(exerciţiu de nezoologie)

dragostea e o alchimie din care se naşte mereu

altă fiinţă comună

sufletul – un copil şi o apă lângă care aşteaptă

de o eternitate

_____________

sunetele ţin aici pe pământ

fiinţa absolutului

cărţile sunt foi de stâncă şi aer

în care oamenii vor să păstreze infinitul

_____________

nimeni nu-şi poate renega sufletul

până la desfacere de sine

strigătul acesta… doamne, de câte ori

respir într-un minut de uitare?

_____________

poezia (mea)

cinci ulcioare din care curg

amestecându-se

ca nişte izvoare sub frunzişul adormind

fericire, durere, metafizic, natural

şi alt imaginar

_____________

ploaia – ce senzaţie de iarbă, arbori, soare şi ceaţă

crescând din lutul meu

copiii cartierului nu merg azi la şcoală,

la biserică, în parc, la plajă sau în cinematografe –

strâng în buzunarele lor de flori stropi curaţi,

în timp ce se rotesc râzând

precum nişte planete pe care plouă întâia oară

_____________

mama – nu cred să existe cuvânt mai liniştitor

_____________

răbdarea – un scaun şi o zare…

_____________

iubirea simplă – un sentiment copilăros de cer

trăind în două fiinţe

_____________

ceva în sufletul tău mă poartă

în lumi ştiute şi lumi despre care vreau să aflu

aşa cum visul poartă un copil

în odihna-i

_____________

viaţa e un ogor pe care-şi plantează fiecare

rai şi infern

ador clipele de linişte

când pot în sfârşit să dorm

_____________

lut am găsit în casa îngerului

şi un smoc de păr printre câteva petale

în vis încă văd

bărbatul urcând amiezile spre poarta de piatră

femeia cu rochie fină şi văl îi trimite

acelaşi bilet de dragoste – îl priveşte citind

apoi se retrage în umbre

_____________

fotografiile acestea de pace

sunt ca nişte borcane cu oameni,

păsări, flori, viaţă şi moarte

într-un muzeu al existenţei

le păstrez aşa

aici

să nu uit, să nu uite nici alţii

_____________

citeşte-mi sufletul când tac

sau mai bine citeşte un basm

în care eroii trăiesc asemenea pământului

_____________

existenţa – angrenaje infinite ale unui ceas

în ceas în ceas, în ceas, în…

_____________

tăcerea e a sufletelor

trupurile împietresc, iar pietrele

murmură, plâng…

_____________

a iubi cere să fii un nebun înţelept

iar eu sunt mai mult nebun…

_____________

poezia e o libertate conştientă

_____________

suficienţa în cunoaştere e un act de negare a simţurilor

_____________

rotiţi-vă ca nişte păsări deasupra mării sau câmpului

desfaceţi braţele (aveţi)

e un act de eliberare

de asentiment la viaţă

Yanni Voices

In loving memory of Michael Jackson. Rest In Peace, Jacko (1958 – 2009)

Michael Jackson’s “Will You Be There” video.

Beznă. Trecut de miezul nopţii. Nici câinii nu mai ridică boturile obosite să rostească un ham… Pe cerul ca o masă lăptoasă, cenuşie, departe trece un avion stingher. Marea fâşâie ca o coasă în iarba timpului, o respiraţie obosită de zeu… Aprind lanterna şi caut un loc aproape de ea. De ce mă cheamă, de ce vin, de ce o scriu?… Pentru că şi în beznă e aici; pentru că şi dacă n-aş auzi-o, i-aş simţi tălăzuirea în vârfurile degetelor, m-ar trage spre ea; pentru că are ceva din maiestuozitatea neînţeleasă a infinitului; pentru că la marginile ei de oriunde aşteaptă un visător; pentru că, deşi nu de foarte multe ori, face cum face şi aduce acolo alt visător; pentru că e ştiut: greu se mai poate deosebi o zi însorită de una cu ploi când cei doi pornesc în lume ţinându-se de mâini; pentru că are un fel de gramatică din căluţi de mare, alge, meduze, peşti, scoici, corali, raze şi urme de alte plutiri; pentru că ele, mările, par atât de sfinte când cerul coboară aproape complet în adâncul lor; pentru că au miraculoasa putere de a regenera aerul, viaţa; pentru că oglindesc stelele; pentru că atât de multe păsări îşi clădesc lângă legănarea lor cetăţi de cuiburi; pentru că fiecare generaţie de broaşte ţestoase se întoarce în lumea lor; pentru că orcile şi delfinii se ridică mult în lumina sângerie a răsăritului sau apusului; pentru că pe hărţi dar şi în realitate despart uscatul doar atât cât să nu se înstrăineze fraţii de tot; pentru că sunt albastre, verzi, roşii, albe şi ascund atâtea fantezii; pentru că pot deveni uneori dulci şi astâmpăra setea naufragiaţilor; pentru că au tot felul de nume precum oamenii; pentru că nu se supără prea des pe corăbiile care le brăzdează pieptul; pentru că pleacă şi vin, pleacă şi vin precum îndrăgostiţii; pentru că pe ţărmul lor cântă trubadurii; pentru că tu spui: «Mi-e atât de dor de tine.» şi rătăceşti luni lungi pe întinderile lor, căutându-mă în alte şi alte chipuri de femei; pentru că atunci când un om nu mai vine, poţi să trimiţi flori şi bilete în sticle pe undele lor; pentru că dacă nici ele nu-l pot găsi, există întotdeauna o întâmplare… alt om…; pentru că se trezesc dimineţile înaintea tuturor fiinţelor şi mulţumesc Universului pentru existenţă; pentru că au atât de multă apă şi primesc toate ploile din timp; pentru că ascund porţi pentru mările de foc din adâncul pământului; pentru că pot să absoarbă furia lor şi să adauge insule minunate şi ape de un albastru aproape ireal planetei; pentru că atât de mulţi poeţi le-au cântat întinderile, freamătul; pentru că nu ştiu alt mijloc de a numi aceste cuvinte ce vin…

