Marusca's Blog

într-un strop de viaţă (gânduri personale) (n – (k+7))

Mariana Fulger — Tue, 27 Dec 2011 17:06:40 +0000

Ce nu iubeşti cu tot sufletul nu poţi să atingi cu tot sufletul.
_

În zadar ceri ce nu cere sufletul, în zadar alungi ce el ţine al său.
_

Gol cum un trunchi de arbore fără miez, fără sevă mergi printre semeni şi nesemeni când ai pierdut sufletul care îţi întregea sufletul şi-ţi da o puternică, frumoasă motivaţie existenţială.
_

Fiecare suflet cu eternităţile şi neanturile sale.
_

Singurătatea, dacă nu te temi de ea, te învaţă să fii mai puternic.
_

Lumea omului se împarte cum a stabilit şi stabileşte omul. Dacă e război sau pace, sărăcie sau bunăstare e numai alegerea omului cât Natura e încă un pământ, un ocean şi un cer care asigură viaţa.
_

Hrana sufletului, hrana minţii – după sufletul, după mintea fiecăruia.
_

Nu e nicio superioritate în a distruge alte specii de creaturi ale Naturii – lăcomie, sălbăticie.
_

Superioritatea omului ca fiinţă stă în puterea minţii sale de a îmbunătăţi şi proteja mediul existenţial, în sufletul şi mintea care pot face ca viaţa să fie poezie şi nu groapă de gunoi.
_

Iubim după lumina sufletului nostru şi fiinţe şi nefiinţe.
_

Viaţa – o întrebare ce-şi cere mereu răspunsul. Oceanul clipă care apare şi dispare întâmplare.
_

Nu poţi să iubeşti decât cu un suflet şi acela e în fiinţele tale una în adâncul alteia, în adâncul alteia…, în adâncul sufletelor iubite.
_

Noaptea, iarna – absenţă a privirii tale din privirea mea, tăcere a sufletului tău în sufletul meu, a sufletului meu în sufletul tău.
_

Teama e indispensabilă vieţii, dar nu trebuie s-o domine.
_

Iarna trezeşte copilăria în fiecare fiinţă şi o îmbracă în puritatea-i cum pentru un ritual al împământenirii sufletelor.
_

Mărire burţii umane! Plecaţi gâturile voi care v-aţi dovedit digerabili(e)!
_

Inima – un ceas viu în care trăiesc în oraşe fără nume sufletele iubite.
_

Nu te iubeşte (aproape) nimeni dacă nu are un cât de mic folos din asta. Consideraţie celor care pot să iubească fără să ceară, să aştepte ceva în schimb.
_

Cu cât gândim mai puţin, cu atât vedem, trăim mai puţin. Cu cât gândim mai puţin, cu atât suntem masa manevrată de alţii pentru interesul lor şi al altora ca ei. Cu cât suntem mai săraci în gândire, în iubire, cu atât avem mai puţină lumină personală.
_

Opriţi-vă, ceasurilor – am spus. Fără să mă mai supun grabei lor matematice, am trăit două ere – lumina şi întunericul. Timp destul să te minunezi, să ameţeşti de viaţă, să meditezi, să disperi, să aştepţi, să trăieşti venirea şi iar plecarea, dar parcă nici aşa n-a fost de ajuns! Am oprit lumina şi întunericul în percepţie şi am trăit ascultând marea şi aerul. Şi ele veneau şi plecau şi am ales să scriu în faţa unui căni imaginare cu infinit.
_

Cum stă la geam, o clipă, să vadă mai sunt, mai nu?… Numele: Jonas – apelativ pentru jumătate umbră, jumătate suflet de poet. Domiciliul: la geam în clipa în care vine să ştie mai respir, mai…, restul, în piept şi oriunde. Grupa sanguină: 0 mare de poezie. Religia: visător-conservator cu accent blând, dar puternic pe eternizare. Cum stă la geam şi eu îi sărut fruntea prin răceala iernatică, spunându-i: Ce mai faci, iubire? Pe drum, pe drum? În piept, în suflet, răspunde. Cu tâmpla sufletului îi sărut tâmpla.
_

Sunt praguri peste care nu poţi să treci, de parcă acolo sunt duhuri de plecaţi, de parcă pragurile cresc la fiecare intenţie de pas, de parcă sufletul însuşi devine prag, împiedicându-te să răneşti, să fii rănit iară.
_

Vine un timp când faci pace cu durerile, bucuriile şi aşteptările deopotrivă – un fel de a spune e nevoie să trăiesc asemenea arborilor, ierbii, pietrelor.
_

Ce folos să dai celui care are? Nu va simţi nicio bucurie, nu-i va fi de trebuinţă. Dacă ar fi o cutumă, o lege care să facă astfel ca toţi oamenii să primească numai după nevoie şi să renunţe de bunăvoie la ce nu le e de folos! Va permite vreodată asta latura noastră hulpavă?!
_

Nu există destin – liber arbitru mai mult sau mai puţin liber! Mai mult sau mai puţin la înghesuială!
_

Dorul este strigătul, necesitatea de mai mult decât tu.
_

Opusul morţii e sufletul.
_

Primăvară, primăvară, cum îmi cere sufletul zborul prin ochii tăi iară…
_

Fericirea şi tristeţea – văluriri ale conştiinţei între băierile sufletului, ale sufletului între malurile de speranţă ale timpului.
_

Dincolo de noi fiecare e ceea ce am fi putut fi, înăuntru, ceea ce putem deveni.
_

Ne constituim ca existenţă, ne naştem, creştem şi îmbătrânim odată cu moartea noastră. Moartea fiecărei fiinţe are vârsta ei, plus ceva (poate nesperanţa), cu minus!
_

Fiecare individ este bolnav de existenţa sa.
_

Fiecare om ajunge unde îi permit mintea, sufletul şi inima, deşi, în general, viaţa e o carte cu vieţile celorlalţi, în care fiecare individ nou ocupă locul şi rolul care îi sunt permise.
_

Mă-ntoarce în timp, departe, să nu mai aud câinoşenia lumii. Să cânte, mai departe de ere, inima primei stele şi să te ţin de mână cum visele vor fi preapoezie. Aşa cu două mâini uneori vizibile, alteori un suflet prea năuc, să scriem poeme ce nu se pierd la prima analiză de zâmbet sau de tăcere. Să spunem: Omule, Natură, Cerule, poezia, sufletul le dedicăm vouă…
_

Şahul – câmpul de trântă al creierelor meditative.
_

Date sunt numai legile stabilite de oameni. Restul e aproape pur aleatoriu.
_

Trebuie să-ţi accepţi cu demnitate, cu înţelepciune singurătatea, bătrâneţea, trecerea.
_

Gândurile înţelepte sunt meiul amestecat cu cenuşă pe care îl alegem din covata vieţii.
_

Depărtarea m-a chemat întotdeauna ca pe un eşuat pe un ţărm străin ţara natală. Răspunsul a fost şi a rămas poezia de dor.
_

Demnitatea cere curaj, voinţă. Laşitatea e greu de dus de omul cu conştiinţă, dar o duc fără efort mişeii.
_

Pune lacăt lutului până se coace mintea!
_

N-am ştiut să te opresc. Te-ai risipit, te-ai risipit, viaţă.
_

Când vigilenţa şi demnitatea popoarelor dorm, se trezesc şi lucrează tiranii.
_

Conştiinţa e judecătorul suprem. A noastră, a altora…
_

E dreptul şi datoria ta, omule, să fii liber.
_

Unde e educaţie puţină, e sălbăticie, e naivitate multă.
_

Cumpătarea e la fel de necesară şi în alimentaţie, şi în fericire, şi în suferinţă, şi în exploatarea naturii, şi în rătăcire, şi în risipire, şi în ură şi în răzbunare…
_

Când se adună prea multe durerile, le-agăţ în uşă – să le văd, să dau cu capul de ele, fără să-mi stea toate odată pe suflet, în raţiune.
_

Viaţa e pe trecere… La volan omul (iresponsabil)!
_

Ce se adaugă se scade când vine timpul scăderii.
_

E greu să înţelegi viaţa săracului când n-ai trăit tu însuţi sărăcia pe care trebuia s-o împarţi copiilor, privirea lor, boala, visurile.
_

Copiii sunt oglinzile noastre de când se nasc şi până murim. Implicit, deşi nu general, suntem oglinda lor, ceea ce cere din partea noastră multă conştiinţă, înţelepciune, dragoste.
_

Nu-ţi cer nimic. Asemenea ramurilor arborilor la adierea brizei, îmi tremură sufletul la atingerea sufletului tău şi cântul său mut e poezia care te rosteşte lumii. Nu-ţi cer să mă ştii, cititorule, să mă ţii minte, nu-ţi cer nimic, doar sufletul îmi tremură la atingerea sufletului tău şi cântul lui mut e poezia care ieri, azi şi cât va mai fi din etern, te rosteşte lumii, luminii simplu.
_

Existenţa – un miracol cu multă experienţă, cu perfecţionare continuă.
_

Să fii părinte implică atâta dragoste, conştiinţă şi înţelepciune câte îţi pot cuprinde graniţele fiinţei şi extrafiinţei, da – nu e niciodată destul cât din fiinţa ta investeşti în creşterea, în fericirea copiilor.
_

Prăpăstiile dintre copii şi părinţi sunt „realizări” comune copil-părinte – gropi uriaşe în suflete; pe malul celălalt, părintele sau copilul. Cine are atâta dragoste să poată trece spre celălalt? Cine atâta conştiinţă şi înţelepciune?
_

Cărţile – sufletele tăcute aparent, care ne sunt alături cu lumile lor magice oricând avem timp şi suflet pentru ele.
_

Fără iubire, fără poezie şi umanism, omul e doar un robot în piele de om.
_

Eu l-am privit aşa ca o întâmplare, el m-a luat pe ochiul beat de mare şi m-a dus, m-a dus – cu mii de mii de chipuri şi umbre, şi sunet, şi culoare în piept, m-a întors la vechiul ţărm şi cu o mină de copil vesel mi-a spus ne vom fi veşnicii, şi veşnicii ne-am fost împreună, neîmpreună, vis, albă poezie cu gust de larg de zare, cu aer sărat ce vă rămâne uneori pe sprâncene şi gene, făcând să păreţi copii bătrâni mereu de mână.
_

A scrie – a picura sufletul în infinit cu infinitul din suflet.
_

O rană mare Natura o vindecă strângându-i mereu marginile, pentru ca suprafaţa expusă durerii, infecţiei să fie cât mai mică, indiferent că e lut sau suflet de viaţă. O lume care suferă se poate vindeca la fel. Evident, ca şi în cazul rănilor în sufletul şi lutul fiinţei simple, prima măsură este înlăturarea cauzei rănii(lor).
_

Se pune suflet într-o coală A1, A2, A3, A4, A5 (de B ne ocupăm în altă întâmplare). Se deschide uşă şi se lasă, din zori până înainte de apus cu o oră, să intre oricine doreşte. Spre deosebire de lumea noastră, nu intră nimeni fără să dorească. Se aşază apoi lângă prag, în stânga sau în dreapta, şi se distribuie cu inima şi mintea fiecare prezenţă în cadrul şi acţiunea sugerate de mimică şi inimă. Inimile tuturor sunt vizibile prin sternul parcă de cristal. Cine vrea să plece este liber – poate că aceasta îi şi e menirea, acţiunea, rolul. Rezultă un fel de schiţă de proză sau teatru. Pentru dezvoltare, în zori, se pune mâna stângă pe umăr şi se dă liber la zbor, la forfotă…
_

Nu avea nume, iar eu nu-i spuneam nicicum, doar îl priveam şi cântam „Iarnă, iarnă, această umbră e a sufletului meu.”, iar iarna sta lângă tei ca un călător oprit să vadă cum un năuc de poet îşi strânge umbra la piept.
_

Arta – e în oameni, în drumuri, în nori, în stele, în flori, în alte şi alte pete de lumină şi întuneric, şi sunet, şi suflet – o vibraţie care te face să cânţi mut ori mai viu, mai viu, spărgând liniştea, statica, durerea…
_

Câte vieţi, câte se împletesc într-un piept de părinte? Câte braţe întinde când îi e dor? Câte când copiii pleacă sau vin?…
_

Cum şterge, cum separă viaţa apa curată de apele murdare… apoi le amestecă iar, iar le separă…
_

Trebuie minte multă să alegi cine să te iubească, şi mai multă să alegi cine să-ţi impună…
_

Acoperişul pe care nu-l repari la timp ţi se năruie pe cap dur.
_

Suntem din lut, apă, soare, aer şi vis şi ne hrănim cu lut, apă, aer, soare şi vis. Suntem ploi, ninsori, sori, suntem anotimpuri fără drept la întoarcere.
_

Sufletul îmbolnăveşte şi vindecă trupul, dacă are motivaţie existenţială suficientă.
_

Un popor fără demnitate va trăi numai sub tiranie.
_

Un popor de oi ajunge repede să fie condus de lupi.
_

A-ţi pune întrebări despre ce şi unde trăieşti e firesc şi obligatoriu pentru o creatură cu raţiune.
_

