bogat e sufletul meu de poezie
ca o fântână de necuprinsa boltă
născându-şi zorile şi amurgurile
în apa ei clară
hoinari umblăm încă din prima clipă
când ochiul meu şi ochiul ei curat
dinăuntru
şi-au spus pe numele de frate

ninge alb, ninge albastru
acest aer, acest cer
goi de nume, goi de moarte
ne purtăm de mâini
copii ai ultimei dimineţi de vis
ninge mâine, ninge a fost
ninge litera ce va veni târziu
ca o pată, ca o poartă
răsturnând înţelesuri
sau doar lumina ce s-ar scurge
dintr-o zi, ultima zi

să sting lămpile în mine
ca-ntr-un oraş cu trafic intens 24 din 24
să pot auzi greierii
în iarba crescută înapoia ochilor

dragostea – oglindă în care două suflete
se întâlnesc doar la definitivarea
unghiului din care călcâiele lor
par genunchi de copil faţă în faţă
înaintea legendelor
înaintea cuvintelor
sufletelor dimineaţă
prânz şi amurg
noaptea am dormit
şi visând am venit pe lume
încărcat de păcate

iertare de câte veacuri vinovate de înstrăinări
şi-or fi cerând sufletele noastre
aud adesea «iartă-mă» şi parcă aerul
îşi retrage mâna
cuvintele trăindele în lumea lor
ne-au dus sau le-am dat putere să ne ţină
în acelaşi timp chiar dacă uităm…

cu mâine, cu mine alerg înapoi
e ziua împietrită şi cărarea o penumbră
prin care alunecă înainte
aşteptările de la începutul lumii
şi dangătele clopotelor
trăsurilor şi tramvaielor în alt spaţiu
cu un timp aproape paralel
ca şi cum ar fi pornite în aceeaşi zi
la zero şi un buchet de zori
aleargă poeţii lumii
cine va purta poezia
privesc statuile şi potecile
e o senzaţie de stranie sfinţenie

şi vine un timp când stau în mijlocul vieţii
ca o distilerie de suflete intrată în ruină
un cerşetor care nu aşteaptă nimic
doar priveşte viaţa printre clădiri
şi trecători ducând fabricile lor
de iluzii
trenul care vine în fiecare zi la ora n
fără o viaţă, o dragoste, un ideal
ia un om, o pasăre, un câine, o gâză, un arbore
paşi mai ales şi vis
ducând cu sine în sine
parc-ar vrea să spună să privim mai atent
fiecare clipă

sufletul – iluzie cu capul pe genunchi
sub el tomul de poezie de dragoste
l-aş chema, dar imaginea lui
îmi străbate ochiul de la început
aproape ca o mână de grâu
în lumina dimineţii
în care-ţi vezi trupul de înger

când mă chemi, gândeşte că nu am trup
şi n-am avut niciodată
gol de ţărână umblu printre fiinţe şi umbre
întrebând aerul şi ploile unde-şi au izvoarele
tu care juri că mă iubeşti şi uiţi, uiţi, uiţi
aşteaptă-mă înăuntru unde lutul e cel mai departe
iubirea de pământ e foamea de infinit
murind din suflet în suflet
singurătate, da
şi configuraţii de real care putrezesc

rămânem în urma sufletelor
ca nişte prunduri de râu golite
ca nişte stârvuri de lişiţe
când peste plauri şi băi de nuferi
trece aerul dimineţii
ia această rodie şi această cană, frate, e viaţă
şi mergi, nu mă privi, nu privi zarea
ca pe un străin
spre sud
copiii de aur ai deşertului umblă
în căutarea apei
prin ei vorbesc duhurile
pământului sau doar primul schelet de om
implorând aducere aminte

îţi spun atâtea suflet străin
de ce-ţi spun, de ce mai vin
ca un anotimp spre o singură poartă
un singur drum când ştiu cât frig…
marea ca un cer lichid uşor confuz
sentimente tălăzuieşte şi lumini
ca nişte ochi – nu pot să le răspund
am să urc până la prima noapte
să pot deschide prima fereastră spre azi
iar dacă nu voi ajunge
m-am pierdut undeva

copacii mor precum fluturii
tulburând depărtări
ridică-mă, frate, la poarta zărilor
am sufletul bolnav de drum
lutul bolnav de somn

