţia.

– Îl vom duce, vecine, dar mai întâi trebuie să vedem ce facem cu tine. Abdomenul nu arată deloc bine şi picioarele…

Durerea îl săgetă încă o dată şi încă o dată, făcându-l să se strângă peste abdomenul tot mai însângerat.

– Ne trebuie apă şi un doctor cât mai repede.

– Apa e aproape, dar doctorul peste deal. Îl ducem pe Filimon acolo, pentru că nu ajunge să-l aducem pe doctor aici. E nevoie de operaţie.

– Luăm căruţa şi mergem până la şosea. Trebuie să treacă o maşină spre oraş.

– Şi Petru? Nu-l putem lăsa aici în voia fiarelor sălbatice.

– Îl luăm în căruţă şi după ce-l ducem pe Filimon, ne întoarcem în sat, şi-l ducem acasă.

Îi aşezară în căruţă unul lângă altul, în sens invers, şi peste o oră, se apropiau de şoseaua spre oraş. Din dreapta, venea o dubă care probabil făcea aprovizionare pe undeva şi al cărei şofer, văzând semnele lor disperate, opri. Îl urcară pe Filimon cu grijă în spate şi urcă şi unul dintre vecini să-l supravegheze până la spital şi să se ocupe de formalităţile de internare. Celălalt vecin, Andrei, întoarse căruţa şi porni spre sat, unde ajunse pe întuneric. Lumina caselor şi luna îl ajutară să meargă în siguranţă şi repede spre casa unchiului său, apoi la casa Nimei.

Filimon a fost internat şi operat chiar în amiaza aceea, operaţia decurgând bine. Singura problemă a fost febra care a durat până spre dimineaţă. Vecinul a cerut permisiunea să rămână cu el peste noapte, iar dimineaţa a pornit spre sat. Filimon s-a întors după trei săptămâni, sprijinindu-se în cârje. Peste o jumătate de an, s-a vindecat.

Nima şi băiatul pornesc spre casă, ducând coşul, fiecare de câte-o toartă. Au de lucru. Vine târgul de Moşi curând şi trebuie să termine cât mai multe vase lăcuite, să le vândă pentru a obţine banii cu care să ţină casa şi pe ei.

– Vreau să mă fac mare, să pot munci precum tata, să nu te mai văd chinuindu-te atât de dimineaţa până noaptea pentru un pumn de bani.

Ochii Nimei se împăienjenesc.

– Uite, forma asta nu vrea să iasă cum o faci tu.

– Nu-i nimic, fă-o aşa cum ştii tu şi sigur se va vinde. Ai văzut că vindem aproape totul şi cel mai adesea rămân vase făcute de mine. Oamenii nu caută neapărat perfecţiunea formei regulate. Un mic defect de formă sau culoare poate constitui acel ceva care să dea obiectului creat forma pe care o căuta de mult cineva sau care îl farmecă atunci şi-o cumpără. Iar după ce termini, ne întoarcem o oră la scris. În scurt timp, începe şcoala. Ce mândru ar fi tata!… Ştii ce m-am gândit?… Mergem la oraş. Închiriem acolo o casă şi înveţi la o şcoală bună, iar eu găsesc undeva ceva de lucru.

Ochii băiatului se întristează acum.

– Nu vreau să mă despart de tata şi de casă. Scriem şi spre seară mergem la cimitir. Trebuie să schimbăm florile şi să aprindem lumânare. Să nu-i fie căsuţa tristă şi întunecată. Şi e destul de bună şi şcoala de aici. Mai târziu, când voi merge la liceu şi mai departe, am să mă întorc. Dar tu, dacă ţi-e greu, să-ţi cauţi un bărbat. Să nu stai singură.

– Gândeşti ca un adult. Hai să punem vasele în curte la soare şi apoi scriem. Mâine le decorăm şi apoi le introducem în cuptor. Nu-mi trebuie alt bărbat. Tu eşti bărbatul în casă cât voi mai trăi şi cât ea îţi va mai fi refugiul gândurilor şi al aşteptărilor.

Copilul o priveşte şi-i mângâie obrazul blând.

– Şi dacă şi eu mor?

– Să nu mai vorbeşti niciodată astfel. Nu trebuie să mori! Niciodată, auzi? Niciodată! Eşti tot ce am.

__________________