Marusca’s Blog

Seară. Sfârşit de vară. Râul îşi duce liniştit undele pe sub ţesătura de argint a lunii spre fluviul cel mare, însoţit de cântecul privighetorilor şi arborii ce par un pâlc de martori meditativi ai trecerii apelor sale.

În căsuţa albă cu cerdac de la marginea lui, după ce a dereticat şi a adus surcele să încingă focul în sobă, bătrânul înalt şi slăbuţ ia fotografia din perete şi se aşază pe marginea patului îngândurat.

Lampa desenează umbre ciudate pe tavan. În colţul dintre cămară şi fereastra mică dând spre grădină, soba cu plită trosneşte în voie, urcându-şi limbile de foc printre cercurile de fontă concentrice. Patul e lângă fereastră, între sobă şi cealaltă fereastră, prin care se vede râul, iar lângă el, o masă acoperită cu o muşama înflorată. Pe ea, sub un şervet, o jumătate de pâine şi o bucată de brânză. Alături, o carafă cu apă şi un ciorchine de struguri din care bărbatul desprinde rareori un bob, îl duce la gură, savurează sucul dulce-uşor astringent şi îl înghite, fără ca această rutină să pară conştientă. În cameră miroase încă a hârtie arsă şi a gaz. Priveşte fotografia. Doi tineri de vârste apropiate, în jur de douăzeci şi cinci de ani, soţ şi soţie, ţin între ei, cu duioşie, un băieţel cu ochi mari, visători şi păr buclat. O apropie de obraz, murmurând câteva cuvinte, şi o aşază pe masă. Pe pantalonii albiţi de timp şi muncă, se preling tăcute două lacrimi. Urmează alte două. «Bătrân stupid!… », rosteşte, ştergându-şi ochii. Din buzunarul de la piept, scoate altă fotografie care are pe spate, scrisă cu cerneală albastră, o dată. Ridică fruntea şi priveşte, absent, dincolo de fereastră. Pe frunte şi pleoape îi trec uneori umbre uşoare, semn că gândeşte încordat, iar pe buze îi apar şi dispar începuturi de zâmbet…

O vedea aproape în fiecare zi. Trecea dimineaţa spre fântână, ori la câmp, unde muncea împreună cu ai ei, toată vara. Când se întorcea, o petrecea cu privirea până când intra în curte. Nu trecea mult şi o auzea cântând în bătătură, sau în casă, spălând, dereticând sau pregătind cina. Erau atât de tineri şi aveau… un univers de visuri. El, să devină cercetător, ea, profesoară de muzică… Nici acum nu e bătrân-bătrân, poate de trei ori vârsta aceea care-i dădea aripi cu care-şi închipuia că pluteşte dimineaţa până dincolo de culmile munţilor ce se pierdeau în ceaţă spre nordul magnetic. Era înalt, suplu şi atunci, şi atrăgător, prea atrăgător – spuneau fetele privindu-l melancolice şi gurile slobode, poate pentru că avea cei mai frumoşi ochi, albaştri precum cerul şi verzi ca marea, laolaltă sau alternând, după cum reflectau lumina. Îi plăceau poeziile – cele cu intensitate emoţională – şi muzica. Acum, e mai tot timpul singur, nu posac, vorbeşte cu oamenii din sat şi, uneori, e vizitat de foşti colegi, prieteni din ţară sau străinătate, cu care stă de vorbă la masa din curte sau pe malul râului, la un pahar de vin. Asta când e frumos afară, pe timpul verii. Când se lasă ploile reci ale toamnei, parcă toate tristeţile îi poposesc în prag. Stau acolo, cu privirile lor căscate, aşteptând ca omul să decidă următorul pas. Când te aştepţi mai puţin, dau năvală în casă, în piept şi în gândurile toate, ca nişte cete de gâze dezorientate, purtate de un vânt bezmetic. Şi atunci plouă, aşa cum plouă afară, ploi cu trene lungi, dureroase, umplând natura cu apă şi sentimente ce se descompun, răsfirându-se printre rădăcinile dezgolite. Când ploile vin prea devreme toamna, şi se hrănesc una pe alta, uitând să se mai oprească, recoltarea legumelor, cerealelor şi a fructelor devine un chin. Merele nu s-au copt, nici perele târzii, strugurii cad deja, porumbul putrezeşte în câmp, cel care a rezistat secetei sau tăciunelui, de asemenea, dovlecii, fasolea. Ar fi nevoie de încă o lună cu soare pentru ca totul să pară că merge firesc. Cine ştie însă ce e firesc? Natura se bucură, ploile nu sunt o piedică, soarele i-a ars prea mult fibrele. Mai rău e când nici iernile nu-şi mai ştiu rostul din vechime şi dau năvală peste sate, îngropând în uitare şi alb tăcerile din vetrele golite de cei dragi. Undeva, departe, urlă un câine… Un altul răspunde.