Era departe, departe, dar umbra-i trecea cu mine şi teii treceau ca un pâlc de pribegi în lumina lunii – seară de ianuarie încă fără ninsoare, pe lângă valurile ce se spărgeau de stânci ca nişte stele de particule de cuarţ, lipite cu salivă de îngeri – spre statuia lui Eminescu. Ne aşezam în cerc în jurul marelui poet asemenea unui sfat de bătrâni în jurul unui foc şi el ne citea poemele scrise acolo, în pieptu-i de statuie. Aşteptam apoi toţi ca Veronica să-i răspundă. Nu-i răspundea decât lipindu-şi tâmpla de pieptu-i şi sărutându-i mâinile. Doi tei mai îndrăzneţi citeau apoi din versurile scrise în piepturile lor, apoi toţi, pe rând, la fel, citeam unul-două poeme. Luna trecea mândră cu o trenă de nori. Dinspre zare urcau alţi nori – semn că marea se va tulbura şi că pescăruşii vor alerga în cârduri, lărmoşi, spre oraş. Umbra-i îşi scotea lanterna din buzunar şi, pe sub pulover, o aprindea în dreptul inimii spre noi ceilalţi, spunând că soarele e încă dincolo de noapte. Răsărea peste urmele noastre patru ore mai târziu.
_

Plouă şi e frig. Îi ţin umbra în piept. Acolo nu e încă iarnă şi nu plouă, nu ninge decât când mergem împreună printre oameni şi tei şi vedem frig, ploaie în ei, ori când sufletul îi spune, glumind, „azi nu te mai ştiu, nu te mai ştiu”. Atunci aud cum aruncă vaza cu migdal înflorit vis şi călimara şi spune: „Cuvintele, să-nceteze toate. Voi, toate stările ce puteţi deveni cuvinte, şi voi, colţurilor de pereţi, şi voi, colţurilor de masă, umbre şi pânze subţiri şi lungi de acarian, linişte…”
_

A fi ceea ce trăieşte imaginând poetul îţi e permis, cititorule. De aceea eu nu-ţi dau voie la urât, la rău!…
_

Nu e nimeni mai mult decât un suflet şi o traistă de lut şi pietre în care trăieşte, va fi trăit infinitul…
_

Fiecare inimă cu nemărginirile şi pereţii săi…
_

El e al sufletului meu dinainte de toate erele şi etern. Eu îi spun toate năzbâtiile lumii şi-apoi îl mir că nu-l doare pieptul de-atâta auz, nici tâmpla de-atâta sărut. Eu nu mă mir şi eternităţi ascult toate năzbâtiile pe care le spun pieptul lui, tâmpla lui.
_

Dacă ai suflet şi minte doar pentru a crea suferinţă, mai bine nu aveai…
_

Ai trecut prin ochiul meu, umbră, şi-mi umbli prin creier întrebând dacă se mai scriu cărţi de dragoste ce ţin şi când nu mai cheamă nimeni pe nimeni, unde se vând ilustrate cu zări ce nu se usucă de prea secete, nici în ceţuri nu se-ngroapă ca nişte mogâldeţe de case iarna în fumul gros al coşurilor, unde se repară ceasurile de suflet ce cresc odată cu noi, în piept, când se deschid bibliotecile, când teatrele şi cinematografele, mai înfloresc măselele ciutei şi floarea-paştelui printre vreascuri, la marginea pădurilor de demult, cu ce autobuz se ajunge astfel ca soarele să nu ştie când ajungi, de unde se văd pietrele lui Baba şi cele ale lui Brâncuşi… Înainte să mai întrebi altceva şi altceva, te iau de mână şi-ţi spun: Taci. Vorbeşte Eminescu mării. Să ne apropiem în linişte. La doi paşi de faleză, întâlnim alţi şi alţi poeţi. „Şi voi tot acolo?” ne întreabă. Unde altundeva? E mijloc de ianuarie şi ne cheamă marea, ne aşteaptă ei.
_

În spatele fiecărui suflet e un suflet măcar, în fiecare inimă o inimă mai mare, cum o zi ori o noapte ce se desface din ea pe rând, mai vie, mai plină de speranţe…
_

Zadarnic poate să rosteşti poezia în faţa sufletelor goale, zadarnic să strigi în faţa zidurilor pustii, zadarnic să măsori timpul cu ceasuri ce nu mai ştiu înainte – poeţi cu aripi mai multe şi inimi mai multe, ne înălţăm peste toate greutăţile şi spunem „suntem”.
_

Nouă, creaturilor fără rădăcini, ni s-a dat risipa de vis, dar şi posibilitatea de a le împlini când suntem destul de inspiraţi, de puternici.
_

E un curaj dincolo de toate celelalte – cel de a fi demn, liber.
_

Înţelepciunea cântărită destul constă mai puţin.
_

Puterea e o sârmă peste genune, care te ţine cât poţi s-o faci să nu se clatine dur.
_

Sufletul omenesc – un puzzle cu o poveste care se schimbă continuu.
_

Tot ce s-a adăugat nedrept cade de la sine, dacă construcţia nu s-a făcut cu o judecată dreaptă.
_

Fiecare popor e o fiinţă pe care nu poţi s-o oropseşti, s-o umileşti la infinit [Fiecare popor e o fiinţă pe care nu poţi s-o faci să te susţină decât dacă o respecţi.].
_

Oamenii, teii, pietrele, aerul, apa, stelele, genunea… toate câte sunt şi încă, încă sunt oglinzi pentru poet şi toate se oglindesc în sufletul său, ca-ntr-o apă după care rămâne cuvântul viu.
_

Şahul şi gândul – lângă ele, cumva în afară, omul …
_

Rădăcinile înăuntru, fruntea în afară, lumina anotimpurilor urcă şi coboară.
_

Desprinde-te din irealizabil şi vei dormi liniştit. Luptă până când îţi vei îndeplini dorinţa şi vei fi fericit măcar o zi, o oră…, o secundă…
_

Ce nu ţi se potriveşte îţi va sta împotrivă, chiar dacă (oricât vei încerca să) nu-i vezi împotrivirea. Ce ţi se potriveşte – dacă ai noroc sau poate nu – va veni iar şi iar spre tine, oricât vei încerca să-l eviţi, să-l alungi. Valabil numai în dragoste şi în destin.
_

Necazurile ca şi fericirile ne testează, ne provoacă inteligenţa, puterea de decizie, de existenţă.
_

Ne îndrăgostim ca să populăm lumea iluziilor hormonale şi, ca orice alte vieţuitoare, mediul existenţial. Undeva, prin lumea asta dublă, trăieşte poezia (de dragoste), viaţa… Când încetăm să ne îndrăgostim, semănăm cu pietrele măcinate de vânt şi gheaţă. Când căutăm satisfacţie carnală numai, semănăm cu plantele carnivore!
_

Ce iubeşti cu tot sufletul rămâne, ce nu, e ca ploile de vară.
_

Ce mări de suflete în căutare de speranţă – ce stânci reci în cale…
_

Inima unui popor e acolo unde-şi apără libertatea, demnitatea.
_

Nefericirea e un liant (sufletesc) mai puternic decât fericirea.
_

Fiecare fiinţă altruistă e motivată să trăiască fiecare zi. La fel avarul!
_

Istoria e plină de conducători care au impus condiţii umilitoare propriilor popoare. Puţini au înţeles că omul e o fiinţă demnă, poporul e o fiinţă demnă, sprijiniţi, desigur, de popoarele care şi-a demonstrat, impus demnitatea.
_

Marginile omeniei sunt mai largi decât ale neomeniei; hăituite, lovite, umilite, sufletele bune sunt mai multe decât cele hâde, pentru că reprezintă binele vieţii.
_

Aproape toate jocurile au ca scop înfrângerea. Ne poate bucura, oare, un joc în care toată lumea câştigă pe timp îndelungat? Viaţa, de exemplu…
_

Fiinţa poporului e ca fiinţa râurilor – poate fi controlată, exploatată, oprită să curgă până când rupe barajele şi mătură totul în cale.
_

Când scriu sunt în faţa lumii, a vieţii…
_

Ninge anotimpuri, ninge sufletele noastre înaintea noastră spre astre, ninge mâinele lăsat pe malul cerului în visul în care ne-mbrăţişăm părinţii şi fraţii fără vârstă în pragul chiliei cu sufletul spre drum.
_

Ninge. Trupuri îngheţate, suflete fierbinţi sunt cu iarna tovarăşi în pieţele istoriei existenţei umane demne.
_

În viaţă ca şi în şah ori alt joc, trebuie să ai în cap imaginea victoriei şi strategia cea mai bună de a ajunge la ea.
_

Ce n-a fost să fie s-a dus, s-a dus. Hai înainte, suflete…
_

Victoriile la care se ajunge greu devin plictisitoare înainte de a ajunge la ele.
_

Inteligenţa (şi omenia) unui om se observă în strategiile pe care le foloseşte pentru a obţine ce vrea. Înţelepciunea, în a câştiga doar ce nu dă multă bătaie de cap pentru a fi păstrat.
_

Când dintr-o dragoste n-a mai rămas nimic, îţi treci palma întoarsă peste ochi şi pleci… Când dintr-o dragoste n-a rămas nimic, n-a fost nimic…
_

Promisiunile nu ţin de foame, nu ţin de sănătate, de educaţie popoarelor.
_

Există argumente destul de convingătoare care să justifice bestialitatea umană? Să justifice, nu. Să explice, da: am fost şi am rămas animale crude destui dintre noi, cu toate secolele, mileniile de educaţie, de cultură umanistă – unii dintre noi pregătiţi să fie bestii, alţii fără nicio pregătire, alţii, animalizaţi prin măsurile ce se iau împotriva lor.
_

Cu dragostea trebuie să fii circumspect când e vorba de oameni!
_

Greşelile – e mai bine să le eviţi, dar dacă pot să te înveţe mai binele, fii acolo!
_

Suferă, dar să nu laşi iadul personal să dicteze raţiunii.
_

Când dragostea se potoleşte în minte, e timpul să judeci (înţelept)!
_

Fiecare fiinţă e un ceas al universului.
_

Fiecare fiinţă e universul desprins din sine, ca un răsărit continuu.
_

Cel bolnav de sine nu poate auzi pe altul decât prin egoismu-i.
_

Sub acoperişul banilor se întâmplă cele mai neumane operaţii matematice. Sub acoperirea nevigilenţei umane se întâmplă împilarea existenţei umane.
_

Cultura, educaţia se scufundă, în lumea alergătorilor după valoare materială.
_

Nu merită respect cei care nu respectă semenii. Nu merită îngăduinţă cei care încalcă demnitatea şi libertatea omului, a popoarelor.
_

Teama de divorţ învaţă femeia gospodină.
_

Oamenii sunt toţi fraţii mei. Şi ca un frate mai mare, aşa am învăţat a trăi, îi iubesc, îi cert, îi aud mereu.
_

uite biletul, domnule

Mariana Fulger — Tue, 15 Nov 2011 12:30:39 +0000

…am să te răpesc… eu tot nu pot să scap de gândul ăsta

… să fim ţigani, cărturari pe drumuri de vis

…la mijloc de codru, lângă lac s-a oprit luna

…ochi de univers sunt toate apele… toţi ochii ape

…mi-aş cumpăra un vis realizabil, unul de măr cu fructele date-n pârg

…şi zmeoaicele n-ar veni, în zori, la furat?

…să mergem… printre ierburi sidefii suna-vor greierii,

iar lăstunii vor aduce-n ciocuri colţuri de stele aprinse…

…eşti sigură că trenul pleacă la şapte fix?

…nu, frate, la 6:38, ţi-am spus ieri, cu siguranţă…

…stam aseară cu capul lipit de tei şi reflectam:

să fie aceasta casa în care te zăresc în fiecare viaţă?

…am cules flori ieri şi le-am pus sub pernă,

să pot adormi… îmi pulsau tâmplele prea tare…dorul tău… ce faci?

…scriu un poem din raza aceasta ce-ţi atinge tâmpla

… poetul

… vânturător de vorbe goale… cui foloseşte?

…cine-i Eminescu?… ascultaţi, mă, bucata asta

intitulată Călătoria: Caravana stă să plece, nu duce

cu ea numai mătăsuri de Loristan şi oale cu apă

de trandafir; ea duce şi închinarea ce o îndrept

spre ţinuturile fericite, unde visez să merg cu tine…

…aţi auzit cu toţii de Saadi

… de unde vii? auzea imaginar

…de niciunde

…zece şi jumătate… cum se duce viaţa… mâine

să nu mă uiţi, auzi?

…se luminează sufletul meu la gândul că exişti

…unsprezece şi jumătate… a mai trecut o eră

…ştii unde am pus butonii de argint ?

…lepriconii au trecut în zori foarte devreme

cu ei tot nemuritori inorogii

…la steaua care-a răsărit mă poartă gândul

…spune drept, ţi se pare că exist?… prin urmare,

nici tu nu exişti?… şi dacă nu existăm, niciunul,

cum se face că există iubirea aceasta imensă?

…ştiu unde te duci

…eşti cu mine tot timpul

…te temi de realitate?

…da, răspunse într-un târziu

…de ce te temi?