One of the most fascinating documentaries

Sunt locuri spre care mergi în fiecare zi, chiar dacă doar cândva, spre moarte îţi e dat să ajungi sau niciodată… locuri, atâtea locuri în care ai putea să mergi, dar nu ai cum să ajungi sau nici măcar nu ştii că există, sau îţi spui că sunt altele mai necesare de făcut. Sunt fiinţe şi lucruri pe lângă care treci fără să ştii că sunt sau de care te minunezi o secundă în pasul tău grăbit. Sunt fiinţe şi lucruri pe care încerci să le eviţi… Doar despre unele poţi scrie în fiecare zi – eu nu ştiu dacă venim pe urmele lor sau ele ne urmează dintr-un nor sau o mare de suflete ce se leagănă la margine de timp. Dragostea e un aer ce ne face aripile mari şi lutul uşor, spuneam despre oameni, văzându-i cum se avântă precum nişte vulturi cu corp de fluturi când iubesc. Ce vă face aripile atât de mari – am întrebat doi îndrăgostiţi care încercau să reziste unei pale de vânt iscat din senin. Nu ştim, au răspuns şi se priveau cu atâta dragoste… Am început să învăţ atunci şi n-am mai rostit niciun cuvânt. Erau un fel de fereastră în care priveam lumea ei de infinit, lumea mea de fiecare clipă şi-am ştiut – nu mai conta, de fapt, devenisem eu însămi un fluture cu aripile mari. Şi m-am îndrăgostit de o lumină licărind într-un geam ţesut pe la colţuri cu pânze de păianjeni şi insecte uscate. Era seară şi parcă se străduia să nu devină întuneric – un fel de semn rostogolit, auriu, ce muşca din umbra cenuşiu roşiatică ce se lungea în ferestre, viaţa muşcând din moarte… M-am îndrăgostit de un bătrân care ducea pe umeri cerul şi în mână fotografia ştearsă a unui copil; de o femeie tânără care îşi spăla umerii şi călcâiele cu rouă; de o frunză de carpen ce se legăna în soare într-un ochi de veveriţă; de un pantof stâlcit, pescuit din apa lacului la amiază; de o precupeaţă între două vârste, care vindea guvizi la colţul muzeului de artă; de un matematician complet incapabil să-şi aleagă o cravată; de o duzină de trandafiri legaţi cu rafie verde, liberă la capete ca două drumuri spre eternitate; de un stilou care n-a mai vrut să scrie tristeţi; de un editor care iubea şi ura ploile şi femeile; de o etichetă albastră desprinsă pe jumătate de pe o cutie cu agrafe de birou; de un tramvai care venea la aceeaşi oră pe o linie inexistentă; de toţi călătorii care spuneau că vor coborî la capăt de traseu în zori; de un suflet năuc în jurul sufletului meu cu o umbrelă şi o filă dintr-o carte cu poezii; de o copertă de caiet cu norişori şi copii cu umbreluţe şi stropitori. M-am îndrăgostit de un pianist undeva, într-o poveste; de vrăbii şi piţigoi ciugulind boabe de cer; de o magnolie înflorită la geam; de o sirenă de vapor şi de galoanele unui general de speranţe; de o mătură de nuiele care aduna ambalajele de caramele şi biscuiţi, coji de seminţe şi chiştoacele de ţigări într-o gară de provincie; de un inginer cu alură de mesteacăn gânditor; de o ramură cu gutui brumate; de o aşchie de lemn care amintea de bătrânii lutieri şi viori cântând seara la malul mării; de atâtea fiinţe şi lucruri m-am îndrăgostit… am privit în ele până la senzaţia de somn şi mi-am spus că sufletele, indiferent de reprezentare energetică, materială, sunt o pădure de păsări mari care se retrag spre apus lăsând în urmă întinderi cărora doar ochii lor le-au ştiut da nume şi timp.

Suntem pietre purtătoare de suflete şi trăim poezia clipelor lor de mirări, aşteptări, răsfrângeri sau… fără fiinţa în sufletul căreia trăim şi al cărei suflet trăieşte înăuntrul nostru, strângându-se toată viaţa să ne poarte, să ne aducă înapoi… suntem de multe ori la marginea existenţei… Şi totuşi aceasta e dragostea care nu poate muri.