Bătrânul merge la fereastră, o şterge, ca şi când ar vrea să îndepărteze întunericul, şi priveşte. Durerea, însingurarea nu dorm niciodată. În urletele acelea parcă aude plânsul vieţuitoarelor dintotdeauna… Sau poate în cel dinăuntru… Poartă în el o tristeţe despre care nu pomeneşte nimănui. În tinereţe, când era trist, ieşea seara, pe scări sau se aşeza pe sală, într-un scaun din răchită acoperit cu o flanelă veche, şi cânta, urmărind dunele lungi de nori printre care luna îşi arăta insistent chipul. Avea o voce plăcută, iar cuvintele îţi umpleau sufletul de farmec. Fata aceea de la care nu-i mai fugea gândul venise în sat de puţin timp. Se vorbea că părinţii ei lucraseră pe mai multe şantiere, şi după ce tatăl a fost accidentat şi n-a mai găsit de lucru, s-au întors în casa părintească. Într-o zi, a oprit-o din drum şi i-a spus: «Vrei să-mi fii soţie?» L-a privit cu ochii aceia mari şi umezi şi a zâmbit. A spus apoi ziua-bună şi şi-a văzut de mers spre câmp. Era frumoasă şi zveltă, nici prea înaltă, nici scundă, cu părul blond-închis, uşor ondulat revărsat pe umerii goi şi rochia ce i se strângea mult în talie, sculptându-i corpul într-un mod în care doar artistul ar fi putut imagina un corp de femeie-înger. În picioarele delicate purta pantofi de pânză cu flori mici, cusuţi de mâna ei… poate chiar era o un înger: călca uşor, să nu strivească iarba şi florile; fluturii o însoţeau şi i se aşezau în păr şi pe braţele goale; vrăbiuţele nu fugeau din calea ei, ba chiar o îmbiau să le vadă puii pe care îi prindea în palmele ei delicate şi-i săruta, şoptindu-le cuvinte pe care doar ei le înţelegeau.

A mai întrebat-o şi altădată, dar fata a zâmbit din nou şi şi-a văzut de drum. Îi era drag, aşa cum doar ei putea să-i fie drag, cu atât mai drag cu cât îl auzea chemând-o mereu, cum îl auzise şi înainte să-l ştie, o şoaptă venită din senin ca să-i tulbure liniştea, să i-o bucure… Motivul pentru care evita un răspuns, acum când era din nou faţă în faţă cu el, era că aflase că tânărul voia să plece la studii în străinătate şi se temea de ziua aceea.

Părinţii băiatului, profesori în sat, erau oameni cumsecade, gospodari. Nu puteau fi consideraţi înstăriţi – o casă cu ogradă, grădină cu zarzavaturi şi legume, câteva rânduri de pomi fructiferi, în apropiere de râu, viţă-de-vie, pe partea de răsărit a casei, şi nelipsita grădiniţă cu flori până toamna târziu, când cădea prima zăpadă; chiar şi atunci colorau pământul – trandafiri, tufănele. Ca în orice gospodărie, prin curtea lor mişunau găini, curci, raţe, un porc, pisica, dulăul…