…ştiu ce părăsesc şi nu ştiu ce voi găsi… e destinul meu

…destinul

«Îl văd încă intrând în sufragerie, timid şi stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatic în fiecare mişcare, un om care după aparenţă cunoscuse tot aşa de puţin disciplina corporală, ca şi pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât zvelt, cu cap ceva prea mare pentru statura lui, cu înfăţişarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire. (…) Stimulat de cumnatul meu, vorbi foarte vioi cu el şi cu alţi câţiva domni, mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuţei mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce şi ochii împăienjeniţi dobândeau o expresie simpatică. (…) Cum şedea aplecat peste foile, aşa de caligrafic scrise, ale manuscrisului său, Eminescu avea o înfăţişare mai puţin masivă; bărbia foarte pronunţată şi gura largă se atenuau; fruntea ieşea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumuseţea lor şi tăietura fină a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o uşoară urmă de vulgaritate. Când ridica ochii de pe manuscris, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare, adesea mişcând în mod ritmic mâna, o mână de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată. (…) Camera lui aproape n-avea nici aer, nici lumină! Când l-auzeam plângându-se, mi se strângea inima de durere şi prin capul meu fantastic treceau planuri de cum aş putea să-i înlesnesc o existenţă regulată, care să îngăduie spiritului său să producă ceva sublim, etern şi să scape de chinul zilnic de a trebui să umple, singur, o foaie de jurnal. (…) Cum citise în toate limbile, asupra cărora era extraordinar de versat şi bazat pe memoria sa colosală, se putea vorbi cu el despre toate. Bine pregătit cu privire la literatura germană, spunea că îi place îndeosebi. Deşi purta şi acum o haină ruptă, începuse totuşi să-şi îngrijească mai mult exteriorul; numai petele de cerneală de pe micile sale mâini nu era chip să dispară, iar manşetele erau totdeauna şifonate şi niciodată albe. Însă eu începui să-mi reproşez pedanteria de …a băga de seamă acestea, pentru că un lucru era adevărat: Eminescu era atrăgător cu toată neîngrijirea îmbrăcăminţii lui. Părea că, natural, aşa trebuie să fie pielea lui; după cum sunt dealtfel şi copii, cari, deşi se joacă în praf şi sunt îmbrăcaţi în haine murdare, nu inspiră dezgust. Mie, femeie suprasensibilă, nu-mi displăcea, când se aşeza lângă mine, cu toate că haina lui, prea întrebuinţată, mirosea a straie vechi. (…) Era un român pasionat. (…) Tot binele îl aştepta de la popor, căci cei zece mii din clasa superioară n-aveau nici o valoare în ochii lui, şi pe mine, pe care din nenorocire trebuia să mă socotească printre ei, căuta să mă convingă că tot ce se poate numi lux, în sensul cel mai larg al cuvântului, nu are justificare. (…) O femeie gătită şi pudrată îi părea mai atrăgătoare decât una care dispreţuia orice fard; o copilă plină de capricii, fără de judecată, îi părea cel mai frumos tip feminin; genul acesta descris de Sacher-Masoch, îl socotea irezistibil. (…) Ochii aceştia, aproape întotdeauna voalaţi şi numai pe jumătate deschişi, ca şi cum acest mizerabil pământ nu ar fi meritat osteneala de a fi privit cu ochii larg deschişi, se uitau la mine cu admiraţie, păstrând totdeauna în ei o nuanţă de stăpânire. (…) … se informase în ascuns când era ziua mea de naştere. În ziua aceea el veni cu totul intimidat şi-mi aduse o carte legată în piele roşie, în care-mi scrisese o poezie făcută ad-hoc: «Cu mâne zilele-ţi adaugi, cu ieri viaţa ta o scazi…» (…) Ziua următoare, după-amiază, Eminescu veni iar la noi, dar fără să rămână la lecţie sau la masă; îmi adusese numai o foaie de hârtie spunându-mi: Dumneata ai vrut întotdeauna o poezie de la mine; iat-o, dar nu-i bună de nimic!

Citii:

Atât de fragedă, te-asemeni

Cu floarea albă de cireş,

Şi ca un înger dintre oameni

În calea vieţii mele ieşi.

………………………….

Că te-am zărit e a mea vină

Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,

Spăşi-voi visul de lumină

Tinzându-mi dreapta în deşert.

Şi-o să-mi răsai ca o icoană

A pururi verginei Marii,

Pe fruntea ta purtând coroană –

Unde te duci? Când o să vii?

Isprăvind de citit, am plâns: eram aşa de mândră şi fericită… (…) Când ne revăzurăm, în tăcere hotărârăm să ne iubim unul pe altul, ca doi copii, el îmi spunea cum ar vrea să mă răpească şi să mă ducă departe şi ce frumos ar fi dacă amândoi am fi fost copii de ţigan, liberi pe câmpia înnegrită. Eu râdeam şi glumeam de fanteziile acestea, totuşi aş fi dorit şi eu acelaşi lucru… (…) Câteodată, stând faţă în faţă, el închidea ochii şi exclama: «Te iubesc prea mult» (…) …eu eram, la drept vorbind, dezamăgită; bogăţia sa spirituală la care mă aşteptasem, această bogăţie exagerată a unui cap inteligent de poet, nu mi se dezvăluia, nu voia să mi se arate. Eu mă aşteptasem ca sentimentele şi ideile la el să fie nesfârşit de bogate, nesfârşit de originale. Adâncimea pe care o aşteptasem, în care trebuia să mă privesc şi faţă de care trebuia să mă înfior, nu exista! (…) Se vede că aşteptasem de la el ce numai anii de pe urmă ar fi putut scoate dintr-însul… (…) Drept vorbind, cred că Eminescu era atunci fericit; dragostea sa pentru mine fiind un foc care încălzea, fără a-l mistui… (…) Dar se întâmplă în viaţa lui o schimbare surprinzătoare… bărbatul doamnei Micle muri… (…) Spre seară veni I. Negruzzi şi povesti că a întâlnit pe Eminescu şi pe doamna Micle pe stradă, că Eminescu i-a prezentat-o ca logodnica lui, deşi trecuse abia şase săptămâni de la moartea bărbatului ei. Dealtminteri, spuse el, perechea de logodnici strălucea aşa de fericire că nu te puteai supăra pe ei; evident, îşi petreceau luna de miere. (…) Anii trecură până să-mi dau seama cu spaimă, de ceea ce era acel mister ce plutea asupra lui şi de care el se temuse din tinereţe. Nici el, nici tatăl său, care fusese în cura bărbatului meu un timp mai îndelungat, când venise odată la Bucureşti, nu făcuseră vreo aluzie la grozava boală de care murise mama şi fratele său mai mare. Cât trebuie să fi suferit Eminescu de frica nenorocirii care-l ameninţa şi cât o fi luptat contra ei. Însă era fire închisă, şi chiar în zilele lui de visătoare dragoste pentru mine, n-a pomenit niciodată nimic în această privinţă. Niciodată n-am observat semne de boală în mintea lui, cu excepţia unei neînţelese superstiţii… într-o vară, când dragostea sa ameninţa să degenereze în turbare, el îmi spuse după o zi, în care zăcusem în pat din cauza unei migrene: «ieri după masă am venit la dumneata, am trecut prin toate odăile, şi am ajuns la uşa dumitale, însă am găsit-o închisă; altfel aş fi pătruns înăuntru şi te-aş fi omorât.» Afară de aceasta mai observasem la el o imposibilitate de a se stăpâni. Dacă firea lui n-ar fi fost atât de bună, prin voinţa lui desigur că n-ar fi învins nici un capriciu… După ce ieşi din ospiciul de la Viena şi, în drum spre Iaşi, se opri o zi la Bucureşti – o petrecu aproape toată cu noi – l-am dus la regina, care-l îmbărbătă din toată inima; el era însă foarte liniştit cu ea, ca şi cu mine, însă speranţa că bucuria noastră caldă din cauza restabilirii sale, l-ar însenina, nu se îndeplini. Şi încă o dată, înainte de a cădea în noaptea cea fără nădejde a nebuniei, mi-a fost dat să-l văz şi să vorbesc cu el. Eram într-o lojă la teatru, iar el la parter. Într-o pauză veni la noi cu un aer strălucitor; bărbatul meu, de felul său blajin, îl salută călduros. Eminescu se îndreptă spre mine, luă braţul meu gol şi-l sărută de două ori mai sus de încheietura mâinii… Îl întrebai de ce nu vine la noi. «Mâne am să viu», zise. «mâne viu sigur»; apoi vorbi de Baby… nu ştiu cum, ajunseserăm a vorbi de regele Ioan al Saxoniei şi de traducerea lui din Dante, pe care Eminescu o lăuda mult şi, în sfârşit, ne spuse că el însuşi traduce acum din sanscrită. «De unde ştii dumneata sanscrita?», îl întrebai eu mirată. «O, am ştiut-o totdeauna», zise el. Cu asigurarea repetată că «are să vie mâne», părăsi loja noastră… A doua zi de dimineaţă sărmanul avu un acces de furie şi acum se găsea din nou într-un spital de alienaţi. Bărbatul meu îl vizită acolo, şi Eminescu îi spuse, zâmbind jenat, că face multe poezii şi anume – Willi să nu se supere de asta – soţiei sale, adică mie. Aceste poezii nu le-am văzut niciodată; poate că ele nu trăiau decât în închipuirea bietului nebun. (Bucureşti, octombrie 1893)» (Mite Kremnitz – „Amintiri fugare despre M. Eminescu (încredinţate fiului meu adoptiv)) – fragmente

…ai mai venit pe la noi?

…da, am venit să-l văd pe Creangă

…mi-i fi întrebând ce acum, ce caut eu la Iaşi?

…baiu! iacă nu te întreb

…apoi am venit numai să te văd, că mult mi-era dor de tine,

şi atâta tot! nu că-i vrea şi mai mult?

…nu, îmi ajunge

…vezi că ne înţelegem!

…aracan de mine, mă cioară, da ce te-ai mai pornit să cânţi

de dragoste? că doară noi suntem oameni în tot locul şi nu

ne mai arde de femei, îl întrerupse Creangă pe ţigan…

văzuse ochii lui Eminescu umplându-se de lacrimi

…hai, bădie, nu-l mai asculta că s-a pus să-i zică la blestemăţii,

ci ia şi ciocneşte mai bine cu mine!

…ia ascultă, Tanasache, zi-i cântecul lui Barbu Lăutarul

…neamul nevoiei, mă Tanasache, mă drăguţule, dar Frunză verde

de piper o cunoşti?

…cum să n-o cunosc boiarule?

„Mai turnaţi-mi în pahare,

Voi să beau, căci sunt setos,

Dară nu-mi umpleţi paharul

Decât de la miez în jos

Ca să-l umplu înc’o dată

Cu apă rece de la râu,

De la râu ce izvorăşte

Din adânc din pieptul meu

………………………….”

…al cui e cântecul ista, bădie?

…ia al unui biet transilvăneancu dragoste de neam;

l-a compus, l-a cântat şi-a murit…]

… la şapte fără un sfert, deci, în faţa chioşcului de ziare de la intrarea-n gară

… vin

…o priveşte cum se depărtează… ochii-i de dor

…

… hai, repejor, bădie, că pleacă trenul fără tine

şi-mi cazi iar belea… se supără Tinca

… 15 iunie 1889, trenul se pune în mişcare… cu capul sprijinit

de geam, Eminescu zâmbeşte

…biletul dumneavoastră?, întreabă conductorul

…zâmbind încă, Eminescu scoate un bilet din buzunarul de la piept

şi i-l înmânează, apoi caută înfrigurat prin buzunare: nu-l găsesc…

l-am pierdut, ori se vede că am uitat să-l iau; îl plătesc în tren

… uite biletul, domnule, spune conductorul

…nu biletul meu, face el blând, arătând alături. al doamnei

… Veronica râde… conductorul se uită crucit

în compartiment nu e nimeni altcineva… îşi vede apoi de

rostul său

… te iubesc

te iubesc, Veronico, etern

(inspiraţie – romanul „Mite. Bălăuca” de Eugen Lovinescu)

umbric (3)