ţineţi-vă de mâini
oameni ai speranţei
să nu pot trece când disper, să merg înapoi
sufletul să-mi încarc de zori
şi amurguri în care oraşele
se umflă ca nişte fluvii
sau se leagănă liniştit
îngânând pietrele la margine de timp

un om de foarte departe mi-a spus într-o zi: te cunosc
o pasăre, un salcâm înflorit, aplecat mult peste apa mării
o dâră de fum, lăsată de un avion ce se pierdea spre câmp
o fereastră pe care se vedeau urmele mâinilor unui copil sau bătrân
o bulă de aer, ecoul râsetelor copiilor în casa care ieri avea puţine lucruri şi multe porţi spre basm
o cutie de conservă ce se rostogoleşte în parcare la şase dimineaţa, amintind o zvârlugă tăcută, undeva în timp, şi o stinghie la capătul căreia se rostogoleşte, în fuga-i, o cutie de cremă de ghete, neagră sau maro
un crâmpei de hârtie cu scrisul spălat de ploi şi soare, pe care se distingea încă: mă întorc
un vis care mergea printre oameni în lumea lui de vise
un pian, undeva, lângă o uşă, pe un vapor uitat
un tramvai care pleacă în fiecare dimineaţă de la Griviţei la Gara de Nord lăsând în urmă un ghemotoc de om cu ochi mari, aproape negri, lăcrimând
patru, opt, şaisprezece… ochi dintr-o lume în care copilăria nu poate să treacă
guguştiucii, vrăbiile şi un câine care priveşte curios prin gardul de sârmă pe care se pârguiesc în tihna toamnei ciorchini de struguri negri
un leagăn atârnând încă de ramura gutuiului din spatele casei
vântul care intră prin uşa crăpată puţin şi căruia un bunic liniştit, la masa de lucru, reparând un ceas, îi spune: aşază-te, frate
o privire adâncindu-se infinit în geamul unei biserici
o secundă ce pare să fi dat ocol universului de milioane şi milioane de ori
o ciupercă albă înălţându-se dintr-un trup de insectă moartă
o pădure de unde, ce se răsfiră peste fiinţe şi pietre ca o ploaie blândă
o fântână în care se adună tot cerul; deasupra ei, altă fântână
o întindere cu iarbă pe fundul oceanului
o pârtie pe care aleargă, bucurându-se, copiii, oamenii de zăpadă şi câinii
o fotografie veche, oglindită într-o vază cu crini
o piatră cu iederi, pe care un ţânc visează că va înţelege cândva începutul lumilor
un oraş fremătător ca un codru prin care merg la şapte şi jumătate dimineaţa
un autobuz rămas departe în timp şi la care am să mă întorc la amiază
o aulă de universitate prin care am trecut ca un zvon
un buchet de mireasă răsfirat pe mormântul bunicii acoperit de prima zăpadă din acea iarnă
cataloagele îngălbenite în arhivele acoperite cu praf şi ani ale unor şcoli de ieri
un rest de scaun într-o grămadă de pământ, pietre, tencuială spartă şi geamuri
o căruţă cu pâine care urcă, de aproape două sute şaizeci de dimineţi, dinspre orăşelul, cum ar spune străinii, în care mă aşteaptă o sală de operaţie, pentru că nu mai ştiu dacă am fost în lume atunci sau ea a crescut în mine în timp
o reflexie de fericire pe obrazul plâns al unui copil singur
o mamă şi un tată întorcându-se de la muncă aproape de miezul nopţii
o bibliotecă într-un perete de lemn construit anume să trăiască romane, poveşti şi poezii
un acarian, un prieten vechi trimiţând urări de sănătate
un suflet prea departe, prea târziu, prea aproape, prea devreme, prea drag etern

vine un timp când nu mai poţi
să te alienezi citind, iubind, sperând, disperând
priveşti în gol şi asculţi
ultimul tramvai se grăbeşte spre depou
meciul dintre intenţii şi delăsări s-a terminat egal
nu huiduieşte nimeni pe nimeni
doar câinii latră câinilor din alte cvartale
un reporter orb într-o cutie de carton
peste care picură când şi când rouă
mi-aş aprinde o ultimă ţigară, dar nu fumez
sau aş muşca dintr-un măr dulce
şi aş râde ca un copil în timp ce scriu
despre dragostea ferestrei de spital
pentru cel mai visător hulub
pe străzi urcă duhurile trubadurilor şi trăsurilor din alt timp
un cocoş răguşit într-o curte din vecini
strigă repetând că-i trecut de miezul nopţii
bulgăre din destine se rostogoleşte pe n pante în z planuri
amestecându-se în ochii mei obosiţi
sunt atâtea feluri de a primi
multe altele de a da expresie viziunilor tale de om
încă aici, al vieţii, al căutărilor
am să adorm visând că urcăm
în fiecare zori dinspre mare
mesageri ai infinitului
sau doar căutători de lumină

vom dormi mai aproape de uşa de piatră
de pieptul primei mame
şi al primului tată ţinându-ne de mână
dacă vom obosi
jumătate tu, jumătate eu
vom fi inimă lor
nu va mai fi apoi drum de întoarcere
se vor fi reunit ca două prime ape
la fel de albastre, la fel de sfinte

ploaia e o condiţie sine qua non
o dimineaţă în trepte curgând peste viaţă
mănânc fără să simt gurile din mine lovindu-se
doar ochii sunt ai pământului
până la desprinderea de foame
spălate cenuşile existenţei mele
tulbură piepturile morţilor

atâtea chipuri în apa durerii
atâtea glasuri întoarse
luntraşii destinului cu ochii goi
vin la mal în fiecare dimineaţă
alte şi alte… transporturi
poezia clipelor de extaze
ca un boi de pe obrajii curvelor
se curăţă lăsând cicatrice,
descărnare