Aveau, în schimb, o mare dragoste de carte şi-şi învăţaseră şi băiatul să citească de la o vârstă fragedă. În copilărie, se retrăgea singur cu cărţile sale, uitând, de multe ori, de mâncare şi de joacă. Îi plăcea, de asemenea, teatrul şi asculta fermecat în copilărie şi apoi în adolescenţă, la radio. Scria poezie şi iubea muzica. Se gândise mult să aibă o chitară a sa, deşi îl fascinau viorile şi pianul. O găsise în oraş, la un preţ convenabil, şi o cumpărase cu banii din bursă. Părinţii se considerau oameni fericiţi – aveau un băiat cuminte şi studios, iar oamenii îi apreciau… Soarta a vrut însă ca după ce fiul a împlinit douăzeci de ani, ei să moară, la scurt timp unul după altul. Au fost înmormântaţi cu multă tristeţe, şi viaţa şi-a urmat drumul.

La sfârşitul verii, după ce a privit încă o dată casa părintească, tânărul a plecat în capitală, unde o mătuşă din partea tatălui l-a ajutat să-şi continue studiile. Îi plăcea mult ştiinţa şi spre ştiinţă s-a îndreptat. După o lună, a fost încorporat şi trimis la vânători de munte, acolo unde uneori eşti atât de aproape de bolta cerului, încât ai impresia că atingi norii şi stelele, unde fiecare clipă e o alianţă firavă a vieţii cu moartea şi de unde cu gândul şi sufletul vedea colţul de zare în care ştia că e Ioana. Aşa o chema pe fată, iar pe el, Ştefan. Lecţia grea a armatei i-a fost de folos în toţi paşii făcuţi mai departe, când a studiat la instituţii renumite, dobândind cunoaşterea de care avea nevoie, primind distincţii importante, şi, în cele din urmă, oferindu-i-se un post de asistent cercetător la o universitate străină. Oferte a primit şi din ţară.

Locuia în campusul universităţii şi beneficia în general de tot ce-i trebuia ca să se simtă bine. Un singur gând nu-i dădea pace – Ioana. Ce se întâmplase cu ea? La plecare voise să-i spună ceva, dar n-o găsise. Îi lăsase un bilet, rugând părinţii ei să-i transmită că se va întoarce. Îi scrisese apoi, din fiecare loc în care se aflase. Ea însă nu-i răspunsese niciodată. Dacă ar fi ştiut că îl însoţise pe ascuns tot drumul până în staţia de autobuz şi că privise plângând cum urcă şi apoi cum autobuzul dispare printre dealuri, ducându-i cu el dragostea…

Cu fiecare zi, dorul era mai aspru. Într-o zi, după ce şi-a încheiat munca în laborator şi a mulţumit studenţilor, a hotărât să se întoarcă acasă. Rectorul Johnson a acceptat să-i acorde o lună de concediu, şi peste câteva zile, era pe aeroport, în ţară, unde inima îi bătea nebuneşte la gândul că în câteva ore are să fie lângă ea. Tot drumul cu avionul şi apoi cu trenul se gândise că o va întâlni pe drum, undeva, ca în anii când locuiau aproape, şi-o va ruga din nou să-i fie soţie, iar ea, râzând, va spune: «Da!», îmbrăţişându-l. Un gând mereu împotriva celorlalte îi spunea însă că nu trebuie să-şi facă multe speranţe, pentru că fata nici măcar nu voise să-l vadă la plecare, de ce ar vrea acum să-i devină soţie?

Ioana şi-a continuat studiile şi a ajuns profesoară de muzică, alegând ca loc de muncă şcoala din sat. Dorea să fie aproape de părinţi şi de fraţi, unul dintre ei deja student la Litere, cel mic, încă elev la liceu, în oraş. Când se adunau toţi în vacanţe, casa fremăta de bucurie, bucuria lor, a tuturor, iar părinţii uitau de griji şi-şi spuneau că viaţa le-a dat atât de multe şi-i mulţumeau lui Dumnezeu, acelei părţi din Dumnezeu care era a lor, pentru că aşa era firesc, şi Dumnezeului tuturor. După ce bucuria trecea, reveneau obişnuitele speranţe că vor fi împreună din nou curând.