Mariana Fulger — Sun, 13 Nov 2011 16:04:51 +0000

am strâns numele valurilor
ce se-ntorceau pe plajă
şi-am scris alfabetul ochilor
răsucind pe încheietură
lumina molcomă a zorilor
am scris poezia căutărilor după distanţe
culoare şi mimică
am strâns numele tuturor drumurilor
şi-am scris direct cum se grăbea ziua
poezia umbrelor în lumea de umbre
am strâns numele anilor ce vor mai trece
şi-am scris cu ele nemoartea
cu numele dorurilor
am scris în amurgul ca o umbră
întoarcerile
am strâns mâna dreaptă
peste stânga prinsă în apusul ca o linie
şi-am spus hai acasă
cum un coş de piept
aşteaptă sufletele noastre
__

spune-mi, călătorule
mai sunt ceruri vii în lumea prea departe?
în lumina lor întinde braţele
şi scrie poezia inimilor ce se aud
cum nişte ramuri adiate
între puncte cardinale pierzându-se
în absolut
în aceste dimineţi de nemărginire
cumpără cărţi poştale
cu ploi şi soare, şi înserări
şi trimite în vis
sufletelor care nu mai ştiu
trimite şoapta infinitului
licărind în stelele tăcute
trandafirilor ce pleacă sub brume
mâinii mele şi tâmplei
trimite cum numai tu ştii
sărutul tandru
__

privirea de copil
am văzut în atâtea locuri din lume
ca un ol, ca un ţipăt de pasăre
ca un mers de olog, o îmbrăţişare a ciungului
fericirea, lacrima
prin lutul, prin piatra, lemnul
marmura, bronzul
ce se cer relevate pentru ploi
pentru toate ploile şi pentru răsărituri
mărturie trecerii materiei-suflet
prin popasul de-o clipă sau mai mult
a infinitului
_

privirea de orice vieţuitoare
am văzut
strigăt şi tăcere asemeni
_

privirea lui de tei am văzut oriunde
şi oriunde m-a găsit
bătrânii mi-au spus însă
să nu-i atingi chipul decât dacă ştii că ai să-l pierzi
şi e ok pierderea
m-am abţinut ani, în fiecare clipă
la un braţ distanţă
adânc în suflet
ne privim şi e poezie
__

ochii lor sunt acolo
aşteptând nu spoiala visului
fereastra care să aducă soare
peste noaptea tot mai grea
mai săpătoare în suflet şi oase
ei, defavorizaţii, copiii, bătrânii, bolnavii,
singurii prea singuri ai lumii
îndreaptă braţele spre braţele noastre
ochii spre ochii şi inimile noastre
cine răspunde, cine
întoarce spatele şi merge mai departe
orb şi surd
inimile pământului,
dacă ar bate toate cum toate ceasurile
într-o piaţă, într-o catedrală
ar rămâne amprenta acestui strigăt
în stele vieţi după vieţi stelare
bat însă cum inimile, mai mult singulare
spre ochii şi braţele, şi inimile
de câte ori surde…
__

eu trăiesc în ţara zărilor infinite
spune copilul urmându-şi zmeul
marea spală plaja
revelând scoicile şi cioburile modelate de sare
un pas mai spre oraş
un bătrân îngroapă în nisip
pescăruşul care n-a mai ştiut să zboare
briza rece atinge feţele cu degete aspre
scriu şi mă urmăresc desenând lumi
între unghia care ţine fila
şi răsăritul tot mai palid
la toate porţile se întreabă
ai zâmbit în dimineaţa asta?
cu o carte mai mult iluzorie în mână
trec printre tei şi întreb
aţi auzit de vreun loc unde se vând
cărţi de suflet?
__

erau de aer mâinile lui
şi eu le înmulţeam, le scădeam,
le adunam iar
cu tâmplele, numai cu tâmplele
dinăuntru de suflet
le împărţeam teilor
să-şi cureţe grădinile
de frunze şi vise rătăcite
ai, ai, se căina – nu înţelegeam –
oricât i-aş fi luat, avea totul,
iar teii erau atât de harnici
_

erau de cuvânt mâinile lui
şi chipul, şi paşii
eu nu înţelegeam unde încep, unde
am scris altele şi altele
teii şi marea, şi câmpul,
şi parcurile, şi străzile spuneau
din tei în tei încă unul
s-a scris, apoi, s-a vorbit
teatrele au avut stagiune continuă
ghicitoarele au jurat rechiparea lumii
_

erau pe tâmplele mele mâinile lui
iar eu spuneam urăşte-mă
aveam mâinile pline de amenzi
clonarea peste limită
e interzisă chiar şi în oraşul poeziei
_

era lumea cu toate ale ei văzute-nevăzute
erau stele şi lumi crescând una din alta
rotindu-se, pulsând,
îndepărtându-se, recoexistând
dispărând, renăscându-se
erau sunet şi mişcare, şi culoare,
şi întuneric, şi tăcere
toate dincolo de tâmplele mele
înafară? înăuntru? înăuntru de tot
în ele sufletul şi-atât?
__

nesperanţă, stop, bătaia inimii
nu vrea înainte
nu poate trăi fără ce vrei să fie
relax – ia o gură mare de aer
pluteşte ca un balon cu o carte
până când foamea de a fi te va umple
cum frunza dudului corpul omizilor
cândva, lumea trebuie să fi fost o stâncă
pe care, devorându-se, bacteriile
au creat alţi flămânzi care au strigat viaţă
au creat şi au trăit aripi
leapădă-te de orgoliul de om
nu e nimic pentru că trebuie să fie
şi va fi încă
aleatoriu e fiecare moment, întâmplare
bătaia inimii, un bob de mirare
între dimensiuni aleatorii
__

el avea în palmă doi migdali
eu veneam la furat
în fiecare copilărie
când roua-brumată se lua după soare
cum duhul unui lampion străvechi
avea în palmă râul copilăriei
- cât mai visam, cum
deveneau una râul şi sufletul meu
şi mergeau infinitului
sau doar bătăii inimii lui
avea cărţile mele şi ceruri
şi drumuri îmi prinsese
să nu te rătăceşti niciodată spunea
fiecare bătaie a inimii sale
__

învaţă-mă-n tihnă câte aripi
au ceasurile de suflet
ce trec dinspre mesele de poezie
spre lumea de poezie
câte minute de turtă dulce
împart clovnii sub tei când vin ploile
ori a pudră nevanilinată coboară cerul
pe bulevarde luminate în poezie
spune apoi despre siluetele visătoare
ce se lungesc mult peste oraşe
roată
pentru a ţine în mâini luna
să nu se scuture
de-atâtea nume de poeţi şi savanţi
de paşii ce se-ntâmplă numai acolo
când pe pământ îndrăgostiţii
nu mai au loc de goana hulpavă
a sărăcirii, a dezumanizării
__

cântă, poete, de ce te-ai oprit?
teii şi stelele şi-au pus doar
tâmpla pe mână
nici marea nu doarme, nici timpul
cântă… sufletul
sufletele toate ascultă
e seara când poezia
devine infinit
__

fără rost sunt cuvintele
ce rost să aibă când sufletele
trăiesc în lumea lor infinitul poeziei
ce rost să arunci apă
grădinii ce se-nalţă când plouă, plouă
ce rost să aprinzi lămpi pe bulevarde
când e miezul zilei
şi soarele arde, arde
fără rost sunt chiar umbrele
de veacuri de mână
mai de neatins decât orice părere
ele, sufletele
spun oamenilor dragoste curată
curată purtare a zărilor
a nemărginitului pe tâmple
fără lacrimă, fără regret
doar un câmp de clipe
ce rodesc poezie
__

de ce mă cauţi unde nu sunt?
s-au lăsat vălurile nopţii peste oraş
coboară din trăsura de zare
adapă inorogii la fântâna viselor
acolo unde pescăruşii ţes infinitul
te-ntoarce apoi, e lung drumul
fără să durem, fără să doară
aerul de prea multele noastre
priviri bucurânde
vom merge înapoi în visul nostru
__

într-un strop de viaţă (gânduri personale) (n – (k+6))

Mariana Fulger — Fri, 07 Oct 2011 09:21:40 +0000

Cere poetul mai multă atenţie decât un puf de vrabie ce se roteşte în lumina amiezii? Nu cere şi nici nu trebuie să-i acordaţi. E acolo unic în felul lui şi totuşi atât de comun… Dacă vă cere, spuneţi că sunteţi plecaţi undeva, la scuturarea unui tei sau la botezarea unei străzi cu numele unui paznic de far care-şi scrie jurnalul în fiecare dimineaţă devreme cu ceea ce-i spun stelele despre vapoarele care aşteaptă la radă sau vin spre dane acolo sus. Noaptea, veghează navele din faţa sufletului său cu sufletul său şi scrie pe razele luceferilor sau pe stropii ploii cântecele singuratice ale marinarilor. Dacă nu vă crede, nu-i nimic. Lăsaţi-l să înveţe modestia picurilor ploii. E toamnă iar.
__

O secundă eu, o secundă moartea, ne întrecem aproape frăţeşte. Spun aproape pentru că dac-aş rata clipa mea, ea ar câştiga nu o clipă, totul şi încă nu vreau s-o las.
__

Viaţa demnă ar trebui predată din grădiniţă până la moarte – dac-ar fi atâta şcoală, atâta dorinţă de a fi corectat…
__

Cuvintele sunt muţenii ale noastre ce încarcă hârtia aproape ca în negativ pragurile şi pervazurile, şi acoperişurile, şi cărarea până la poartă şi de acolo mai departe ninsoarea, căutând suflete sau doar un loc unde să se aştearnă.
__

Destinul – un drum care ştie unde trebuie să merg – aşa se spune –, dar e orb ca să decid singură.
__

Dragostea ca şi viaţa – un carusel în care aproape fiecare dintre noi merge cât poate să reziste din cât poate să plătească.
__

Nu există haiducie, proteste masive ale populaţiei, fără să existe nedreptate socială.
__

Înţelepciunea luminează frunţile, ochii şi sufletele – sălbăticia, colţii şi pumnii.
__

Ne naştem pentru a experimenta înflorirea, coacerea, risipirea.
__

Speranţa – aripile ce văd ferestre prin orice beznă, orice zid.
__

A fi? – Eeh, în întrebarea asta încap totul şi ne-totul ca-ntr-un răsărit fără margini.
__

Lacrimile – ploile care nu mai încap în cerurile din suflet.
__

Chipul celui aşteptat – zorii care alungă noaptea şi îţi ating fruntea, tâmpla, ochii cald.
__

Cuvântul – un ciripit, un bâzâit, un scâncet, un strigăt, o adiere…, o petală, o frunză, un strop, o rază, o frântură de mişcare în jurul unei mişcări mai mari, aceasta în jurul alteia… o desfacere din coaja ce-a împiedicat sau doar a protejat mult timp rostirea.
__

Sufletele – corzi muzicale, mai vii, mai moi, la care cântă suferinţa, fericirea şi tăcerea.
__

Sentimentele frumoase – cel mai bun, cel mai frumos dar făcut de existenţă oamenilor. Poezia, arta – lumea în care le lăsăm să trăiască dincolo de fiinţa noastră trecătoare.
__

Neatenţia – principalul nostru punct slab şi, în consecinţă, foarte costisitor.
__

Suntem mai tineri decât părinţii noştri şi trebuie să avem mai mult curaj, mai multă înţelegere decât străinii…
__

Trecutul – oglinda în care ne vedem cunoscuţi. Viitorul – oglinda prin care păşim înainte să se facă lumină.
__

O dragoste dorită şi netransferată în animalic e un liman al tău pe care nu-l împarţi uneori nici măcar cu lutul tău.
__

Contează dacă ai fost bogat sau lihnit când ai murit? Contează: te vor înjura viermii şi bacteriile că eşti prea acid sau prea slăbănog şi, desigur, urmaşii dacă sunt profitori, dacă nu le-ai lăsat destul/nimic.
__

Dacă spui zilnic plec, nu pot decât să te consider plecat. La ce mi-ar folosi să cred că vei fi şi mâine cu mine?
__

Trecem cum vagoanele unui tren uriaş, oprind ici şi colo, reparabili când şi când, visători un infinit plus un infinit, pragmatici, sceptici ori timizi, cu burţile îngroşate de grăsime sau sculptaţi, în haine scumpe şi aromaţi fin ori sărmani de veacuri şi ele de altele, învăţaţi sau doar cu posibilităţi… Trecem … Destinaţia? O ştim toţi, dar nu! Mai facem o cursă şi încă una, şi…
__

Dragostea începe şi se termină în creier.
__

Să stăpâneşti lumile din creier – asta da atribuţie a existenţei raţionale…
__

Sacrificăm fără milă şi umilim semeni şi nesemeni şi ne numim creaţia lui Dumnezeu. Dacă nu ne semăna speranţa asta, trebuie să fi fost un creator cu preponderenţă de existenţe sălbatice.
__

Mergea pe drum un visător şi timpul mergea înainte, şi zarea mergea în felul ei rotitor, şi toate trăiau şi netrăiau în felul lor, mai cântând, mai strigând, mai plângând, mai licărind, mai tăcând, şi el le punea nume şi ele trăiau şi netrăiau prin numele acelea şi indiferente la ele, şi uneori îi spuneau poetul, alteori, părere.
__

Podeaua e nesigură oriunde pe planeta asta. De aceea, prefer să stau la etaj!
__

Emotiv (afectiv) – raţional, de o viaţă le ţin pe cântar; ba nu, ele m-au ţinut ca mâinile unui păpuşar până când am realizat că nu faci niciodată depresii în raţional, ci în emotiv (afectiv), din cauza emotivului (afectivului). Stimulând raţionalul care e acolo ca să ne ducă de mână prin orice anotimp, prin zi sau noapte, suferinţa psihică e mai mică şi nici nu se pierde latura noastră poetică.
__

Dorinţa de a fi frumoşi corectându-ne constant defectele fizice ţine de nevoia de a fi perfecţi şi e sănătoasă atâta timp cât nu costă peste posibilităţile noastre de existenţă şi nu face din noi clovni sau, mai rău, monştri.
__

Nu e dragoste mai mare decât aceea care te-a cuprins ca pe un năuc o zi de primăvară şi din care n-ai mai simţit nevoia să ieşi niciodată.
__

Ca o pădure sufletele umplu fila clipelor – o pădure de ieri, de azi, de vis prin care trăim, în care trăim un singur suflet.
__

Decât să laşi să moară de foame, de sete, de frig, de boală, de singurătate, nu e mai înţelept să nu laşi să se nască? Ne înmulţim întâmplător şi trăim din ce în ce mai barbar.
__

Cine iubeşte are imaginaţia bogată.
__

Fii atât de bogat cât să-ţi permiţi să trăieşti modest fără griji toată viaţa.
__

Fraţii – ramuri cu aceeaşi sevă, dacă între timp nu s-a efectuat vreo altoire…
__

Banul înrobeşte minţile lacome şi-şi râde de ele uneori foarte dur.
__

Sărăcia, foamea, nesiguranţa socială duc oamenii la sălbăticie şi ruină (de care nu vor scăpa nici bogaţii).
__

Ca să fii bun trebuie să fi fost şi înainte… Când eşti sălbatic, dai drumul animalului nebun (hăituit) din tine.
__

