Marusca’s Blog

Vin… nu ştii niciodată de unde, când, cât, de ce… Dacă-i întrebi, te privesc puţin miraţi şi-şi văd, grijulii, de trecerea lor… sunt copiii neştiuţi ai dragostei, ai vieţii, ai morţii… deschid porţile dinspre tine sau dinspre alte lumi şi te iau de mână – ţânci negricioşi, cu ochi mari, prea firavi pentru un gest atât de firesc, prea dârzi pentru a fi consideraţi copii… te duc… nu ştii niciodată unde… poate într-o grădină cu alei pietruite, unde castanii şi teii ascultă trecerea fluturilor printre galaxii, glasul privighetorilor, în timp ce, pâlcuri-pâlcuri, trec poeţi de demult, de ieri, ducând în ei esenţa lumii – visul, altor lumi începutul, apusul… Ai crede că te vor purta în vreo casă, într-un cartier sărac, fără pat, fără masă, unde frăţiorii şi părinţii lor împart un petic de pământ izolat de cer, cu cerul însuşi. Nu se opresc. Înaintea ta, cu tălpile goale şi corpuşoarele îmbrăcând în aure straie trecute din generaţie în generaţie, merg prin aerul umed al serii spre bulevardele luminate ca-ntr-o feerie de lămpi stradale, reclame şi maşini. Acolo e ceva ce-ar trebui să ştii – ochişorii şi sufletele lor se zbat dintr-o dată, împingându-te să vezi… undeva, un om merge înaintea ta… întoarce capul o clipă şi-i vezi chipul – e omul pe care îl cauţi… Stradă, noapte şi paşi dispar… undeva, în alt spaţiu, un om merge înaintea ta, venind spre tine, dacă nu azi, poate în viitor… Te prind iar de mâini – ţâncii negricioşi cu hăinuţe zdrenţuite – te-apleacă… au lacrimi în ochişorii fără astâmpăr, dar râd, ştergând uşor lacrimile de pe obrajii tăi de om… Îngeraşi frumoşi care nu-ţi cer nimic… stau cu tine când eşti singur şi cauţi cu ochii înlăcrimaţi chipul aflat prea departe şi totuşi la un pas… sunt acolo să vezi – s-a întors o clipă prin ochii lor.

________________