Părinţii privesc de multe ori cu gravitate mersul vieţii, se tem că răgazul nu le va fi destul de lung ca să le descurce pe toate – mai o boală care nu te iartă, mai un accident, nu se ştie niciodată. Au sfătuit-o pe fată să se căsătorească.

Băiatul primarului era singur la părinţi, avea gospodărie mare, părinţii erau oameni cumsecade, iar el, vedea oricine, era bine legat şi inginer cu diplomă şi cu loc de muncă la o fermă aflată nu prea departe de sat. Ioana a tot refuzat, motivând că încă nu i-a venit vremea de măritat. Peste un timp însă tatăl a murit, iar mama şi-a înteţit insistenţele, simţind că viaţa şi-a pus bidivii de foc la jug şi va mâna într-un ritm căruia ea nu avea cum să-i fie stavilă. Bărbatul e bărbat, priveşte viaţa altfel. Ştie să se opună la o adică, să insiste ca fiica sau fiul să-şi urmeze crezul în viaţă, să obţină o slujbă bună şi, mai cu seamă, să nu-şi lege viaţa de orice pierde-vară… Şi mai era un motiv: dacă fata rămâne singură?…

Iar Ioana mergea seara, dinspre şcoală spre casă, gândindu-se cum să răspundă când mama va începe din nou cu insistenţele. De fapt, dacă mama ar fi ştiut cum citea ea scrisorile primite în toţi aceşti ani de la băiatul acela, n-ar mai fi insistat atât să se căsătorească. Sau poate că ar fi insistat, simţind că fata i se usucă sufleteşte, şi, la drept vorbind, şi altfel, visând că prinţul fermecat se va întoarce călare pe murgul său alb cu şa de aur bătută în diamante şi va opri în poartă, cerând să se arate mai-marele casei ca să-i ceară fata de soţie.

A doua zi de dimineaţă, duminică, Ioana a mers la cimitir să aprindă lumânări la mormântul tatălui, a trecut pe la magazin să cumpere câte ceva pentru masa de prânz şi s-a întors acasă. Era una dintre acele duminici în care bucuria se reducea la jumătate, adică o bucurie cu gândul la cei care lipsesc din jurul mesei. Mama a întrebat dacă s-au uscat florile la cruce, iar fata a spus: «Am dus altele, mamă. Ştii că-i duc mereu – flori şi lumină.». După prânz, au dereticat, iar mama s-a aşezat pe pat, în bucătărie, să se odihnească. Ioana şi-a luat cartea şi s-a aşezat pe patul ei, în camera de alături, ţinând între degete, aproape de tâmplă, o frunză de calomfir. Avea douăzeci şi patru de ani…

Era trecut de amiază şi câinele se zbătea în lanţ, lătrând ameninţător la cineva. Mai lătră un timp, apoi se opri, gudurându-se. O voce cunoscută chemă tatăl pe nume.

Inima îi bătu să spargă pieptul. Nu, nu avea cum să fie el. Nu era posibil. Vocea se auzi din nou, mai aproape. Cartea se rostogoli pe covor, lângă pat. Ioana aleargă la fereastră. În curte, doar câinele. Poate că i s-a părut… O bătaie în uşă şi mama deschise, rostind: «Dragul mamei… Te-ai întors…» Era la fel de bine făcut, un pic matur, aşa cum îi stă bine unui bărbat, şi politicos… După gesturile de revedere, Ştefan îi înmână florile şi zâmbi trist când află că tatăl s-a stins şi că s-ar fi bucurat enorm să-l vadă întors acasă. «Cum a fost prin străinătate? Drumul a fost greu? Ţi-e foame?»