Monştrii care se transformă în prinţi buni şi frumoşi sunt numai acolo, în poveşti.
__

Un suflet strâmb se poate îndrepta prin iubire, multe însă doar atunci…
__

Pauperitatea unui popor arată lăcomia sau/şi incompetenţa celor care-i conduc destinul.
__

Uitarea e batista pe care o flutur spre cel care nu mă merită, pentru a şterge tot ce am construit acolo iubind, deşi uneori pare că e nevoie de un balot de batiste, imens…
__

Te hrăneşti cu poezie, te hrăneşti cu fantasme, dar cum le cer sufletele…
__

Iluzii? Întrebaţi de oameni – sunt cei mai mari fabricanţi, vânzători şi consumatori.
__

Omul cumpătat sfinţeşte pământul, cel lacom e cum omida, cum lăcusta.
__

Cu cât iubeşti mai mult, te îndepărtezi de lut – această dumnezeire a sufletelor, această ardere în afara trecătorului.
__

Raţiunea fără afectiv e un calculator. Afectivul fără raţiune, o femeie prea năucă fără un bărbat cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ.
__

Fără poveşti, religiile, ca şi turismul, ar fi întreprinderi foarte puţin profitabile.
__

Peregrini suntem cu toţii în căutarea destinului, a unui suflet, a unei iluzii, a unui land al nemuririi.
__

Nu e loc de luturi unde sufletele îşi clădesc lumi pure de poezie, nu e scară, nu e poartă, doar o fântână fără piatră şi o cană de aer cu care însetaţii sorb uimirea.
__

Eu te iubesc mai presus de viaţă şi o atingere de suflet pe tâmplă, atât – auzi cum sună, multiplicată, în infinit?… Cuvinte – rezonanţe de câte ori mute. Te iubesc, atât.
__

Creierele sunt arbori cu tulpini şi rădăcini mişcătoare. Florile lor, frunzele lor răsfoitoare de la „a” la „z”, de la inimă la infinit…
__

Doi fac unul, apoi învaţă împărţirea, scăderea.
__

Numerele mici hrănesc numerele mari… şi ce foame, Doamne, ce foame, dar şi, uneori, ce buluceală, ce dorinţă de sacrificiu…
__

Să atingi un suflet de poet… Eh, pentru asta, visătorule, trebuie să mănânci ani la rând şi la rândul următor, şi încă, din acelaşi blid de aer cu soarele şi teii, şi ploile, să vorbeşti, obligatoriu, limbile păsărilor şi ale fluturilor, şi ale florilor, ierbii şi apei. Să poţi să mergi într-un şotron al vieţii cu căsuţe infinite fără să ştii unde sunt liniile şi să nu greşeşti mult, pentru că nu poţi să greşeşti mult când drumul e acolo în suflet. Şi chiar atunci, atingi numai poezia-i şi nu trebuie să existe mirare – sufletul poetului e vibraţii cum lacurile şi râurile, şi mările ce vin spre oameni părere, părere…
__

Distanţa dintre două suflete unul e infinitul – în afară.
__

Cel mai important lucru din lume pentru oameni este satisfacerea egoului.
__

Fiecare fiinţă lasă în viaţa noastră o tăcere aparte. Suma existenţei noastre e aşezarea cu tăceri şi rostiri în curgerea imperceptibilă a infinitului.
__

Niciun munte nu e greu de urcat când ştii că acolo sus ţi se poate împlini un ţel vital.
__

Nu ţine cont de viaţă cine nu ţine cont de Natură,.
__

Ce e un suflet care te iubeşte decât un călător cu o lampă arzând şi când e soare? Un nebun – ţine cerul pe tâmple aşa ca nişte plete azurii din care începe uneori să plouă şi cad lacrimi, dar numai de fericire sau de dor. Ce e o inimă care te poartă decât o felicitare prin care infinitul spune lumii La mulţi ani! şi când nu e niciun motiv să spună? Ce e golul prin care mâinile vor să atingă uneori ştiutul care n-a mai ajuns? Ce e lumina care scaldă obrazul când scrii de dor?…
__

Mulţi oameni văd în iubire un mod de a trăi răsfăţuri, extazuri, sentimentul de burtă plină. Iubirea e o chemare, un arbore care înfloreşte numai – parfumul său înnebuneşte minţile şi face sufletele să zboare, e poezie şi poezia se scrie cu cerneluri, cu sânge, cu lacrimi. Se poate scrie cu orice, da, dar nu e niciodată forma şi materia scrisului – e absolutul, neatingerea.
__

Nu e mai aproape decât sufletele, năucele, de-o viaţă de mână, de-o eternitate şi două boabe de rouă – o poezie care-i irită uneori pe oameni şi chiar pe acarienii care ţes în felul lor de creatori corzile infinitului. Nu e durere şi nu bat clopote, numai frunzele arborilor încep să se legene sonor, dar numai pentru a speria tristeţile – se adună pe ramuri ca un fel de mâzgă din care cresc, fluorescente, ciupercile vrăjitoarelor care fură visul. Ajunge însă o trecere a mâinilor noastre unite peste creştetele arborilor şi tânguirea lor tace. Se desprind apoi cum pufii de omături şi se risipesc printre paşii oamenilor şi câinilor, şi mâţelor, pe caroseriile maşinilor adormite sau alergând. Se face toamnă şi în ochii noştri, se fac zări, se aud piţigoi şi mergem suflete de mână până-n visul următor şi înapoi, apoi ne numim albi şi din tâmplele noastre curge timpul.
__

Nu poţi bea din două căni (cu gura) în acelaşi timp, nu poţi merge alături de două azi, nu poţi atinge două tâmple cu acelaşi ochi, nu poţi…
__

Sunt poetul orb şi nu caut, nu ating, nu privesc, rostesc infinitul într-un azi fără formă, fără sunet, fără înălţime, fără lăţime, doar cerneala unui suflet visător…
__

Contează că trăieşti, chiar contează – ai şansa, posibilitatea să înveţi eternitatea.
__

Nu poţi nega trecutul, ci doar să închizi ochii la el, să-i întorci spatele.
__

E-atâta nămol în lumea asta de oameni că te întrebi cum de mai sunt reumatisme…
__

Unii oameni au conştiinţă, alţii îşi lustruiesc temporar conştiinţa (de ruşine sau dă bine), alţii nu mai lustruiesc (nu mai e necesară), alţii n-au (se poate şi fără!).
__

Banul strâns cu lăcomie astupă pe rând alveolele sufletului, făcând din fiinţe roboţi de colectat şi apărat valoare materială.
__

Nu toţi stăpânii sunt stăpâni, nici toate slugile slugi.
__

Răbdarea – un ocean care-şi ţine apele între maluri.
__

Cât poate să rămână fermă demnitatea unei fiinţe când existenţa sa este biciuită continuu de nedreptăţi, de neputinţe? Câţi dintre oameni îşi vor fi punând întrebarea aceasta şi de ce?
__

Sclavii sunt oameni care-şi pierd progresiv dreptul de a fi oameni.
__

Sclavul nu e cel care trudeşte ca un animal pentru stăpânul său, ci oglinda câinoşeniei acestuia.
__

Cu cât abureşti creierele mai mult, cu atât reuşeşti să le domini. Cum ştiu asta cei care înşală, controlează…
__

Dragostea mare, sinceră sfârşeşte în faţa animalismului carnalului, devenind un mecanism de dependenţe de plăceri, de gelozii, de ură.
__

Nu singurătatea e grea – nu atât cât ai cu ce să trăieşti şi eşti pe picioarele tale –, nevoia, dependenţa de a exista prin altul, pentru altul, alături de altul decât propriul tu.
__

O iubire cu adevărat mare nu poate să fie decât mare. E ca universurile, ca timpul, pur şi simplu e, fără margini.
__

Fiecare întâmplare deosebită are în sine suflete mari, fiecare ploaie şi ninsoare atomii fără de care n-ar fi fost posibilă nicio mirare, nicio întâmplare.
__

Măsura reală a dimensiunii umane e banul cât acesta cumpără viaţa.
__

Tiparele sunt făcute ca să fie evitate.
__

Nu contează cât ai reuşit să acumulezi de-a lungul vieţii, ci cât ai dăruit din sufletul, din puterile tale fără să aştepţi recunoştinţă.
__

Sufletul nu ţi-l poate lua nimeni în afară de moarte şi nici nu ţi-l poate da.
__

Unde e judecată puţină e întunecare multă.
__

Fiecare suflet cu lutul său. Fiecare minte cu cărţile sale citite, cu cărţile sale zidite şi cărţile care au căpătat zbor.
__

Nu e dragoste ce strigăm, un nor dintr-o lume fără bani, fără făţărnicie, fără ură şi durere s-a oprit în creştetele noastre şi plouă răsărituri pentru versul când ne atingem tâmplele şi mâinile ne strângem cum n-ar mai conta altceva o clipă, două,…, n – 1.
__

Nivelul scăzut de civilizaţie şi de viaţă al unui popor cu resurse naturale arată nivelul scăzut de civilizaţie, de înţelepciune şi de suflet al conducătorilor săi.
__

Nu merită să plângi ce nu merită. E pierdere de viaţă, de suflet.
__

O femeie uşoară ajunsă în rang înalt e tot uşoară.
__

Când nu ai loc printre cei mici, ai loc printre cei mari. Când nu ai loc niciunde, te întorci în tine…
__

Un câine poate să aibă mai mult suflet şi mai bun decât un om. Oamenii au, câţi, de câte ori, suflete mai rele decât câinii răi…
__

Nu poţi pierde ce n-ai avut, nu poţi dărui ce nu se vrea primit, nu poţi aştepta ce nu va exista, nu poţi fi într-un suflet ca într-un hotel sau azil decât dacă eşti un călător…
__

Dorinţa mare de câştig, de afirmare e vecină cu nebunia şi poate deveni nebunia, dacă nu e înţelepciune.
__

Mai există sentiment frumos, curat în lumea asta de programaţi să câştige, să domine, să piar(d)ă? Mai e omenie, mai e suflet bun sau ar trebui să ne retrogradăm toţi la nivelul de animale de junglă?
__

Copiii omului sunt fiii (fiicele), casa, dorinţele şi ambiţiile sale, fraţii, părinţii, casa bătrână, strada, satul, oraşul… ţara. Urmaşii omului sunt fiii (fiicele), copiii lor, copiii copiilor lor…, casa, strada, satul, oraşul, ţara, visurile, neputinţele sale, ale lor cu toate ale lor…
__

Când imobila eternitate s-a trezit, totu-i a început să se transforme pentru a se întoarce continuu la ea.
__

Necazurile – chili-ul de multe ori foarte mătrăgunos al vieţii! Ceva neclar – mulţi dintre noi le căutăm cu lumânarea!
__

Ţara arde şi Gheorghe îşi bate câinele pentru că răspundea singur la telefon!
__

Trăieşte confortabil cine se gândeşte mai puţin la sine.
_

Nu se poate să amesteci lut cu suflet şi să nu iasă uitare.
_

Raţiunea – încercarea naturii de a pune ordine în hazard.
_

Investim în urmaşi sufletul şi existenţa pentru că sunt nişte inşi simpatici care au venit în viaţa noastră iubind, să-i iubim.
_

Nu contează ce culoare ai, ci cât suflet, câtă omenie încap înăuntru-i.
_

Îmbătrâneşti atunci când te gândeşti mai puţin la ce spun semenii despre tine. Eşti bătrân de tot când oglinda nu-ţi mai cere chipul.
_

Nu e nicio iluzie – de un capăt trage viaţa, de celălalt neviaţa. E datoria, e dreptul meu să aleg în fiecare minut unde stau pe această coardă.
_

Compozitorul, cum pictorul, cum poetul, cum pasărea, cum vântul, cum gâza, desprinde fibre din sufletul infinitului şi le face să vibreze prin sufletul propriu.
_

Suntem ecourile umbrelor noastre.
_

Dragostea e ca primăvara în lut. Îl face să înflorească, să reînflorească din putregaiurile rămase.
_

Nu e inimă în piepturile celor care sărăcesc semenii – foarfeci, maxilare…
_

Cu cât mai mulţi oameni, cu atât mai mulţi pierduţi, defavorizaţi.
_

Politica – un iarmaroc unde negustorii vând şi cumpără suflete.
_

Popoarele – fluvii, mase de suflete mai repezi, mai molcome, mai limpezi, mai mâloase, mai muzicale, mai tăcute ce-şi au originea în necuprins, spre necuprins tinzând…
_

Cât costă viaţa unui om? Sus ori jos? m-au întrebat….
_

Singurătatea sufletelor noastre de oameni o strigă stelelor în fiecare noapte câinii.
_

Viaţa e un miracol încă repetitiv, nu o masă de poker, nu o afacere, e poem uneori trist, un joc de talere al Naturii încă favorabil fiindului.
_

Du-i carte bună sărmanului, e necesară existenţei, existenţei demne, dar înainte de a o întinde, uită-te dacă are ce mânca, dacă mâinile şi picioarele, şi casa nu-i sunt îngheţate.
_

Natura transformă inertul în viu şi invers.
_

Ţi-am dat sufletul când ai plecat. Abia acum înţeleg de ce-mi e aşa frig…
_

O iubire mare nu trebuie amestecată cu o existenţă mică.
_

La suflet se poate ajunge doar cu sufletul şi se poate rămâne acolo dacă acesta cere, altfel suflă vântul a pustie prin bărăganuri.
_

