…am să te răpesc… eu tot nu pot să scap
de gândul ăsta… să fim ţigani, cărturari visători
pe drumuri de poveste, în tărâmurile de dincolo de zări…
…la mijlocului codrului te aştept, bădie, teilor
şi lacului de cleştar tovarăş…
…mi-aş cumpăra un vis realizabil, unul
de măr cu fructele date-n pârg… şi zmeoaicele,
n-ar veni, în zori, la furat?…
…printre ierburi sidefii, suna-vor gândurile,
iar lăstunii vor aduce-n ciocuri colţuri de stele aprinse…
…eşti sigură că trenul pleacă la şapte fix?
…nu, frate, la 6:38, ţi-am spus ieri, cu siguranţă…
…nu pot muri! sunt nemuritor! talentul… poet –
vânturător de vorbe goale… cui foloseşte?…
…stam aseară cu capul lipit de tei şi reflectam:
să fie aceasta casa în care te zăresc în fiecare
viaţă?…
…am cules flori, ieri, şi le-am aşezat pe pernă,
să pot adormi… îmi pulsau tâmplele prea tare
de dorul tău…
…cât de bine ştii tu striga sufletul… dar nu
mi-ai spus cum te cheamă…
…cine-i Eminescu?… ascultaţi, mă, bucata asta
intitulată Călătoria: Caravana stă să plece, nu duce
cu ea numai mătăsuri de Loristan şi oale cu apă
de trandafir; ea duce şi închinarea ce o îndrept
spre ţinuturile fericite, unde visez să merg cu tine…
…aţi auzit cu toţii de Saadi… de unde vii? auzea
imaginar… din cer… abia aştept să vină mâine… eu…
…te-am aşteptat toată noaptea… când ai să vii?…
ştiu… am fost lângă peretele celălalt… al clipelor
…zece şi jumătate… cum se duce viaţa… mâine
să nu mă uiţi, auzi?…
…se luminează sufletul meu la gândul că exişti…
vinovată e tăcerea de toate nepătrunsurile firii…
…unsprezece şi jumătate… a mai trecut o eră…
ştii, cumva, unde am pus amintirile?…
…la steaua care-a răsărit mă poartă gândul…
lumina ei… aş vrea s-o strâng în pumn… să-ţi
veşnicesc în ea surâsul…
…spune drept, ţi se pare că exist?… prin urmare,
nici tu nu exişti?… şi dacă nu existăm, niciunul,
cum se face că există iubirea aceasta imensă?…
…ştiu unde te duci. nu face nimic… vezi să nu întârzii venirile…
…te temi de realitate? Da, răspunse într-un târziu. De ce de temi?
Ştiu ce părăsesc şi nu ştiu ce voi găsi… E destinul meu.
…mi-e-atât de dor de tine, uneori…Te iubesc, Veronico.
… am să mă nasc din colţul gurii tale şi-am să fiu primul
om născut din etern…
…tu nici nu ştii, Eminule, ce ai fost pentru mine, ce eşti
şi ce vei fi întotdeauna…
«Îl văd încă intrând în sufragerie, timid şi stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatic în fiecare mişcare, un om care după aparenţă cunoscuse tot aşa de puţin disciplina corporală, ca şi pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât zvelt, cu cap ceva prea mare pentru statura lui, cu înfăţişarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire. (…) Stimulat de cumnatul meu, vorbi foarte vioi cu el şi cu alţi câţiva domni, mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuţei mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce şi ochii împăienjeniţi dobândeau o expresie simpatică. (…) Cum şedea aplecat peste foile, aşa de caligrafic scrise, ale manuscrisului său, Eminescu avea o înfăţişare mai puţin masivă; bărbia foarte pronunţată şi gura largă se atenuau; fruntea ieşea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumuseţea lor şi tăietura fină a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o uşoară urmă de vulgaritate. Când ridica ochii de pe manuscris, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare, adesea mişcând în mod ritmic mâna, o mână de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată. (…) Camera lui aproape n-avea nici aer, nici lumină! Când l-auzeam plângându-se, mi se strângea inima de durere şi prin capul meu fantastic treceau planuri de cum aş putea să-i înlesnesc o existenţă regulată, care să îngăduie spiritului său să producă ceva sublim, etern şi să scape de chinul zilnic de a trebui să umple, singur, o foaie de jurnal. (…) Cum citise în toate limbile, asupra cărora era extraordinar de versat şi bazat pe memoria sa colosală, se putea vorbi cu el despre toate. Bine pregătit cu privire la literatura germană, spunea că îi place îndeosebi. Deşi purta şi acum o haină ruptă, începuse totuşi să-şi îngrijească mai mult exteriorul; numai petele de cerneală de pe