nu vei cunoaşte pietrele
fără a-ţi aşeza în ele sufletul
au strigăte aparte, au
drumul dintre ultima poartă
şi casa în care ţi-ai strâns peregrinările
priveşte-l: sclipeşte sub rouă
sau râul ce îl spală e o perdea aproape
cum universurile în scocul lor
de clipe

simt cerul picurând eternitatea
trebuie să fi murit de mai multe ori
pentru a înţelege nevoia păsărilor pheonix
de a recăpăta înaltul

să-ţi asculţi scurgerea printre icoane
ca un aer ce unduieşte perdelele
sau doar pânzele de păianjeni în bătrâna casă
din care au plecat generaţii de fluturi
trebuie să scrii urmându-ţi albia
un fel de a fi drumul făcând abstracţie de văz şi teamă

eu ştiu că nu e nimic în spatele inimii
şi că toţi vânzătorii de crizanteme
au ceva din ochiul toamnei
aşa cum pasul acesta grăbindu-se
spre casă
are ceva din atingerea braţelor tale

scrii numărându-ţi paşii până la eliberarea
din descompunerile lutului
scrii ştiind că între masă şi infinit
e doar o privire urmând această şerpuire
de semne conţinând esenţa şi risipirea lumii

Ei priveau visurile noastre ca într-o oglindă spartă şi nevăzând nicio lume cunoscută se îndepărtau. Nu-i nimic, ne spuneam rotindu-ne cu braţele deschise. Ca într-o gară la intersecţia a miliarde de universuri, fiecare îşi duce visurile lui, pe care uneori, până vine trenul sau mai mult, le împarte cu alţii, dacă vor.
Priveam aşa de uimită ochiul acela când în sternul meu, când în sternul tău, de parcă eram prima oglindă din care creşteau visători. Din noi spre ei se întindeau tendoanele unei zări uriaşe ce se hrănea din doisprezece sori şi căreia copiii pământului îi spuneau a fi. I-am spus Ann femeii aceleia care iubea temându-se că va pierde. El, John, avea pentru ea o iubire puternică, matură, dar ajunge să o înşele cu o amintire care îl bântuia încă. L-a iertat sau eu l-am iertat pentru că între noi cei din vis nu poate sta nimeni. Între noi şi real trebuie să rămână această punte. Pe ea începe durerea. Eşti ultimul chip, ultima lumină de care am să mă despart. Veşnicia e un truc al minţii care nu acceptă moarte – răspundea alt visător, ca într-o piesă cu visători foarte îndrăgostiţi de orice rază de lumină, orice clipă de muzică, de fiecare pas făcut sau doar intuit…, dar care voia să pară pragmatic poate pentru că suferise prea mult din cauza unei iubiri pierdute. Comunic permanent cu sufletele altor drumeţi, spunea altul, e ca şi cum ne-am născut din acelaşi sâmbure de lumină. Visele noastre uşoare ca nişte aburi la margine de timp. Scrie cum ai iubi, spunea un fotograf la fel de visător, aşezat dintr-o joacă a întâmplării lângă umărul meu. Nu mi te închipui pictând un sfânt în afara luminii. Toate crâmpeiele de sfinţi sunt arderi. Icoanele se retrag în morfismul lor şters. Statuile sunt îngeri cărora doar li s-a promis nemurirea. Verbele sunt în jocul acesta urmând paşii gândului trepte pe care doar sufletele noastre îl ştiu urca spre uşa prin care nu mai intră şi nu mai iese nimeni. Acolo în faţa ei e un drum. Verbele nu pot duce pe nimeni mai departe. Trece doar cine se leapădă de contur.
Între mine şi timp e o relaţie de creare reciprocă. Străinul care trece pe drumul său spune despre mine – străinul… şi totuşi fiecare există doar în condiţionare directă cu celălalt.
Ne-am întors din munţi. Ne era dor de izvoare cu apă curată. Sufletul ne era secat. O sete care se adâncea în fiecare zi. Seara pe la vetre se mai cântă balada lui Iancu şi Mioriţa. Cineva striga în gară că a murit Michael Jackson. Un fel de paralizie ne-a cuprins pe toţi ca şi cum un prieten foarte drag sau un frate ar fi trecut în nefiinţare. Concluzionăm că asta e viaţa şi urcăm într-un compartiment cu câteva locuri ocupate în care vom sta până la staţia de destinaţie. Ce zare goală uneori, ce adânc pustiu… Se golesc orele de noi precum mările de ceţuri. Haide să ne strângem în mijlocul vieţii. Depărtarea de iubire e ca dezbrăcarea de suflet. Sufletele sunt cele care pot să aştepte la infinit o iubire care nu vine niciodată real.
Scrisul, ideile, urcă mai încet, prevăzător uneori sau poate că o lehamite existenţială s-a pripăşit între globule ca un tăciune puturos în holda cu porumbi prea ridicându-şi spicele aurii spre prima stea, mereu spre prima stea, ca un semn de apartenenţă la prima zi a creaţiei. Sufletul e o poartă prin care cobor într-un timp al păcii în faţa îndepărtării zilelor, spre singurul râu despre care spun pietrele că ar veni de dincolo de timp. Tufele de muri şi corni, leurda şi castravanul, brusturii, sălciile, arinii, bulboanele în care mişună peşti cu burţile albastre, libelulele, ţânţarii, păsările, pietrele pe care le arunc stârnind constelaţii de apă şi soare, strigătul vreunei mame care-şi caută copiii, uneori tunetele şi stropii repezi ai ploii, apoi razele soarelui spun despre infinit, deşi pare închis într-un tablou şi ştiu într-un fel al meu că n-am să pot trece niciodată de sticla care doar uneori se desface sub ochiul meu ca o pânză de apă care tremură sau aerul pe câmpurile şi şoselele topite de soare, dar prea târziu.
Ajunge să mă îndoiesc puţin şi te îndepărtezi. Îmi amintesc ziua în care spuneai cu regret că te-ai trezit din nou. Urma o poezie frumoasă despre un fel al tău de a deveni infinit, deşi poate ai vrut să strigi că eşti împotriva infinitului, aşa cum ferestrele sunt deschise uneori doar spre o părere. Rămânând pe malul acelui râu, am fost umbra care te-a durut de multe ori. Iartă. Scrisul e parte din tine, cum din mine e parte, nu descompunere, nu drog. Suntem ai cuvântului dintr-un rost aşezat în oasele noastre de vreun străbun mort prea devreme în vreun război sau sub munci grele şi care a visat un timp când să scrie în tihnă tot ce-i spunea infinitul sufletul său. Mă întreb cât din lumea asta chiar există şi cât e un spaţiu-timp al sufletelor care visează. O iubire între suflete poate avea universuri de copii, de visuri sau nimic. Nu cred că poate avea moarte, deşi nu se va putea afirma niciodată că a existat.