Ioana, în uşa camerei ei, aştepta să i se mişte picioarele mai departe, ceea ce ele nu prea aveau, nici în ruptul capului lor de picioare, de gând să facă. Zâmbi ruşinată şi tremură un bun-venit care putea fi tradus în orice limbă, pentru că nu avea, oricum, niciun sens logic. Sufletul spunea enorm de multe cuvinte, iar sufletul lui răspundea… Când Ştefan îi prinse mâna să o sărute, genunchii n-o mai ascultară. Nici ai lui. Situaţia era oarecum jenantă şi mama insistă să intre în camera de oaspeţi, unde se aşeză fiecare cum crezu că îi e mai comod, sau poate că la întâmplare, şi vorbiră, o vreme, despre toate cele petrecute în sat în anii de absenţă. Tânărul povesti, pe scurt, câte a făcut şi trăit prin străini. Lucra, de doi ani, împreună cu echipa sa, la o temă importantă din fizica matematică. Rezultate aveau deja, dar se aşteptau ca, dacă reuşeau, într-un fel, să unească două teorii importante, să obţină un rezultat cu implicaţii majore.

Ioana aşeză o faţă de masă albă pe masa din mijlocul camerei şi îl invită să mănânce ceva. După cum a spus mama mai târziu, «Cine să-l fi aşteptat acasă cu o mâncare caldă?»

E drept, n-avea cine, casa era ca şi pustie, alte animale în afară de bătrânul câine nu mai avea, iar înăuntru atârnau pânzele de păianjen pe la colţurile uşilor şi ale ferestrelor. Îşi lăsase valiza lângă pat, se spălase şi mersese într-un suflet acolo unde-l îndemnase atât de mult timp inima.

«Stai mai mult acasă?», întrebă mama. «Vreo lună… trebuie să mă întorc la muncă.» Privi spre fată şi adăugă: «Am venit să întreb din nou.» Se înroşi. Plecă fruntea şi, ca să-şi potolească tremurul mâinilor, desenă forme abstracte, fără finalitate, pe faţa de masă. «Vrei să-mi fii soţie?»

Ioana aşeză pâinea pe masă şi, ca de obicei, se îmbujoră, dar nu spuse nimic. Zâmbi în timp ce răsturnă supa în farfurie. Aduse o bucată de friptură şi două roşii tăiate felii, umplu trei pahare cu vin roşu şi spuse, întinzând unul mamei şi unul lui: «În cinstea ta, călătorule! Da…»

Nunta au făcut-o în străinătate, iar la ea au participat şi mama, şi fraţii, prieteni, colegi, studenţi, profesori… Ca dar de nuntă, tinerii au primit cheia unui apartament din partea conducerii Universităţii, sub jurământ că apartamentul e de asemenea al lor, cu toate dotările necesare!…

Au trăit fericiţi, atât de fericiţi cât a visat fiecare şi amândoi la un loc, iar peste un an s-a născut primul lor copil, un băieţel, şi ultimul.

Peste patru ani, Ştefan a devenit profesor cercetător la Universitatea Yale. Aici, împreună cu alţi cercetători, a modelat sisteme cuantice critice. În 2000, ei au explicat unele proprietăţi misterioase ale fluctuaţiilor în curentul electric într-un superconductor, lucrând cu un fel de cvasiparticule care, în mod cu totul neaşteptat, s-au supus versiunii lor la relativitatea specială.

– Nici tu nu poţi să dormi?

– Mă tot gândesc la calculul acela. Profesorul Nickolson e convins că vom reuşi. Dacă am înlocui funcţiile reale cu funcţii olomorfe în teorema Riesz. Kakutani, am mări numărul de variabile complexe şi am obţine mai multe restrângeri decât în cazul real, când lucrăm cu funcţii derivabile. Tu de ce nu dormi? Aşază capul aici. Îmi place să-mi simt bătăile inimii multiplicate de imaginaţia ta bogată. E bine aşa?

– Te iubesc mult.

– Şi eu. Acum, spune, de ce nu dormi?

– Am avut un vis ciudat.

– Şi eu.

– Eram în biserică, de Crăciun, şi toată lumea părea tristă. Ambianţa era plăcută însă, crenguţe de brad, lumânări aprinse, flori, multe flori, albe, roşii, galbene. Preoţii oficiau slujba, aşa părea. Ţi-am atins mâna şi ai tresărit. Şi tu erai într-o lume a ta, puţin stingher, puţin prea trist.