micile sale mâini nu era chip să dispară, iar manşetele erau totdeauna şifonate şi niciodată albe. Însă eu începui să-mi reproşez pedanteria de …a băga de seamă acestea, pentru că un lucru era adevărat: Eminescu era atrăgător cu toată neîngrijirea îmbrăcăminţii lui. Părea că, natural, aşa trebuie să fie pielea lui; după cum sunt dealtfel şi copii, cari, deşi se joacă în praf şi sunt îmbrăcaţi în haine murdare, nu inspiră dezgust. Mie, femeie suprasensibilă, nu-mi displăcea, când se aşeza lângă mine, cu toate că haina lui, prea întrebuinţată, mirosea a straie vechi. (…) Era un român pasionat. (…) Tot binele îl aştepta de la popor, căci cei zece mii din clasa superioară n-aveau nici o valoare în ochii lui, şi pe mine, pe care din nenorocire trebuia să mă socotească printre ei, căuta să mă convingă că tot ce se poate numi lux, în sensul cel mai larg al cuvântului, nu are justificare. (…) O femeie gătită şi pudrată îi părea mai atrăgătoare decât una care dispreţuia orice fard; o copilă plină de capricii, fără de judecată, îi părea cel mai frumos tip feminin; genul acesta descris de Sacher-Masoch, îl socotea irezistibil. (…) Ochii aceştia, aproape întotdeauna voalaţi şi numai pe jumătate deschişi, ca şi cum acest mizerabil pământ nu ar fi meritat osteneala de a fi privit cu ochii larg deschişi, se uitau la mine cu admiraţie, păstrând totdeauna în ei o nuanţă de stăpânire. (…) … se informase în ascuns când era ziua mea de naştere. În ziua aceea el veni cu totul intimidat şi-mi aduse o carte legată în piele roşie, în care-mi scrisese o poezie făcută ad-hoc: «Cu mâne zilele-ţi adaugi, cu ieri viaţa ta o scazi…» (…) Ziua următoare, după-amiază, Eminescu veni iar la noi, dar fără să rămână la lecţie sau la masă; îmi adusese numai o foaie de hârtie spunându-mi: Dumneata ai vrut întotdeauna o poezie de la mine; iat-o, dar nu-i bună de nimic! Citii:
Atât de fragedă, te-asemeni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
………………………….
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Şi-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?
Isprăvind de citit, am plâns: eram aşa de mândră şi fericită… (…) Când ne revăzurăm, în tăcere hotărârăm să ne iubim unul pe altul, ca doi copii, el îmi spunea cum ar vrea să mă răpească şi să mă ducă departe şi ce frumos ar fi dacă amândoi am fi fost copii de ţigan, liberi pe câmpia înnegrită. Eu râdeam şi glumeam de fanteziile acestea, totuşi aş fi dorit şi eu acelaşi lucru… (…) Câteodată, stând faţă în faţă, el închidea ochii şi exclama: «Te iubesc prea mult» (…) …eu eram, la drept vorbind, dezamăgită; bogăţia sa spirituală la care mă aşteptasem, această bogăţie exagerată a unui cap inteligent de poet, nu mi se dezvăluia, nu voia să mi se arate. Eu mă aşteptasem ca sentimentele şi ideile la el să fie nesfârşit de bogate, nesfârşit de originale. Adâncimea pe care o aşteptasem, în care trebuia să mă privesc şi faţă de care trebuia să mă înfior, nu exista! (…) Se vede că aşteptasem de la el ce numai anii de pe urmă ar fi putut scoate dintr-însul… (…) Drept vorbind, cred că Eminescu era atunci fericit; dragostea sa pentru mine fiind un foc care încălzea, fără a-l mistui… (…) Dar se întâmplă în viaţa lui o schimbare surprinzătoare… bărbatul doamnei Micle muri… (…) Spre seară veni I. Negruzzi şi povesti că a întâlnit pe Eminescu şi pe doamna Micle pe stradă, că Eminescu i-a prezentat-o ca logodnica lui, deşi trecuse abia şase săptămâni de la moartea bărbatului ei. Dealtminteri, spuse el, perechea de logodnici strălucea aşa de fericire că nu te puteai supăra pe ei; evident, îşi petreceau luna de miere. (…) Anii trecură până să-mi dau seama cu spaimă, de ceea ce era acel mister ce plutea asupra lui şi de care el se temuse din tinereţe. Nici el, nici tatăl său, care fusese în cura bărbatului meu un timp mai îndelungat, când venise odată la Bucureşti, nu făcuseră vreo aluzie la grozava boală de care murise mama şi fratele său mai mare. Cât trebuie să fi suferit Eminescu de frica nenorocirii care-l ameninţa şi cât o fi luptat contra ei. Însă era fire închisă, şi chiar în zilele lui de visătoare dragoste pentru mine, n-a pomenit niciodată nimic în această