cum ai rămas în prag… şi
fiecare clipă e o carte despre
paşii până aici

sensuri se zvârcolesc precum şerpii într-un coş
şi stau cu privirea fixă
căutând liniştea
după uşa spre adevărul eliberator
deşi ştiu: n-am cum să trec
e însă acolo undeva
sau în alt coş, altul…
ar fi prea mult să consideri
toate sensurile şi nonsensurile într-un singur coş

greierii spun despre cărări pe care
umblăm împreună ai nopţii cununaţi cu stelele,
cu ajungerile
dar vom rămâne, spun sufletele,
în timpul care ne desparte părelnic
se cere să fii acolo când ele se ating
rostind eternitate

dinspre galaxii unduitoare
precum valurile şi vâltorile unui ocean,
vin zvonuri că soarele va răsări şi azi
plâng şi nu ştiu de ce
poate cerul a creat apă
în ochiul meu împietrit
pe drum
la capăt e o cutie poştală
de sute de ani
scrisori fără destinatar
pentru că nu mai e nimeni în viaţă
sau sunt şi nu le mai pasă
sunt prea fericiţi
alergând cu braţele deschise în visurile lor
împreună

trăiesc şi visez, visez şi scriu
cuvintele sunt bucăţi informe de suflet
ce doar părelnic încap
în stih
sunt uşi, coridoare
pe care vin şi pleacă
aceia care aşteaptă de la tine un răspuns

să nu strivim ramurile vieţii
cresc în fiecare zi puţin
printre pietre, tălpi, roţi…

muzica o împart sufletele
cum ar împărţi pâine şi apă
pe un drum sărac
molcomă, rapidă sau cutremurătoare
ne poartă orizont spre orizont
cum duce lumina, vântul, apa…

el stă cu bărbia în palmă
privind visător
un nor coborât peste oraş
în drum s-au oprit călători
cămile cu spatele încărcat cu desagi
şi vase cu ambrozie şi nectar
pentru serbarea de seară
la care vor cânta greierii
vor recita poeţii
şi zările vor dansa
în timp ce mesenii
critici şi clevetitori de ocazie
se vor ghiftui în voie
cu mâncăruri şi licori zeieşti

mâna îl atinge
un pic îndrăzneaţă, altul cu dragoste
se retrage revenind, retrăgându-se…
pe un ţărm grecesc, reverberant
alb suflet de poet
cântă dimineţi de catifea…

astrul zilei se roteşte
ca pe un acoperiş de prelată albastră
în restaurante, cantine şi case
răsună tacâmuri – oamenii se hrănesc
niciodată toţi, niciodată acum
sau atunci când foamea le slăbeşte
puterea de a urca sau coborî
scara vieţii

freamătă chitara în liniştea
unei după-amieze de duminică
uşor plictisită, părul ei
corzile aşază sunet cu sunet
precum o mână de înger
ceşti de ceai chinezesc pe aer