Gândurile – ca şi oamenii: cei buni în  locurile lor retrase, meditând, creând sau îngrijind alţi oameni; în faţă, pierde-vară, impostori, lichele, indivizi goi în existenţă de paradă.

Viaţa – o ecuaţie cu n variabile al cărei grad îl dă fiecare după cum poate sau/şi după cum e împins.

Oamenii sunt un fel de pietre-semne folosibile la orice operaţie, dar trebuie ţinut cont că fiecare se adună, se scade, se înmulţeşte, împarte, integrează… în felul său unic. E greu să foloseşti reguli generale de calcul.

Trebuie să treci prin diluări şi cristalizări succesive pentru a-ţi cunoaşte adevărata lumină.

Iubirea – formă mirabilă de dăruire şi speranţă, atunci când nu e o unealtă murdară de manipulare.

O capacitate mai mare de utilizare a creierului înseamnă mai mult haos de ţinut în frâu.

Dragostea – mărturia trăirii nemărginirii.

Eşti – e de ajuns ca să tulbure în mine fiecare trăire.

Am fost un singur suflet, dar am ieşit din scenă pe rând…

Sentimentele sunt ape ce trec din suflete în alte suflete într-un lanţ – ştiţi ce formă are Universul? nici eu, dar aşa îmi închipui acest lanţ al sufletelor care beau din suflete şi acelea din altele…

Viaţă – un fel de tipsie de real-imaginar din care am ciugulit împreună cu păsările de lumină şi întuneric, cu săracii şi nesăracii lumii, boabe de a fi când aspre (ca nişte pietre colţuroase), când mai aproape de carnea rodiilor şi a smochinelor coapte; o scară pe care trebuie s-o urc în mine şi s-o cobor… pentru a umbla uneori pe drumurile infinitului, alteori, de câte, să mă opresc înainte de primul pas, aşteptând drumul care să mă aducă acasă…

Desculţ la trup şi la suflet ar trebui să urce fiecare om – indiferent că e rege sau cerşetor – pe scena oglinzilor care vorbesc despre chipurile prinse înăuntrul lor. Să i se permită să se aşeze sau să zboare de colo-acolo deasupra scenei, mărturisind în felul său, sunt atâtea feluri de a spune: acesta sunt eu… şi vă iubesc.

Poţi să iubeşti un om pentru că merge pe acelaşi drum cu tine în fiecare dimineaţă sau în miez de noapte. Poţi să iubeşti mult un om învăţându-l să iubească oamenii, deci şi pe sine. Poţi să iubeşti oamenii cum n-a iubit nimeni şi nu-i va iubi nimeni niciodată, dar nu poţi cere nimănui să te iubească.

N-am ştiut niciodată de ce oamenii se feresc să arate că sunt toţi un pic nebuni. Că nu e nevoie de semne grele ale distincţiei, puterii sau bogăţiei – ajunge să poţi pluti din când în când uşor…

Tot ce-ţi spun azi mâine devine un fel de vină. Sărman suflet, nu există uitare şi-am să te duc, am să te duc, pentru că oricât aş glumi sau aş plânge, eşti ceasul care bate viaţa în mine.

E ceva între tăcerea mea şi a ta. Suflete de nomazi care se bucură şi plâng împreună, doar împreună, uneori uitând că dincolo e lume.

Nu s-au scris cărţile care să ne înveţe tot ce vrem să ştim despre noi şi existenţă. Iar mare parte din tot ce s-a scris are la bază o doză considerabilă de convenţional şi imaginar.

Ai să vii până-n ultima clipă şi până-n ultima clipă am să aştept. Târziu, ne vom aminti cum ne iubeam, cum fiecare obiect şi fiinţă lua forma ta şi-mi lipeam ochiul atât de strâns de pieptul tău de pluş, de lemn, de aer, de piatră, de tine… să văd cu acea jumătate doar înăuntru lumea ce creştea spre nemoarte, în timp ce jumătate scria…

Abia când mori vezi câte uşi, câte braţe şi drumuri îţi erau deschise.

Cel mai gol se face în suflet când se îndepărtează toate speranţele.

Evenimentele ca şi lucrurile se aşază în firescul lor, oricare ar fi acela.

Avem nevoie de iubire. Toţi avem. Dacă avem noroc să o găsim, dacă avem noroc şi minte, vom dărui şi primi în aceeaşi măsură.

Iubirea redusă la sex e o împerechere animalică.

Viaţa omului – un Everest pe care încearcă să urce tot felul de gânduri şi dorinţe.

Iubirea – un tablou râvnit cândva, pe care îl vezi în fiecare zi tot mai departe…

N-a fost uşor să mă înţeleg. Şi pentru că, pe măsură ce îmbătrâneam, deveneam tot mai mult un necunoscut pentru mine, am privit mai reţinut spre ceilalţi oameni.

Adevărurile bune sunt aşa cum ne avantajează. Cele rele sunt ghinioane.

Viaţa fără o doză de iraţional devine o carte plictisitoare.