Prin arborii dezbrăcaţi, pe lângă ziduri şuieră a bocet iarna – n-o ia nimeni în casă nici iarna asta!
_

Cât are dreptul să aleagă, poporul poartă responsabilitatea alegerilor sale. Când nu mai are, poartă vina că acceptă să nu mai aibă.
_

Ca să înţelegi şi pe această bază să protejezi ce a creat Natura în milioane de ani, ar trebui să fii la rândul tău un creator foarte avansat, un suflet vizionar – un suflet vultur-gâză care vede de sus şi de foarte aproape totul –, bun, înţelept.
_

Dacă le permiţi, risipitorii te îndatorează pe mii de ani.
_

Vreme vine, vreme trece, cine are risipeşte, înmulţeşte, dacă mai ajunge, cine nu, înghite în sec şi aleargă cu ochii, cu urechea speranţa pe care o aruncă jonglerii când din dreapta, când din stânga, când din faţă, când din spate.
_

Să fii şi sărac şi neinspirat e prea mult într-o lume în care banul cumpără şi vinde. Propun să se ia una dintre ele şi să se treacă la contul celor care au determinat sărăcirea…
_

Bogatului caviarul, săracului meiul.
_

Cu grijă, suflet năuc. Ninge durerile şi visurile celor fără strigăt, fără văz. E păcat să atingi.
_

umbric (2)

Mariana Fulger — Fri, 30 Sep 2011 17:23:43 +0000

e patologică au spus
ce, frate?… – poezia
patologie de fluture beat de imaginea unei grădini
în care au înflorit clipele
tâmpla umbrei plecată în aer în apus
arborii toţi ştiu că acolo
e dublu fiecare gest şi negest
pasul grăbit să prinzi raza de aur
în frunzele arinului
care umbreau mersul de copil
ce unea, urmând râul,
sufletul mamei cu sufletul bunicii
pasul de îndrăgostit
peste timp
__

dă-te jos din spatele meu
creştea în fiecare clipă
sufletul îi asuda şi lăcrima
dă-te jos i-a spus iar şi iar
creştea, creştea
când i-a ajuns aproape de călcâie
el nu s-a prăbuşit
a făcut ochii mari şi a spus durerii
acum poţi să mergi singură
şi s-a desprins
cum de o piele care îl putrezea
__

suflete, suflete, arbori, pietre
ferestre largi, lumină, nopţi
leagă un capăt cu altul, mamă,
pune tâmpla blând, tată,
pe chipul care plânge
va râde
toate vom culege apoi merele neuitării
şi vom cânta poeme ramurilor
doar mamele mai au atâta răbdare
asemenea vom lăuda pojghiţa de lut
ce rezistă inimii ce se dilată arzând
şi ne e acasă
leagă capăt cu altul…
sufletele toate vom ţine
cerul la piept
cântând
simfonia arborilor cu rădăcinile
etern
__

umbrele umblau de mână
dar nu era cale prin ochii aceia
şi le-au spus vă întoarceţi
au venit iar şi iar
până la marginea urbei
până la parcul cu salcâmi de la fiecare gară
până la statuile străjeri
până la cinematograful vechi
până la grădiniţa cu copii veseli
până la chioşcul cu iaurt şi cornuri calde
până la bibliotecă
până la timpul când teii
privesc ninsorile prin ochi de albatroşi
atunci le-au spus: treceţi
şi s-au privit una pe alta, una
pe alta, una pe alta
şi s-au numit poeţi
__

tu trăieşti în sufletul meu teiu
iu-iu, iu-iu
şi-n privirea ferestrelor
în inima de năucă
şi-n fiecare capitală a viselor
de unde se aud uneori
clinchetul tramvaielor de epocă
şi cântecul castanilor în ploi
trăieşti în sufletul meu de veci
dimineţile pleci însă
te aştept scriind
uit şi întreb: cine eşti tu?
am adus fructe şi cornuri, spui
n-am cerut nimic despre care să-mi aduc aminte
stai în prag, stau în prag
între piepturile noastre sunt stoluri de îngeri
ninsorile calme de mâine, de azi, de ieri
se strâng pe umeri, spre tâmple
spre meteori şi constelaţii nenăscute
mai sus, mai sus, iar noi, noi
două umbre pe un prag
în rest, infinitul
__

ai să mă uiţi mâine
şi-am să te strig: hei, Steph
am să râd apoi
să jur că nu-i adevărat
să-i spun celui de niciunde
„ai să mă pierzi pentru totdeauna
e toamnă şi-ţi spun pentru prima dată
nu mă ştii şi n-ai cum să plângi
lui nu pot să-i spun
i s-a strâns inima în jurul inimii mele
ochii s-au deschis înăuntru în ochii mei
şi mâinile scriu unite
peste pieptul cerului sufletul pământului
sufletul fiecărei fiinţe şi umbre
ca-ntr-un caiet de poezii cu o filă
ce nu oboseşte
nu răneşte”
__

sta pe apă
ehei cât sta
ai să răceşti – mă gândeam
dă mâna, spunea
şi se topea râzând
marea-şi umfla pieptul
şi venea furioasă spre mal
toamnă, iarnă, primăvară, vară
treceau într-o clipă
el sta pe apă şi venea, şi pleca

uneori, îmi vorbea despre ţărmuri fără săraci
muşcând ca un copil înfometat
îmi întindea apoi pâinea
ne-au spus e pentru poieţi
noi eram însă umbre
şi toate cuvintele noastre bilete mici de suflet
ca nişte bucăţi de revistă
în care se vorbeşte aproape în şoaptă
când nimic nu poate să ne oprească
în afara tăcerilor câte unui tei
şi ale unui gând
care visează ascultând greierii şi clipocitul apei
spre lumina lunii tremurată de vântul de septembrie
şi îndărăt spre mări
sau doar spre
ochii care uneori plâng
de dor
__

e o nevoie de pervazuri
să urce copiii când plouă sau ninge
sau doar când e soare din toată inima cerului
e nevoie de cărţi şi dascăli
şi de graba oamenilor care merg la muncă
e nevoie de spitale şi biblioteci
de drumuri între toate sufletele
de înţelepciune şi curăţenia pământului
de existenţă demnă, demnă
de umanizare a umanului
__

i-am prins chipul între degete
şi i-am spus urăşte-mă
pentru ce, a spus întâi în şoaptă
urăşte-mă
pentru ce, pentru ce…
pentru că sunt
pentru că te iubesc mult, mult
mi-a prins chipul între degete
şi-a spus urăşte-mă
nu pot să urăsc, am spus,
nimeni nu poate (aşa cred)
urî ce iubeşte cu toată fiinţa şi fără fiinţa
aşa s-au numit clipele
încă de-atunci demult, demult
şi fiecare s-a umplut de o poem de zenit
de un poem de verde
sau roşu aprins
cum trăieşte şi duce mâinelui alb
pădurea, apoi marea soarelui şi mai departe
toate sufletele care iubesc mult, mult
__

creştem din câte-o poezie
cum cucuruzul, cum teii
întinzând mâinile peste toate zilele
pe fiecare frunză ce pleacă în toamnă
e o lacrimă şi un fir de acarian
pentru brânduşe albe şi primule
beţi, beţi de privire
mergem hoinari fără vină, fără paşi
oraşele trăiesc toate într-un ochi de telescop
ţinut cu grijă de un trandafir sub un dud bătrân
acolo poţi să numeri paşii oamenilor
până la prima ninsoare
apoi trebuie să umblăm înaintea lor
să-i învăţăm să nu rănească albul
pare atât de pur
__

priveşte-mă încet
cum vecia, cum
n-ai înţelege mâinile
cum spun în aerul dimineţii
chipu-ţi etern
cum te scriu aici şi aici,
şi lângă teiul acela
la est, la vest, la nord, la sud
spre câmp
unde nopţile de iarnă
cad întotdeauna prea devreme
înapoi, unde o mare şi un cer
par la fel de sclipitoare noaptea şi iarna
priveşte-mă ca şi când n-ai şti că am nume
şi ochii ar căuta un nume de năucă
alb, alb, să nu-l înţeleagă nimeni
__

trecea prin dimineaţă
în fiecare dimineaţă
prin boabele de rouă
înaintea-i cu multe boabe de rouă
sufletele lui Minulescu şi Bacovia
înaintea lor, sufletul lui Eminescu
în urma lor, Blaga, Nichita
şi puzderie de alţi poeţi
unde mergi străine? i-am spus
drag prea drag îmi era
însă străin îl chemam
să nu se facă mai mare
acolo, în suflet,
depăşea de mult veşnicia
iar sufletul, cutia vreunei viori uitate,
sta să se rupă
bun, mai bun, el a spus
nu-i daţi atenţie
haidem înainte
au mers spre seară
şi s-au întors tot prin rouă
să poţi să scrii, năuco –
a spus râzând
__

eu n-am scris niciodată
am inventat culori şi sunete
şi ele au inventat anotimpuri şi lumi
m-am trezit în fiecare zi la şase
şi am desenat în aer spre geamuri
curcubee alb-albastre
ele s-au revărsat peste pervazuri
şi s-au numit ieri, azi, mâine
mâine, azi, ieri
după cum soarele răsărea în fiecare suflet
__

într-un strop de viaţă (gânduri personale) (n – (k+5))

Mariana Fulger — Fri, 23 Sep 2011 15:48:17 +0000

Sărăcia sporeşte gustul pâinii şi al lacrimii. Bogăţia generează lenea, dispreţul, nerecunoştinţa, înşelătoria, lăcomia, trădarea, degradarea.

Cu cât eşti mai naiv, cu atât eşti mai uşor de cocoşat de cei care vor să trăiască pe spinarea ta şi a lui, şi a lui…

Ce pace ar fi pe pământ dacă ar fi numai flori şi fluturi…

Fără ştiinţă, lumea era azi mult, mult mai mică şi mai întunecată.

Fiecare fiinţă are libertatea permisă de dependenţele sale.

Greşelile personale care ne dor mult ne fac mai sensibili, mai buni.

Nu poţi să negi cu tot sufletul că iubeşti. Nu în faţa celui pe care-l iubeşti cu tot sufletul.

Fugim de durere cum păsările de o mare bolnavă. Coborâm în noi cum cârtiţele după liniştea care ne izolează de nebunia, de durerea lumii, de nebunia şi durerea proprii cât e încă posibil.

Urmele vin mai târziu acasă – merg îndărăt în copilărie, acolo unde cerul părea doar un acoperiş de apă şi zările te chemau aşa cum bătrâni părinţii cheamă azi.

Praf, nisip, lut, apă, pietre, metale, gaze, nori, arbori, flori, gâze, păsări, animale, aici, departe, întuneric, licăriri de stele – vibraţie, suflet…

Simple, neavând altă pregătire decât viaţa de la începuturi până azi, alcătuiesc, generează şi coordonează viaţa, o pun în pericol şi o salvează – nu cer titluri, nu conturi imense în bani şi aur, sunt şi rămân poezie continuă, vibraţie: existenţa. (celulele)

Pacea terestră – echilibrul între conflictele, crizele şi strigătele disperate izolate, bucurie şi liniştea în care se aude uneori sufletul pământului.

Vibrăm toate sufletele existenţei – ulcioare de lut şi apă cu gura, cu fruntea mereu spre cer.

Ingeniozitatea umană – creaţie şi distrugere.

Dragostea – nevoia de existenţa cuiva care să-ţi justifice şi să-ţi completeze existenţa.

Nu poţi să iubeşti mai mult decât cu toată fiinţa, eternitatea. Numele-i? Bucuria, viaţa, poezia.

Fapta de iubire curată a sufletului – cine ştie s-o recunoască, să se mulţumească să trăiască atât, e un pic nebun, un pic sfânt…

Cu cât te aperi mai mult, cu atât atragi dorinţa de a fi expus.

Un copil suferă şi se bucură ca un copil cu nevoia lui de ajutor, de apreciere, de siguranţă, de dragoste, de educaţie, de împliniri, de libertate.

Să nu te doară că atât de mulţi oameni trăiesc în paupertate nu mai e nepăsare, e barbar.

Nu există sistem existenţial perfect – fiecare grădină cu buruienile sale.

Răi şi lacomi – cât ne întoarce această asociaţie de trăsături la ferocitatea animalelor sălbatice. Ne-om fi îndepărtat vreodată?

Cea mai răspândită ocupaţie a oamenilor e cea de înşelător de semeni.

Când locul pe care stai ţi se pare nesigur, te sperie şi un fir de aer.

Spuneţi-ne, străbunilor, prin mâinile ce muncesc lutul sau doar se frâng la piept, prin apă, prin aer, prin pietre, de ce ne simţim tot mai orfani în ţara voastră, a noastră?

Să mori singur e cum s-ar stinge o lumânare pe care cineva a uitat-o aprinsă în lumea asta singură…

În singurătate creierul şi sufletul fixează adânc imaginile dragi a tot ce-au trăit şi nu plâng chiar dacă ai ochii plini de lacrimi mult timp.

Deosebirea esenţială între oameni şi celelalte fiinţe e că visează, visează veşnicii de viaţă şi în toate ei.

Credinţa în divinităţi iertătoare – cecuri, cecuri în alb pentru păcatele existenţiale pe care conştiinţa nu le poate duce.

E uşor de ruinat un oraş. Ca să-l refaci, trebuie să îndepărtezi întâi toţi hoţii…

Cel mai trist pe lumea asta e să nu poţi să fii de ajutor când e nevoie. În mod mai egocentrist, să nu te mai poţi baza pe tine şi să nu mai ai pe nimeni sau să fii tratat ca un animal inutil.