în prag scriu învăţând spaţiile
în care se desfac n
n+1, n+2,…, n+… pietre înotând în aer
cum te iubesc… ar spune Eminescu

nu pot înţelege
când a început, dacă va trece

sunt un scriitor fidel
precum o muscă albastră
care se întoarce zilnic
la resturile aruncate în prispă

precum un nor care pluteşte
ani lungi
deasupra aceleiaşi porţi

precum un dascăl care urcă
în fiecare dimineaţă la şcoala din sat
deşi toţi învăţăceii s-au dus
în dusul lumii

precum un cerşetor care se aşază
lângă aceeaşi icoană

un capăt de foame şi zbor
un abis personal
în care-mi arunc nevieţile
ştiind că în unele măcar
trebuia să încep să învăţ
acel timp când sunt apt pentru orice mâine

sorb cu sete cerul
dinspre mare urcând
şi-mi spun că viaţa
e un cântar
pe care se aşază balansând neantul
câteva nevoi ale lutului-energii
şi zări de visuri

de ce te iubesc – îl întreb
priveşte la chipul meu de mâţ
şi mă îmbracă în tandru
în privirea-i cresc apoi, depărtându-se
ca-ntr-un picur de apă fărâmiţându-se infinit
întrebări, îndoieli. nu eşti al morţii mele,
trăind, eu mor, îi spun
al sufletului eşti atât cât va fi timp…

locul de viaţă al unui om
e-o adunătură de lucruri şi întâmplări
fiinţe sau umbre
paşi de la unul la altul, priviri
mâini întinse spre chipuri reale
mâini atingând corpuri de aer
corpuri şi mâini de aer atingând
ochi şi frunţi aplecate asupra scrisului

spliterul aparatului de aer condiţionat
pare un radio din veacuri trecute
peretele capătă maroniul
unei gări de oraş de munte
oameni… de milenii cu aşteptările şi disperările lor
oamenii – nu ştiu cine
i-a construit cu atâta neorânduială
le-am spus: aduceţi orbul şi-l aşezaţi
cu sufletul spre semeni
ei au început să-i spele ochii
de lumină

scriu aşa orb şi ei mă privesc întrebând
ce anume ar putea să trezească foame
celor care ar putea să cumpere
aşa cum ar cumpăra cartofi sau pâine
scriu orb şi poate se gândeşte cineva
să deschidem un aprozar sau un magazin de pâine
aş alege o florărie de duminică
oamenii să ia când merg în vizită
sau pur şi simplu când se plimbă în parc
printre vrăbii şi guguştiuci
flori de câmp şi cer cu ploi şi soare aş oferi
dar sunt ale pământului, nu ale mele

ce nu poţi înţelege e mai bine să eviţi)

gol e dincolo de noi, noapte
prăpastia inexistenţei
îşi cască botul hâd la fiecare pas
ochii-i de neant veghează
iluzia asta în care biete umbre flămânde
ne amăgim cu un rost…
aprinde lumânarea, străine, şi ţine-o strâns
în dreptul ochilor
amăgirea cântă oriunde, strigă
pe scaunele teatrelor, străzi…
actul final, cortina şi bezna
să ne rotim, să râdem însă, balansul
ne va ridica deasupra întâmplărilor, norilor
vom fi bulgări de aer
în care vor creşte şi vor înflori
şi uneori, doar uneori… vor muri lumi
o clipă, niciodată etern

e o evidenţă a paşilor în beznă
ochii pereţilor, ai trunchiurilor, ai aerului
veghează alergarea spre ţipătul pescăruşilor
sau doar foamea de aerul sărat al ţărmurilor
unde, până vin zorii, dansează
nepăsători la trecerea vieţii
sau dimpotrivă visătorii de oriunde
soarele e destinul care ne cheamă
sufletele noastre şi al lui se vor contopi
în clipa din urmă în noaptea eternă
o voce de bătrân îmi spune că am uitat armele
şi burduful cu apă
instinctul de vânător printre cuvinte
un pian cer şi o vioară de aer
liberă să pot umbla până la sfârşit
precum cioburile de raze

cine ştie unde-am pus viaţa?
rătăcesc printre suflete şi pietre
ca umbra unui hulub
pierzându-se în noapte
un chip necunoscut merge spre casă râzând
în braţe cu un buchet de flori
în urma lui, vântul duce frunzele cărămizii
spre nord şi sud…
uşa se deschide şi în prag râde alt chip
bucuria vieţii… în altă casă
pe altă stradă, alte două chipuri
ar trebui să râdă, se ceartă însă
un copil plânge pe o treaptă a scării acesteia – existenţa
tristeţe
ştie cineva unde mi-am pus viaţa?
daţi-mi un capac de la un recipient în care a fost apă
şi un capăt de drum nemers
să scriu cât scena asta mă ţine încă
fericirea de a umbla fără foame
fără dureri – apă curată va curge
când voi răsuci capacul în dreptul pieptului –
va ploua şi-atunci clovnul ce strigă
unde mi-am pus viaţa?
va dansa fericit
ploile şi drumul însoţindu-l
şi viaţa

roşul e al stelelor
sângele ce muşcă lutul
înaintea morţii
albastrul al apelor
galbenul al candelelor
liniştea şi neliniştea ale trăirii

e un om acolo strâns ca un prunc
între două zile încă
sunt bucăţi mari de fum
ale sufletului flămând
înţelesuri ce duc spre niciun colţ de întâmplare
în scrierea destinului
doar unii oameni au curajul
să se desprindă
să-şi asume efemerul
toţi ceilalţi ştiu
imposibilitatea făţărniciei
în atingerea infinitului

