Marusca’s Blog

Luaţi loc… Bună seara… Suntem mai mulţi, mai puţini?… Scaunul acela de lângă uşă… dumneata… vino mai în faţă… nu pari hotărât… poţi să pleci, dacă nu eşti interesat… Începem?… Suntem aici ca să ascultăm cuvântul… Mă scuzaţi… Permiteţi?… Te rog… Am întârziat… Mefisto… Bună seara… E şi Faust aici!… Bună seara… «Iată-ne, iar la graniţele înţelegerii, acolo unde mintea voastră cea de om se poticneşte.» L-am pus în buzunar când am plecat… Nu-i nimic… Vei citi din minte… «Ce cauţi – trăsnetul? Ce bine că nu v-a fost dat vouă, mizerabili muritori!» (Goethe, «Faust»). O putere atât de mare nu trebuie să ajungă niciodată în posesia omului… Viaţa vă e de ajuns… şi moartea, să vă plece, sărmani arbori, atunci când nu mai ştiţi să înfruntaţi furtuna… Mintea omului fără conştiinţa dezastrului faptelor sale necugetate nu are ce căuta printre titani… Dar nici Dumnezeu… Ceea ce puneţi în sarcina lui Dumnezeu aţi putea să lăsaţi, la fel de bine, la voia întâmplării… Şi întâmplările să nu le lăsaţi în întregime lui Dumnezeu… Căutaţi lumina… folosiţi-o în scopuri bune… Nu distrugeţi ceea ce nu aveţi cum să ştiţi dacă va mai fi posibil… Se caută fiinţe în stare să asculte şi să îndrume gândurile oamenilor… Copii cu ochii mari care cer pace pentru toţi oamenii… the lost child… Se caută prea târziu şi prea încet… Mi-ar plăcea să fi fost pianist… Dacă muzica ar trece prin minte ca un grohăit incoerent… Nu mă ierţi deloc… Elicopterele survolează oraşul… Urmările dezastrului de aseară… Nu ştiu dacă se poate numi dezastru. S-au dezlănţuit un pic forţele naturii şi i-au prins nepregătiţi… din nou… şi ce?… vor mai fi!… Umbre… Se poate şti cu certitudine cum şi unde va lovi natura?… S-au făcut paşi importanţi în direcţia asta… Nu destui… Atâta timp cât va fi pământ, apă şi cer însorit atât cât e necesar, va fi speranţă… Pământul nu ascunde omul cât are de scris o soartă… Nici cerul… Suntem locuitorii unei planete cu un infinit de sori – unul în cer, ceilalţi în fiecare strop de apă… Plouă… trebuia să intuiesc – umbrela nu mă fereşte de dorinţa de a fi subcerul… Un ocean imens acest cer de stele şi pietre, şi nori… Drumurile de acum… chiar au un sens, deşi, la capăt, nu mai e, de un timp, nimeni… ba e… dar tot doare ceva în piept ca un sentiment trăit prea intens… o altă parte râde – mândria stupidă că am făcut ce trebuia… (încă nu!… nu te grăbi…, spune Dumnezeu) şi bucuria că sunt acolo unde au dorit să fie, căutând împlinirea… Dacă vreodată… Spune-mi: de ce te caut?… nu sunt nimic… un suflet la pas prin ploi… Norii – corăbii fără odihnă umplu cerul… cu cât sunt mai aproape unii de alţii, mai întunecaţi, cu atât aerul e mai plin de sfadă… Pianul – mi-ar fi plăcut să am două mâini cu suflet… Pescăruşii – când plutesc aşa, valurile învaţă zborul îngerilor… Vapoarele aşteptând în larg – între ele şi pământ, un du-te-vino de suflete… Valurile pe timp de furtună – lovesc în diguri şi pontoane, precum bateriştii cu suflete năvalnice ai unei orchestre de titani… Teii şi castanii unduiţi de vânt – braţe drepte sau stângi, pe care curg râuri de veniri şi despărţiri… Soarele – zdrenţe inegale de galben, între norii dispuşi la concilieri… Drumuri, trepte, ochi, vene, artere, caii-putere ai vitezei, aşteptări, suspinele regăsirii, strigătele de speranţă ale celor abia născuţi, gesturile tăcute ale celor care mor, arbori, flori, gângănii, animale, oameni – piane, viori, trompete, viole, flauturi, saxofoane, clarinete, fagoturi, contrabasul…, ploaia, marea, fulgerele, corăbiile, pescăruşii – acorduri mânate de vânt şi soartă spre depărtări, pentru a încăpea altele…, instrumente şi solişti ai acestei orchestre tulburătoare care e viaţa…

________________