Din nimic tot nimic iese, oricâte operaţii i-ai aplica.

Despre realităţi de rahat… Au schimbat diareea pe dizenterie.

Arta, literatura, ştiinţa, filozofia, lumea virtuală – suntem deja complet pe terenul minţii şi al sufletului.

Iubirea – o masă electrică cu două, trei…, trei şi jumătate miliarde braţe duble.

Stomacul – organul decizional al câtor oameni!

umbric (1)

Mariana Fulger — Tue, 13 Sep 2011 18:45:58 +0000

nu poţi să iubeşti dincolo de iubire
nu poţi să mori dincolo de moarte
dincolo de iubire aş vrea să iubesc uneori
deşi aş avea implicit
dreptul la moarte dincolo de moarte
şi nedreptul de a spune nu
iubesc şi nu mă întreb de ce
atingerea aceasta a umerilor de aer
tremură ceasurile sufletelor
şi nu, unele gesturi nu se fac
nu se aşază dimineţile
în acelaşi colţ de geam spre mări sau munţi
nici amiezile când oraşul pare un cimitir
stilizate, crucile sunt toate într-un cerc de gherghef
vânzătorii de pepeni târzii vând bucăţi mari de miez
în hârtie cu versuri
şi tu nu ştii dacă vin spre tine
sau meditez ascultând timpul
în tăcerea ce nu seamănă cu tăcerea trecută
cu tăcerea viitoare
__

dă-mi un cuvânt
al tâmplei în palma ce-o sărută
voi scrie lumea iar şi iar
ca un copil ce-nvaţă să scrie perfect
m-am născut din tâmplă de vis

dă-mi o tăcere
a clipirii obosite de nesfârşita
căutare a absolutelor limanuri
ce nu miros a moarte, a scârbă existenţială
voi scrie patru cuvinte
OM – NATURĂ – VIAŢĂ – PACE
dintr-un colţ
mai atent la culoarea generală
un buchet de hortensii
pentru femeia ce-şi priveşte viaţa
în vitrina cu cărţi
aripile sale bat…

dă-mi gândul ce nu te-a pierdut atâtea lumi
voi scrie poezie pentru început aproape calm de toamnă
fiinţe în stare să existe superior –
nu ca mărire, ca putere sau orgoliu –
un pic la înălţimea zborului unui fluture
la existenţa unei frunze

dă-mi pasul pe vârfuri
şi mâna de aer ce-ţi sărută tâmpla
ţi le aşez în versul ce vine
cât te iubesc mai trebuie vreun cuvânt
spune?
__

poezia începe când sufletul
gâlgâie cum un izvor în tâmplă
când inima devine câmpuri
şi oraşe, şi munţi, şi oceane, şi ceruri
şi te laşi trăind în toate aceste vieţi
când ceasurile toate îşi trag minutele
orele…, veacurile
din umărul tău
ca un tei cu barba uşor aplecată spre piept
şi privirea înainte, mereu înainte
poezia începe când ştii că e „a” şi cu „z”
dar poate fi oricare altă literă
poate să fie infinitul
şi dintr-un capriciu
sau pentru a rezuma
scrii „a” sau „z” ca o mirare de-o clipă
ca o prezenţă a sufletului nostru de gâze
uneori speriate de lumină
pe un ţărm de mare care-şi primeşte viitorul
iară şi iară
__

sufletul poetul… ce nebun cu aripi mari
ce fir de timp
ce se scrie printre tei
îl întâlneşti uneori în parcuri
ori pe lângă teii aliniaţi stradal ai oraşului
sub mâna strânsă la piept
duce un caiet subţire
cu file scrise mai ordonat, mai ezitând
dacă om, tei, gâză, pasăre
ori poate numai gândul său năuc
întreabă cât e ceasul
ori de unde se poate lua trenul spre fericire
el spune invariabil
e o staţie de tren cu ceas mare, exact
imediat după colţ
insistaţi
__

eu le-mpart în două
ele se fac patru
le fac şapte
sunt doar şase zări
sunetele fără sunet ce-mi stau înainte
lume de arbore sub o lună pictată
pictorul a lăsat-o acolo
spre nordul magnetic
dovadă că poezia
poate începe de oriunde şi apune oriunde
nu e nevoie de chei de decriptare
nu se arhivează în afara niciunei clipe
când sufletul său îmi merge lângă umăr
şi totuşi vine nu se ştie de unde
__

paşii lor aleargă
sufletului jur
nu se prinde unul pe altul
nu se promite, nu se minte
aleargă jur, aproape, aproape
de la bătăile inimii la bătăile inimii
cresc şi cercurile cresc
dar vin iar şi iar
suflete copii, suflet părinte
__

îndărăt merg toate
îndărăt, deci, şi noi, poeţii
până când prunci
pe lângă câte-o apă
vom învăţa poate drumul, zborul iar
şi nu vor mai fi singurătăţi şi lacrimi
nici anotimpuri bolnave
vom merge poate numai desculţi
şi vom mânca uneori doar pâine
dar să nu-mi dai drumul
mâna de-am să vreau să eliberez
din mâna prea ştiută
pentru vreun pas fără poezie
fără dragostea asta în afară de timp
să ţii strâns la suflet
__

coboară încet ca o anemie
care te va lăsa alb-alb
şi glasul oraşului e mai domol
orchestrele clipelor şi teatrele
au stagiune la preţ redus
e rouă pe alămuri
şi în lătratul câinilor
piţigoii dorm încă
din bucle de timp cu aer familial
străbat ascuţite trilurile peruşilor
întind mâna şi din ea
se leagănă spre asfaltul umed
frunzele teilor în lumea de zori şi tăceri
în lumea de trăit şi uitat
înaltă până la nivelul trecerii
paşilor altor şi altor tei visători
marea scrie pe nisipul tern
toamnă
__

el vine când îi e dor mult
eu îl iubesc umbric mult, mult, mult
nu vă închipuiţi niciodată mai mult
vine cum vin umbrele
fără să-şi rupă tălpile pe drumuri
fără să aştepte la uşi
să treacă praguri
are nume ciudate, de nori,
de umbre zăbăuce
trăind una prin alta frumos
cum deşiri dintr-un ghem alb-noptatic
zile în care nu se moare, nu se plânge
nu mai suntem exploataţi, minţiţi
vine să-i scriu pe frunte al meu
şi să nu-l uit – nici n-aş şti când
doar întorc tâmpla
după un gând ce cheamă în alte rutine
şi vine iar; am spus rutine
un dor convertibil în etern
__

trecea un car gol prin vară
de ce e gol, întreba mama.
merge să încarce de undeva, spuneam
ce să încarce? mai e fericire între oameni?
ochii i se întristau şi lucind
se fixau pe mânerul porţii
o aşteptau alţi bătrâni pe drum sau numai drumul
mersul ei, mersul lor de şcolari
rătăcind între casă şi şcoală
între şcoală şi casă
până-şi aminteau unde e acasă
sau doar că le e foame
şi că vor să fie mai curaţi…
se ruşinau privindu-se unii pe alţii
……………………
trece un car gol prin iarnă
şi drumul e gol de mersul lor
cuminte/ştrengar
de la câte-o fereastră de casă ori azil
ne urmăresc trişti-veseli
ochii lor

du sufletul acasă înainte de uitare
ai părinţi, n-ai părinţi
ai undeva în minte un loc de întoarcere
nu întreabă nimeni
îl du, poarta, pereţii, treapta, scaunul
icoana
au toate ochii, braţele lor
iar tu, bătrân sau prunc
dăruirea, atât
__

într-un strop de viaţă (gânduri personale) (n – (k+4))

Mariana Fulger — Fri, 02 Sep 2011 19:00:14 +0000

Să fii bun înseamnă să te înfrângi continuu în latura sălbatică, meschină.

Zeii… câte speranţe, câte vini punem în spinarea unor iluzii…

Crize economico-financiare? – Le-au determinat vreodată cei mulţi şi săraci?…

Invidia, răutatea, rapacitatea, sălbăticia, mârşăvia, laşitatea – câţi dintre noi putem scăpa acestei oglinzi otrăvite? Câţi ne înghesuim în ea de bună-voie?

Dezbrăcată de sacral, viaţa omului devine Natură pe picioarele sale!

Hoţul strigă hoţul, dar să nu-l credeţi până când nu se va prinde!

Popoarele tolerante au conducători mârşavi.

Morţii nu se prea întorc decât pentru… vot!

Nu sunt destule combinaţii de sunete şi semne pentru a ilustra visurile oamenilor, nici neomenia.

Şi binele trebuie să fie rău ca să învingă răul, deşi, cu răbdare, cu raţiune, se poate învinge, măcar uneori, cu binele bine.

Poezia se scrie cu bucăţi de suflet până când înveţi să fii sufletul poezie.

Fiinţa – lume de existenţe cu aceeaşi adresă, dar cu timpi diferiţi.

Dreptatea – ce Babel, ce teatru trist, cu iz comic, dacă eşti mai hâtru, când cei puşi s-o împartă n-au niciun interes să fie dreptate.

Pentru setea de acumulări materiale ale unora dintre oameni pare să nu ajungă însăşi viaţa. Moartea amuţeşte glorie şi sete fără osebire.

Duc sufletul de mână. Nu, el mă duce. Unde, îl întreb? Unde, mă întreabă. Viaţa e tot mai străină. Priveşte, privesc şi mergem mai departe cum pe un drum îngust printre dărâmături ale unor oraşe până ieri trepidând de existenţă.

Suntem bolnavi de reflexii, oglinzi create de natură pentru a se înmulţi şi a muri, a gândi, a crea, a distruge, reflectându-se şi reflectând continuu materia-energia infinitului.

Banii în exces ca şi dragostea în exces luminează şi schimonosesc minţile oamenilor.

Ape, ape… câte suflete şi o zi ce se prelinge în amurg…

Plictiseala – un de ce adresat pasului următor; convalescenţa sufletului; un mers pe loc în gol când în jur e viaţă.

Ceruri, câtă modestie aveţi în comparaţie cu unii oameni!

Ochiul vigilent şi pregătit face viaţa însăşi să lucreze corect.

Existenţa popoarelor nu trebuie raportată continuu la existenţa celor care îi conduc, parcă aşa vor să spună ei care sunt acolo ca slujbaşi ai popoarelor şi nu ca stăpâni.

Puterea – ce os mic pentru atâţia colţi hămesiţi!

Nu clipe freamătă timpul – site pentru aşteptările şi pierderile tuturor.

Banul – singura apă care curge constant în sus!

Viaţa – ţigara pe care o arde de (aproape) o eternitate moartea.

Sărăcirea constantă a poporului duce la degradarea generală a ţării.

Numai tiranii şi nebunii se cred veşnici.

Când îţi dai avutul fără judecată, ajungi să trăieşti cu chirie…, să cerşeşti.

O conducere nefericit aleasă (instalată) care se impune înseamnă sute de ani de întârziere în existenţa unei naţii.

Dacă ai un vis, ai un cer mai mic sau mai mare, după cât de mari îţi sunt aripile şi mai ales cât de puternici umerii, ochii şi mintea. Ai spre ce să tinzi, de ce să te trezeşti…

(de completat)

de dor… (5)

Mariana Fulger — Thu, 25 Aug 2011 16:23:43 +0000

se ia suflet-muză
alb ca o pânză de bandaje
poezia fără culoare va fi
dar mergi, curat suflet-muză,
în sufletul meu, cu sufletul meu
n-or să te doară tălpile
nici ochii de prea risipa de viaţă
mama eternă aşterne şi şterge
când vine timpul aşternerii, ştergerii
dă mâna, dincolo de fântâna bătrână
vom privi prin fereastra bătrână
umbrele zilelor altor suflete
romane de se vor scrie
le vom duce în suflet
poezia pe mâna ce trăieşte
veşnic poate peste mâinile noastre
ca o garanţie că nu se poate pierde
când vom trece îndărături
lumile ce ne ascund paşii
în trecerea câte unei clipe
când am uitat să privim
înainte
__

poţi să iubeşti un suflet
enorm şi încă o nemurire
poetul, scriitorul, pictorul, sculptorul, compozitorul
strâng mirări-iubiri ca nişte copii
scormonind după gândaci coloraţi
aiurea între drumuri poate
pe tâmpla apelor…
sufletele lor vibrează infinite zări
când şi când se mai vede un drum
un dor de a merge la margine de tot
suflete însetate
în sufletul meu, bătăile inimii sale
badum – badam, fââşşş, piuuu, badam
mirări-iubiri cuvinte, sunete, lumini-umbre
ca nişte zile pe pânze de cântec
în acelaşi zbor
__

treceam prin toamne
şi el se mira: de ce treci prin toamne?
nu sunt veri cu puzderie de culori?
treceam cu caietul sub braţ
cum coşul cu parfumul copt al merelor
aş fi dus
el se mira: poezia se scrie azi
direct pe suflete
ştiu, am râs; caietul e pentru evidenţe
m-a prins de umăr
şi m-a rotit, m-a rotit… vezi?
sunt anotimpuri calde, vii
cât vezi cu sufletul
în toate prispele cădeau mere, pere, gutui, nuci
boabe grele lăsau viile
în zări se arămeau pădurile,
drumurile se îmbrăcau în cărţi poştale
timbrate de brume
coborau multiplicate din visele noastre
şi din nevis ca un prinos de viaţă şi trecere
cu ele scriem ieri, azi… o veşnicie
înmugurind în suflete şi inimi de visători
__