închide ochii
lumina e un ferăstrău
cu un dinte în fiecare fereastră şi ochi
sufletele aşteaptă lângă pervaz
o clipă în plus de mirări

lângă singurătatea mea eşti de milenii
şi n-am ştiut până m-am născut a doua, a n-a oară
şi n-am învăţat cât se poate urca
la fântânile fericirii
dar trebuie să-ţi spun
nu cred în iubirea de lut
suflete nebune să trăim la margine de timp

stranii îmi par toate interpretările
pe care le dăm naşterii
dacă strângi toate culorile acestea
şi toate sunetele
obţii o noapte
în care negrul se resoarbe în nimic
lăsând în urmă infinit pur

eşti al inimii mele, infinitule
al auzului, al ochiului, al mâinii,
complice la foame, la sete, la somn, la drum
se poate mânca pâine, dimineţi, neant
cu o părere, se poate muri împărţind
se poate ajunge acum sau peste o iarnă
mi-e drag să colorăm imposibilul
să te desfaci din toate
şi să mă strigi înaintea nopţii

cutreier câmpii şi ar
din când în când
înţelenita limbă (română)
trimiţând lut negru deasupra
cuvinte ce vor lega răsărituri
triluri lungi de guguştiuci
şi zboruri de berze
cutreier poteci spre colibe de timp
una la malul mării
alta sus pe munte
cine poate înţelege de ce uneori
îmi par bătrân ca o biserică străbună
de ce alteori, copil, urc în spatele mamei
să ajungem înainte de prânz
pe planeta fânului şi a fragilor
copilării – alfabetele mi le repetă
prin transpiraţia ei blândă
prin nervii, venele şi arterele
sudate inimii mele, aripilor mele şi ochilor
de învăţăcel în ale zborului, ale iertării

la noi pe văi urcă secole
în matca râului
urcă sufletele
trebuia să fi ştiut raza
când lovea geamul să deschid pieptul
de copil
oare câte basme au murit acolo
câte existenţe?
îmi spui să-ţi dau suişul, dimineţile
când am înţeles risipa
boţului de lut căznindu-se să ajungă
la ferestre. era târziu
lumina lovea geamul într-un fel bolnav
pieptul se căsca nefiinţei, de fapt

barbar acest cuvânt – sec
prea neatent la nuanţele
insistentului verb a trebui
adolescent credeam că moartea
e o pauză de vis în care ai dreptul
să priveşti cerul prin lutul de deasupra
infinit

să râdem însă…

cu primul gând ce te-a chemat
şi prima lacrimă că vei fi departe
prea departe să mai pot ajunge
într-un timp despre care merii şi prunii
ar fi spus că e al privighetorilor
nucii şi gutuii al serilor ce vin tot mai grăbite
să îmbrace argintul stelelor
cu sentimentul că nu voi fi niciodată
ruptă de realitatea în care suntem ai unui spaţiu
de vise şi completări aproape banale
cu mici bătăi ale inimii
cu sensuri la care am vrut să pot ajunge
şi sensuri prea ascunse oricând
poate pentru că oglinzile nu pot privi în ele
cu tine pe care uneori te imaginez o nucă
din care am să port cea mai frumoasă rochie
la balul prinţului rozelor
alteori un potir înadins îndesat pe capu-mi
şi o proteză pentru restul trupului
să pot găsi fiinţa care să mă iubească
indiferent de formă şi de folosinţă
cu sufletul, da – asta sunt, prieteni
şi neprieteni, şi nu cer, pentru că nu-mi e foame
nici sete, şi nici de aerul prea bolnav uneori
nu mă plâng – drumul e al visului
ies uneori din iluzia-mi existenţială
şi merg în urma unui om trist
sau prea bolnav, privesc femeile şi copiii lor
mi-e dor de copiii mei, somnul
e o apă prin care merg strigându-i
o magmă ce se revarsă peste tot pământul
şi urc pe toate zilele când pas cu pas
am învăţat împreună viaţa
şi îi caut… urcaţi pe zilele lor, ei caută…
cu toate trec prin oglindă înainte
oglinda… forma-i fără înţeles
ca o apă fără niciun ţărm
nu, nu sferică, deşi punctul…

am învăţat să ard spărgând ceţuri de gheaţă
ca un copil m-am temut apoi de ardere
pereţii s-au strâns
ca şi când trebuia să fie înăuntru, înăuntru
spre un timp care nu se va naşte
am râs de durerile proprii şi de fericiri
un fel de mântuire de moarte
şi aşteptări
trebuia să fiu un clovn
toţi suntem dacă nu devenim pietre
şi nu refuzăm să putrezim într-un ospiciu

am nevoie să râd şi râd
să audă toate neputinţele
să piară, să trăim
fără foame, fără suflete
plângând în urma noastră
să râdem o oră toţi
pe bulevarde şi prin parcuri
ca un continent de clovni
făcând abstracţie de lut
acolo ne sunt rădăcinile
cerul crescând în sinapsele noastre
cere să fim trubaduri rătăcind în grupuri
pe undele infinitului
apoi să ne întoarcem la locurile noastre liniştite
de viaţă, de moarte