privinţă. Niciodată n-am observat semne de boală în mintea lui, cu excepţia unei neînţelese superstiţii… într-o vară, când dragostea sa ameninţa să degenereze în turbare, el îmi spuse după o zi, în care zăcusem în pat din cauza unei migrene: «ieri după masă am venit la dumneata, am trecut prin toate odăile, şi am ajuns la uşa dumitale, însă am găsit-o închisă; altfel aş fi pătruns înăuntru şi te-aş fi omorât.» Afară de aceasta mai observasem la el o imposibilitate de a se stăpâni. Dacă firea lui n-ar fi fost atât de bună, prin voinţa lui desigur că n-ar fi învins nici un capriciu… După ce ieşi din ospiciul de la Viena şi, în drum spre Iaşi, se opri o zi la Bucureşti – o petrecu aproape toată cu noi – l-am dus la regina, care-l îmbărbătă din toată inima; el era însă foarte liniştit cu ea, ca şi cu mine, însă speranţa că bucuria noastră caldă din cauza restabilirii sale, l-ar însenina, nu se îndeplini. Şi încă o dată, înainte de a cădea în noaptea cea fără nădejde a nebuniei, mi-a fost dat să-l văz şi să vorbesc cu el. Eram într-o lojă la teatru, iar el la parter. Într-o pauză veni la noi cu un aer strălucitor; bărbatul meu, de felul său blajin, îl salută călduros. Eminescu se îndreptă spre mine, luă braţul meu gol şi-l sărută de două ori mai sus de încheietura mâinii… Îl întrebai de ce nu vine la noi. «Mâne am să viu», zise. «mâne viu sigur»; apoi vorbi de Baby… nu ştiu cum, ajunseserăm a vorbi de regele Ioan al Saxoniei şi de traducerea lui din Dante, pe care Eminescu o lăuda mult şi, în sfârşit, ne spuse că el însuşi traduce acum din sanscrită. «De unde ştii dumneata sanscrita?», îl întrebai eu mirată. «O, am ştiut-o totdeauna», zise el. Cu asigurarea repetată că «are să vie mâne», părăsi loja noastră… A doua zi de dimineaţă sărmanul avu un acces de furie şi acum se găsea din nou într-un spital de alienaţi. Bărbatul meu îl vizită acolo, şi Eminescu îi spuse, zâmbind jenat, că face multe poezii şi anume – Willi să nu se supere de asta – soţiei sale, adică mie. Aceste poezii nu le-am văzut niciodată; poate că ele nu trăiau decât în închipuirea bietului nebun. (Bucureşti, octombrie 1893)» (Mite Kremnitz – „Amintiri fugare despre M. Eminescu (încredinţate fiului meu adoptiv)) – fragmente
…cum aş voi să fim reali…
…ai mai venit pe la noi?… da, am venit să-l văd pe Creangă…
…mi-i fi întrebând ce acum, ce caut eu la Iaşi?… baiu!
Iacă nu te întreb.
…apoi am venit numai să te văd, că mult mi-era dor de tine,
şi atâta tot!
…ho! c-ajunge… nu că-i vrea şi mai mult?… nu, îmi ajunge…
vezi că ne înţelegem!
…aracan de mine, mă cioară, da ce te-ai mai pornit să cânţi
de dragoste? că doară noi suntem oameni în tot locul şi nu
ne mai arde de femei, îl întrerupse Creangă pe ţigan…
văzuse ochii lui Eminescu umplându-se de lacrimi…
…hai, bădie, nu-l mai asculta că s-a pus să-i zică la blestemăţii,
ci ia şi ciocneşte mai bine cu mine!
…ia ascultă, Tanasache, zi-i cântecul lui Barbu Lăutarul…
…neamul nevoiei, mă Tanasache, mă drăguţule, dar Frunză verde
de piper o cunoşti?… cum să n-o cunosc boiarule?…
„Mai turnaţi-mi în pahare,
Voi să beau, căci sunt setos,
Dară nu-mi umpleţi paharul
Decât de la miez în jos
Ca să-l umplu înc’o dată
Cu apă rece de la râu,
De la râu ce izvorăşte
Din adânc din pieptul meu
………………………….”
…al cui e cântecul ista, bădie?…ia al unui biet transilvănean
cu dragoste de neam; l-a compus, l-a cântat şi-a murit…]
… atunci, ne-am înţeles, la şapte fără un sfert,
în faţa chioşcului de ziare de la intrarea-n gară…
… hai, repejor, bădie, că pleacă trenul fără tine
şi-mi cazi iar belea… se supără Tinca…
… vinovată de toate astea sunt acum…
… 15 iunie, trenul se pune în mişcare… singur
în compartiment, Eminescu visează… biletele?,
întreabă conductorul…
… absent, scoate biletul şi i-l înmânează, apoi
caută înfrigurat prin buzunare: nu-l găsesc…
l-am pierdut, ori se vede că am uitat să-l iau;
îl plătesc în tren…
… uite biletul, domnule… nu biletul meu, face el
blând, arătând alături, al doamnei…
… ea îi zâmbeşte… conductorul se uită crucit…
în compartiment nimeni altcineva… îşi vede apoi de
rostul său…
… te iubesc prea mult…
… trebuia să vin…
(inspiraţie – romanul „Mite. Bălăuca”, de Eugen Lovinescu)