se ia raza cea mai albă
se ascute, se ascute
cu suflet bolnav de zare
se şopteşte, se numeşte iară
mâna ce scrie astăzi
şi mâine, şi mâine…
chip de lume curată
la un geam cu străzi în umbre
pe un umăr blând de şoaptă
pe un colţ de corn cu lapte
trei cuvinte, drepte poate,
dar strâmbate de vreun tunet
într-un colţ de cer de august
nahpets, csebui et
__

eu trăiesc prin tine
dar spun tuturor acesta-i străinul
nici tu nu trebuie să ştii
trăiesc prin(tre) umbrele tale
aici, în minte, în piept şi în afară
oamenii numesc asta dragoste mare
eu trăiesc prin(tre) umbrele tale
trăiesc prin tine cum prin fiinţa luminii
a ploilor, sunetelor şi tăcerii
şi nu recunosc – ar fi mult
uneori mult suflet din fiecare
ar creşte şi s-ar risipi
cum clipele de fericire
în ochii care uită
ori nu mai ajung
__

tăcut gândul bătătoreşte zările sale
mirare concentrată
ca o zi de întrebări-răspunsuri mensa
roşii trandafirii noptatici
obosiţi de lumina artificială
spun în şoaptele lor: a mai trecut o zi
ca nişte culoare se scriu cuvintele
între lumile urlându-şi tăcute
viaţa de galaxii între galaxii
într-un rotit continuu şi bătaia inimii
uneori se aude o uşă ca o deschidere de pleoape
cineva se naşte, cineva se roagă
cineva cântă, cineva râde
cineva se miră, cineva plânge, cineva moare
cineva fluieră, cineva bate într-o poartă
apoi, muzica de fond a infinitului
ca un câmp prin care umblă
întunericul dintâi
prin care vine somnul
__

o privire a fost de ajuns
ere au venit apoi râzând sau smerite
cum pruncii la-mpărtăşanie
o privire şi-am băut, şi-am băut fericire
de pe tâmplele, de pe buzele sale
râzând, iubind, scriind
am mers în timpi, în contratimpi
fără margini, fără ieri, azi sau mâine
doar zarea pe care scriam etern
mai temerară ardere, mai întreagă nebunie
n-a fost să fie
sau poate a fost şi e bine
în lumea asta tributară urii, banului
din zece-n zece, din cinci în cinci
oameni, tei, cerbi, fluturi, albatroşi…
să se scrie clipelor de poezie
de dragoste
nebune
__

eu îl sărut pe gură mult
el înţelege şi mă iartă
mă iartă
şi când îi umblu prin suflet zvârlugă
şi urc, şi urc, parcă
dealurile copilăriei
n-am sfârşit şi nu voi sfârşi niciodată
dar urc şi el mă iartă

eu îl sărut pe tâmplă ca o nălucă
şi el se-ntoarce, se-ntoarce
înnebunit de vreo iluzie
în care mă crede însuşi cerul

eu îl sărut în vis şi în tăcere
el trece ca un domn
printre visele mele
cum printre teii întomnaţi
eu îi strig mută
femeia pe care-o cauţi
e doar o părere
__

n-am să te iubesc mai mult de-atât
şi nici mai puţin, cu siguranţă
ere de tăcere au venit
şi-au să vină neoprite poate
dar sufletul am doldora de surâsul
şi de lacrima ta
umerii bogaţi de zboruri
deşi nu m-ai întrebat numele
decât ca o mirare de lunci
când se lasă primele ninsori
şi nici eu nu ţi l-am spus niciodată mai mult
şi neştiuţi ca două umbre de fluturi albi
umblăm de mână
fără să întristăm,
fără moarte
__

dorul e o stare de aripi crescute din tâmple
un strigăt aproape mut
de parcă inima aleargă cu mâinile întinse
ca un prunc de doi ani
ce se întrece cu piţigoii şi porumbeii
şi uneori, uneori
cu infinitul
să atingă zarea
dorul e o stare de tâmple
despărţite printr-un timp
tot mai plat
când mâna celui care visează
le cuprinde pe amândouă
minutul rămas e totdeauna poezie
__

de dor… (4)

Mariana Fulger — Thu, 11 Aug 2011 19:58:06 +0000

tăcere mai e între noi uneori
şi coala asta imaterială
pe care aleargă cuvintele smintite de căldură
cum de un examen medical
la care ţi se spune sec nu se mai poate face nimic
aerul însuşi (imaterial) se întoarce apoi
şi-ţi scuipă-n faţă
n-ai nimic
coala aceasta pe care aleargă degetele
ca nişte picioare lungi
şi un chip la o cratimă distanţă de zare
care spune nu ne trebuie alţi eroi
sonorul se anulează
versuri mai mute şi mai betege curg…
imaterial şi el, sucul de aloe e cald
rece le-ar fi putut revigora
ud tâmpla, e destul
aride, cerurile imateriale de tot poate
tună scurt
zâmbeşti… nu, într-o lume ca asta
într-o poezie ca asta,
coclit, înecat în atâta zahdar existenţial
orice gest tandru pare nesortit
__

mi-au spus încheie-te la suflet
începuseră ploile de august
dar nu-mi păsa
una câte una
mâinile de vishnu ale visului
îmi uneau mâna stângă cu tâmpla opusă
şi de-acolo înapoi spre întâiul licăr al luminii
tandră aripă poeziei
__

tu, Stephan, habar nu ai
de ce te iubesc
şi nici eu, năucă
număr zi şi noapte motive
în umăr, în degetul care-ţi urmăreşte surâsul
ca un străjer de drumuri de vis
în sprânceana dreaptă
care-mi aruncă uneori bucăţi de drum
în talpă, în călcâi, în genunchi
nu, mai mult din bază nu intră în călătoria asta
şi uneori nici adâncul pieptului
în minte trebuie să am un fel de ţară
un fel de mare
pe malul căreia ai clipele
şi-am învăţat să te ascult
am învăţat că sufletele
mănâncă toate din acelaşi bol
la aceeaşi masă
cu trei picioare
cum pruncii mulţi în casele sărace
diferenţierea e numai în felul în care priveşte
fiecare sufletul celuilalt
un fel de mare pe malul căreia eşti
vesel, trist şi meditativ
şi eu ascult, ascult
şi nu ştiu niciodată de ce te iubesc
__

şi iar nu mai ştiam
de ce ne cheamă cel de dincolo de zare
cea cu scoici şi meduze în păr
cel etern în suflet
cea cu sufletul prea bogat de vers alb
se năruiseră toate umbrele într-un ce
despre care nu întrebase nimeni
străzile tuturor oraşelor şi ţărilor
răsunau ciudat
de parcă un ceas număra clipele îndărăt
într-un fel de clopot de gară de câmp
şi nu mai venea nimeni
doar soarele cu căldura-i sufocantă
urmărea o gâză ce urca pe şina încinsă
a dispărut apoi
o fi fost o iluzie…
__

am cerut oamenilor să fie oameni
uneori, de multe ori
prea seamănă cu alte creaturi fără raţiune

am cerut celor care se iubesc
să zidească eternitatea în inimile lor
şi să n-o ardă în resentimente

am cerut conducătorilor de oameni
să nu uite că sunt responsabili
pentru viaţa lor prea sărmană de câte ori
mai mult decât pentru destinele proprii
şi ale familiilor lor

am cerut părinţilor să rămână demni
în faţa propriilor copii toată viaţa
am simţit uneori dezamăgire
cum dezamăgesc la rândul meu

am cerut copiilor să devină oameni buni şi liberi
buni şi liberi să rămână

am cerut poeziei să ne păstrăm
în afara liniilor care formează şi constrâng
oglinda să arate spectrul sufletului

am cerut politicienilor de pretutindeni
să redevină măcar o dată pe an simpli cetăţeni
mi-am imaginat în acea zi
multă linişte existenţială

am cerut muzei să nu mă uite
dar şi să nu mă plictisească
am ştiut de multe ori cum mi-ar suci gâtul
pentru că nu reuşeam să-i dau chipul etern

am cerut bigoţilor să renunţe la ceruri cu zei
să înveţe libertatea de a trăi şi a muri
ca un tei, ca o floare de portocal
ca un porumbel, ca un fluture, ca un vultur

am cerut sufletului să rămână bun
prea multe dureri încep cu timpul
să-l sălbăticească
__

priveam unul la celălalt
dar nu era celălalt, nici unul nu era
o hologramă
agăţată de degetele cuiva imposibil de mult
şi o alta în degetele cuiva prea de aer
priveam şi ne dureau ochii fiecărui suflet
în ochii noştri din fiecare poem sau roman
cum culorile în tuburile care le-au conţinut
şi punctul care ne îndepărtează uneori
ca o sentinţă indiscutabilă la nepoezie
aplicabilă înainte să se fi format
i-am închis, deci, două-trei clipe
şi ne-am privit cu frunţile
cu umerii, cu bătăile inimii
cu mâinile până ne-au spus
atâta dragoste nu ştie nimeni
iar dacă ştie
nu e posibil – oamenii
trebuie să rămână conştienţi de ce doare
de ce moare din ce în ce mai mult…
__

vom învăţa şi mâine
precum din ochii mamei vom citi în etern
cine seamănă norii, cine stelele fixează
părelnic în cuibul lor de ibis
şi le permite
doar uneori la sute de mii de ani
să se întoarcă în umbră
întâmplarea, legile nescrise ale începutului
vom invoca şi vom alipi singurătăţi
speranţei, răzbunării, bucuriei, dragostei… morţii
în chip de zei
ne vom picta frunţile şi inimile
cu zori, cu amiază, cu uitare
rădăcini, râuri, vene, artere
nu-ţi feri chipul, umărul
sunt anii după noi, după ei,
nu există uitare, nu există
întoarcere în perfectul nimic
fără această irizare continuă
a ochiului, a inimii materiei-energie
a sufletelor unul în altul
în altul…
__

cuvintele cum armiile veneau valuri-valuri
şi se opreau în câte-un cătun
sau o margine de oraş
era linişte atunci în minte
şi-mi spuneam că-şi odihnesc sufletele obosite
dereticam în suflet
şi-mi luam doză suplimentară
o secundă multiplicată cu aşteptarea
trăiam aşa – o ţară de aşteptări
împărţită în vreo opt miliarde de suflete
dacă n-or fi plecat în altă lume
migraţia de suflete se întâmplă
când nu-ţi mai suporţi urletul de animal
care nu mai înţelege viaţa
şi-şi scutură capul violent
în timp ce goii de orice conştiinţă râd
poezia?… am răspuns unui suflet
care m-a întrebat
e un fel de casă
când va fi bună de locuit
voi agăţa pancartă în piept
pe dinafară… de dor… sau cine
mai ştie ce altă mirare
__

coboară mâna
aerul e sărac noaptea asta
obosită, fruntea tuturor poemelor
a aţipit privind amurgul
ceasurile tuturor caselor
descriu un timp de nebunie
în care se-nvârt, îmbulzindu-se
nu se ştie spre ce
hapsânii, hapsânii şi săracii
dacă aş arunca un pumn de monede
s-ar arunca peste ele fără osebire
dar parcă mai mult primii…
__

tăcere… treceţi mult în umbră,
trăiri ale mele,
să aud pământul
pare o stea îmbrăcată în carnea anilor
paşilor şi a zborurilor,
a lunecării şi tăcerii, a tânguirii şi irumperii
umbrei infinitului
poezia se va înfăşura peste toate
ca o lacrimă subţiată continuu,
ca o privire de prunc
trăind revelaţia existenţei eternităţii
între mâna sa întinsă şi razele soarelui
pătrunse prin fereastră,
în prima casă de naşteri
tăcere… e un timp al florii de lotus
când totul în jur trebuie ascultat în tăcere,
cum timpul însuşi îmi pare că ascultă viorile
într-un teatru de vară
sau toate malaxoarele astea ale dimineţilor noastre de orăşeni
__

eu n-am cântat în vers bărbatul
şi sufletu-i prea schimbător
umbre, umbră, una singură
cu mii de mii de aici, atunci
acolo, acum am adunat
a sufletului, mereu a sufletului
viaţă, neştiind poate alta,
gândind poate de prea multe veacuri
de auzire a sufletului
că suntem sluţi fără jumătate de noi
iar această jumătate poate fi
mai bună decât o umbră?… nu
oamenii mint, pleacă, uită, rănesc…
__

scrie, inimă,
albastre de prea multă cerneală
secundele aleargă pe masă
cum degetele pe clapele unui pian în amurg
duse de vânt şi ploi pleacă tăcerile
scrie cu mâna la tâmplă
sau la inimă
ca şi cum răsunetul acela compus
ar fi poezia ce mai ştie
şi poartă cumva întoarse
tâmplele spre muzica teilor

spune uneori că par betege
toate aşteptările cum orele în ceasurile gărilor
ce nu mai ştiu sosiri şi plecări
în poezia asta
scrisă în trezirea şi somnul ferestrelor
în somnul şi trezirea caietelor aşezate lângă tastatură
somnul şi trezirea zilelor de caniculă
în albastrul pământiu
al cerurilor când începe să plouă
în adormite-treze mâinile mele
scrie dor… dor suntem şi dor toate
în lumea asta de cuvânt-necuvânt
a tuturor
__