La peste doi ani de la noaptea despre care ţi-am vorbit, Elker lucrează pe un şantier la marginea deşertului arab. Zarea se umple de nori care apoi se subţiază şi dispar, ca şi când mâna unui pictor e acolo şi aşterne culoare, apoi se întoarce şi şterge. În spate se aud tălăzuirea mării, pescăruşii şi, rar, sirenele navelor. Privind muncitorii foarte bronzaţi care muncesc sub soarele orbitor al amiezii, îşi trage casca pe spate şi-şi curăţă nisipul adunat pe frunte şi în scocurile ochilor cu o batistă mare, albă, pe care o scutură apoi şi, desprinzând eşarfa şi scuturând-o, îşi curăţă şi gâtul. Umezeşte faţa cu apă din burduf, clăteşte gura şi scuipă într-o groapă pe care a săpat-o cu tocul pantofului de lucru. Cu vârful, acoperă şi netezeşte nisipul. Înfăşoară eşarfa la loc şi îşi înfundă capul în cască. Un muncitor îi face semn că se apropie proprietarul construcţiei, un industriaş arab stilat. Mai are încă vreo zece minute până ajunge şi Elker îşi mută privirea pe corpul clădirii ridicate mai mult de jumătate. Printr-un joc fulgerător al imaginilor şi sentimentelor, îşi aminteşte casa construită cu Teodosie, precum un stup mare, pe stânca albastră de deasupra râului, cântecul vesel al păsărilor amestecat cu respiraţia pădurii şi curgerea liniştită a timpului. Păstrează puţine amintiri despre mama sa, o femeie blândă şi firavă, care a murit pe când el avea trei ani, adică ajungea cu bărbia la masă, ridicându-se pe vârfuri. Până când a venit vremea să plece, locuind mult timp pe şantierele de construcţii, s-au adunat atât de multe amintiri, atât cele din casa din oraş în care au locuit până când Elker a crescut destul ca să-şi ajute tatăl la construirea unei căsuţe la marginea pădurii, cât şi cele mai rare din anii de studii în capitală. În ultimii ani, mergea destul de rar acolo, când bătrânul nu mergea cu el pe şantiere. Teodosie a murit cu un an în urmă, după ce îl internase la spitalul din oraş ca să fie îngrijit aşa cum nu putea să fie în şantier sau acasă. În anul acela ca un sfârşit trist de roman, lui Elker i se părea că însăşi pădurea respira ca un bolnav de cancer şi că trilurile păsărilor şi frunzele vor cădea într-o dimineaţă sau amiază ca nişte bucăţi de carne de pe sufletul lor obosit de boli. Doar imaginea Adinei, urcând treptele săpate în stâncă, aşa cum urca în fiecare dimineaţă, venind de la spital, îi lumina sufletul. Venea să verifice dacă bătrânul a dormit bine şi să completeze fişa de observaţii. Spunea «Bună dimineaţa.» aproape ritual şi trecea în camera bătrânului. Era obosită după tura de noapte, dar zâmbea. Iar lui îi părea că vine puţin şi pentru el, că într-un fel ar fi meritat (Ce gând idiot! îşi spusese imediat. De ce să merite?) să-l întrebe măcar o dată dacă el, Elker, a făcut febră peste noapte sau n-a putut să închidă un ochi. Şi mai venea pentru un fapt care pe el, dar mai ales pe Teodosie îl bucura enorm. După observaţiile pe care le făcea şi completa fişa, luau micul dejun împreună în camera umbrită pe jumătate de o perdea crem, a lui Teodosie. Razele soarelui jucau pe tacâmuri şi în ceştile de ceai. «Cine eşti tu? ar fi vrut să strige. Şi mai ales, cine-ţi dă dreptul să fii atât de frumoasă, de… perfectă?» «Nu există atât de perfectă – spuneau parcă ochii ei umbriţi de gene lungi, în timp ce sorbea ceaiul. Tăcea apoi şi el tăcea, gândindu-se că Teodosie ar trebui internat. Că acolo, în spital, au aproape tot ce trebuie dacă apar situaţii greu de administrat. Mai era şi timpul care pentru el însemna obligaţia de a fi la muncă la termenul stabilit, însemna luni lungi petrecute într-o baracă şi pe şantiere, cântecul câte unui muncitor, vuietul de ocean al depărtărilor, însemna, de foarte multe ori, singurătate. Ochii lui Teodosie căutau când la unul, când la altul. «Când trebuie să pleci?» îl întrebase dintr-o dată. «În trei zile trebuie să fiu acolo.» În momente precum acesta, Elker ar fi vrut ca timpul să îngheţe pentru ca el să poată sta faţă în faţă cu situaţia până când va reuşi să vadă cum e bine, să vadă acest bine şi să ţină de el cu ambele mâini. Simţea că are în faţă cincisprezece litere amestecate din care trebuie să formeze un cuvânt care probabil se găseşte doar într-un dicţionar de cuvinte împrumutate. Fiecare situaţie de viaţă e, de fapt, un rebus sau o anagramă pe care trebuie să le rezolvi uneori extrem de repede.
Când a plecat, Adina i-a tins umărul, spunându-i că va fi totul bine. Au urmat multe dimineţi de atunci. Teodosie s-a stins tot într-o dimineaţă ca un copil. Elker a primit vestea la telefon chiar de la Adina care cerea iertare, de parcă i-ar fi promis că va avea grijă să rămână viu până când el, Elker, se va întoarce. Nu. Asta ar fi cerut o iertare şi mai mare. Nu poţi să te întorci acasă şi să-ţi vezi părintele murind. Nu poţi să te întorci după multe luni şi el să nu mai fie.
«Vin cât de repede pot, îi răspunsese. Te rog….»
«Ne vom ocupa aici de tot. S-au strâns deja bani.», răspunsese Adina.
Ca şi atunci, în dimineaţa din căsuţa de pe stâncă, la cimitir i-a atins umărul şi i-a spus că va fi totul bine.
Ar fi vrut să spere că va fi lângă el şi în dimineaţa următoare, şi…