– Mă gândeam cât de mult aş vrea să nu te pierd niciodată. Eşti întotdeauna atât de bună cu mine, cu noi. Iar eu… Un gând rece îmi spunea însă că suntem acolo într-un vis trist.

– M-am temut să întreb de ce sunt atât de multe lumânări şi oamenii de ce nu zâmbesc. Simţeam o distanţă nefirească faţă de tot ce ne înconjura. Când preotul s-a apropiat de noi, ai zâmbit lăcrimând şi mi-ai prins mâna. «Mă dăruiesc ţie cu viaţa şi moartea. Vrei să fii soţia mea?» Nu ştiam de ce întrebi. Eram împreună. Nu ne putea despărţi nimic, aşa credeam. Apoi l-am zărit – sicriul în care zâmbeam infinitului, vieţii, amintirilor, oamenilor,… Cineva a aşezat alături un sfeşnic şi a rostit o rugăciune.

– Aş fi plecat cu tine dincolo de noapte, să nu mă laşi niciodată singur. Toate cuvintele tale îmi sunau în minte, toate gesturile, toate privirile ce mă urmăreau din fiecare colţ de lumină sau în întuneric.

– Când sicriul a plecat din biserică, mulţimea s-a îndepărtat. Mi-ai cuprins umerii cu braţele şi m-ai strâns aproape, aproape de tot. «Să nu-ţi fie teamă.», ai şoptit. «Suntem împreună.» În faţa bisericii, s-au oprit din nou, urcând sicriul în maşină. Un copil blonduţ s-a apropiat de noi şi a spus: «Acesta e darul meu pentru tine, mămico. E de la bătrânul acela cu privire blândă.» Era o inimioară. «Să te întorci acasă repede. Am îmbrăcat pomul de Crăciun în steluţe colorate.» L-am strâns în braţe, sărutându-i mânuţele ce se străduiau în zadar să oprească lacrimile. «Să vii repede…», şi m-a sărutat, ascunzându-şi feţişoara în obrazul meu. În clipa aceea am simţit o arsură în torace şi inima a început să bată repede fără să mai simt durere.

Sicriul a dispărut şi oamenii veniţi la… Din colţul lui de tăcere, bătrânul a făcut un semn discret cu mâna şi s-a îndepărtat.

– Cât de fericit am fost când mi-ai spus: «Mergem acasă? Trebuie să pregătim masa de Crăciun.» Era totul pregătit, aşa îl lăsasem înainte să plecăm.

A doua zi de dimineaţă, Ioana pregătea micul dejun, când în piept simţi o durere puternică, insistentă, care nu-i permitea să respire. Se sprijini de marginea aragazului şi închise focul. Bâjbâi apoi cu mâna liberă să găsească scaunul. În cădere, duse mâna stângă la inimă. Cu cealaltă… Căzu şi nu mai simţit nimic după o vreme…

Ştefan coborî scările în fugă, grăbindu-se să ajungă la masă. Mai avea un sfert de oră până să plece la facultate. Intră în bucătărie şi răsuflarea i se opri câteva secunde. Ioana era pe gresie, chircită cu mâna pe piept. Nu-i mai simţea respiraţia decât foarte slab. Îi prinse încheietura mâinii şi încercă să-i detecteze pulsul. Câteva zvâcnituri slabe, neregulate. Scoase telefonul din buzunar şi sună la serviciul de salvare: «Bună ziua. Vă rog urgent un medic şi o salvare. Soţia mea e căzută pe podea şi aproape nu mai respiră. Pulsul e foarte slab.»

Luă perniţele de pe scaune şi i le aşeză sub cap. Ştia că n-are voie s-o mişte. Încercă totuşi s-o ajute să respire. În câteva minute, maşina salvării fu la intrare. Medicul, un bărbat de circa patruzeci de ani, şi şoferul bătură la uşă. Le deschise şi aceştia năvăliră în încăpere spre Ioana.