Marusca’s Blog

…ne oprim puţin, te rog?… mă dor picioarele…, spuse femeia înger, arătând cu privirea spre tălpile rănite… în ochi îi jucau lacrimi…

mai e puţin şi ajungem, ai răbdare…, răspunse îngerul bărbat, şi-şi trase borurile roase ale pălăriei de paie peste faţa arsă de soare. dacă mă ascultai, nu ajungeam aici… ţi-am spus să te opreşti… au creat însă tot timpul – cerul, drumul, întinderea aripilor, visul… s-au trezit fantasmele… iar ele…
soarele se grăbea să apună, lăsând pe cer şi coline pete sângerii.
eu doar…
ştiu… îşi şterse sudoarea de pe frunte cu mâneca şi privi un timp tăcut spre zarea din care veneau uneori sunetele îndepărtate ale valurilor unui ocean…
mai merseră o bucată de drum şi se opriră.
rămânem aici peste noapte…
merg să caut nişte uscături, să facem focul. se înnoptează curând… răspunse femeia.
merg eu. stai aici şi îngrijeşte-ţi rănile. uite… ia şi leagă-ţi tălpile…, şi rupse două fâşii din cămaşă.
femeia îl privi cu dragoste şi, şchiopătând, se aşeză pe trunchiul arborelui culcat de furtună în drumul lor. în apropiere, un izvor.
te superi dacă te rog să aduci puţină apă?…
nu mă supăr…

nu se supăra… orice i-ar fi cerut de când au plecat la drum….

Dumnezeu greşise trimiţându-i aici?… ca să înveţe să trăiască, spusese, aruncând caietul cu texte pe care până atunci îl ţinuse pe genunchi. jumătate, poezii ale lui, jumătate ale ei – un suflet despărţit la jumătate de două copci de sârmă.
duceţi-l lângă celelalte. când vom avea timp, vom alege ce e bun pentru un volum.
îngerii îl luară şi-l aşezară peste alte câteva stivuite pe raft, lângă poarta întâmplărilor.
bărbatul aduse apă şi ajută femeia să se spele. rupse apoi fâşiile la o margine, cu dinţii, şi-i legă tălpile cu grijă.
eşti tare bun, îi spuse, cuprinzându-i bărbia cu mâinile ei aspre, arse de soare şi muşcate de rugi şi pietre şi sărutându-l. mulţumesc. te rog să mă ierţi.
n-am ce să iert…, spuse bărbatul, privind în ochii ei calzi. te iubesc prea mult… şi se îndepărtă să aducă ramuri uscate pentru foc.
se întoarse după un timp şi aşeză uscăturile lângă trunchi. adună apoi câteva pietre şi improviză o vatră.
se lăsase întunericul. femeia aţipise cu obrazul sprijinit pe un umăr şi cealaltă mână, ca un copil. o lăsă să doarmă şi aprinse focul. scoase bucata de pastramă uscată din rucsac şi câţiva cartofi şi pregăti ţepuşe de lemn cu care fripse felii subţiri pe jar.
îi vezi? spuse Dumnezeu, privind zâmbind spre arhanghelul de lângă el. le mai trebuie ceva?
un adăpost, rosti sfântul Petru, întrerupându-se din lectură. curând va ploua, după cum ţi-a fost voia, şi-atunci nu vor mai fi deloc fericiţi.
mă îndoiesc, spuse Dumnezeu râzând. nebunii aceştia aleargă desculţi în ploi.
nu în ploaia care va fi curând. să-i mai lăsăm un timp…
te-ai întors… rosti femeia, frecându-şi pleoapele cu dosul palmelor. ce bine miroase!…
ai uitat că n-am plecat cu mâna goală? Dumnezeu mi-a spus «ia de la mine ce vrei când pleci…» tu n-ai primit acelaşi îndemn?
eu doar pe tine… avem şi vin?! eşti un vrăjitor. bun. acum, spune-mi: de ce m-ai adus pe jos atâta drum?
eu te-am adus? te-ai ţinut după mine ca un câine speriat de furtună, de când te ştiu… şi cum te-am certat ca să uiţi… cum te-am alungat… iar tu…
tot mai ai îndoieli?…, rosti sfântul Petru, dar Dumnezeu nu putea renunţa: trebuia să plouă. şi a plouat… de două ori mai mult ca la potopul lui Noe, cu aer curat şi lumină, cu dragoste şi lacrimi… a plâns Dumnezeu.
când s-au trezit, în jurul celor doi îngeri era apă şi cer. doar peticul acela de viaţă pe care dormiseră şi trunchiul arborelui doborât de furtună se mai vedeau, şi-atunci Dumnezeu a spus: acesta să fie Pământul, iar voi primii oameni.