În aerul fierbinte din zare se strecoară şi acum cu silueta ei subţire printre oameni, invitându-i să rămână la pomana care se serveşte la restaurantul de la colţul străzii Zorilor. Părul aproape castaniu, acoperit cu un văl uşor, negru, i se leagănă pe spate, eliberându-se din noaptea-i în soarele puternic al amiezii. Se întoarce câteva clipe şi ochii ei aproape măslinii îl privesc aşa cum l-au privit atunci… Alături, ochii blânzi ai părintelui său…

(exerciţiu de nezoologie)

dragostea e o alchimie din care se naşte mereu

altă fiinţă comună

sufletul – un copil şi o apă lângă care aşteaptă

de o eternitate

_____________

sunetele ţin aici pe pământ

fiinţa absolutului

cărţile sunt foi de stâncă şi aer

în care oamenii vor să păstreze infinitul

_____________

nimeni nu-şi poate renega sufletul

până la desfacere de sine

strigătul acesta… doamne, de câte ori

respir într-un minut de uitare?

_____________

poezia (mea)

cinci ulcioare din care curg

amestecându-se

ca nişte izvoare sub frunzişul adormind

fericire, durere, metafizic, natural

şi alt imaginar

_____________

ploaia – ce senzaţie de iarbă, arbori, soare şi ceaţă

crescând din lutul meu

copiii cartierului nu merg azi la şcoală,

la biserică, în parc, la plajă sau în cinematografe –

strâng în buzunarele lor de flori stropi curaţi,

în timp ce se rotesc râzând

precum nişte planete pe care plouă întâia oară

_____________

mama – nu cred să existe cuvânt mai liniştitor

_____________

răbdarea – un scaun şi o zare…

_____________

iubirea simplă – un sentiment copilăros de cer

trăind în două fiinţe

_____________

ceva în sufletul tău mă poartă

în lumi ştiute şi lumi despre care vreau să aflu

aşa cum visul poartă un copil

în odihna-i

_____________

viaţa e un ogor pe care-şi plantează fiecare

rai şi infern

ador clipele de linişte

când pot în sfârşit să dorm

_____________

lut am găsit în casa îngerului

şi un smoc de păr printre câteva petale

în vis încă văd

bărbatul urcând amiezile spre poarta de piatră

femeia cu rochie fină şi văl îi trimite

acelaşi bilet de dragoste – îl priveşte citind

apoi se retrage în umbre

_____________

fotografiile acestea de pace

sunt ca nişte borcane cu oameni,

păsări, flori, viaţă şi moarte

într-un muzeu al existenţei

le păstrez aşa

aici

să nu uit, să nu uite nici alţii

_____________

citeşte-mi sufletul când tac

sau mai bine citeşte un basm

în care eroii trăiesc asemenea pământului

_____________

existenţa – angrenaje infinite ale unui ceas

în ceas în ceas, în ceas, în…

_____________

tăcerea e a sufletelor

trupurile împietresc, iar pietrele

murmură, plâng…

_____________

a iubi cere să fii un nebun înţelept

iar eu sunt mai mult nebun…

_____________

poezia e o libertate conştientă

_____________

suficienţa în cunoaştere e un act de negare a simţurilor

_____________

rotiţi-vă ca nişte păsări deasupra mării sau câmpului

desfaceţi braţele (aveţi)

e un act de eliberare

de asentiment la viaţă