Marusca’s Blog

I.

Phill Samuel Nekov aşază telefonul pe măsuţa din hol şi-şi freacă pleoapele, încercând să alunge somnul şi lumina becului ca un ochi fix, fluorescent, aflat deasupra capului său, pe perete. Se întoarce în cameră şi deschide fereastra. Rămâne un timp sprijinit pe pervaz, privind oraşul care se desface din ceaţă şi întuneric. Umezeala e termenul generic pentru acest cadru cu bruma care zace pe iarba din faţa vilei, arbori, animalele şi maşinile adormite pe străzi, străzi şi acoperişurile clădirilor ce se pierd spre marginile oraşului. Timid, parcă în spatele unui geam, soarele creşte peste acest cadru precum un far pe stânca pe lângă care vapoarele trec spre destinaţiile lor îndepărtate… E frig. Phill îşi freacă braţele, mai priveşte o dată oraşul şi părăseşte fereastra îndreptându-se spre bucătărie. Pardesiul şi pantofii profesorului lipsesc de la intrarea în apartament. Pe masă, în bucătărie, un bilet cu scris aproape liniar: „N-am vrut să te scol înainte să plec. E târziu şi trebuie să merg la o întâlnire cu prietenii. Ni se va anunţa ceva important. Mă întorc imediat ce întâlnirea s-a terminat. Dacă o să fie prea târziu, ai în frigider tot ce trebuie pentru trei zile, iar dacă e nevoie de ceva, mergi la alimentara de la parterul blocului pensionarilor şi cumpără. Banii sunt în sertar.”

De când îl trezise profesorul, în urmă cu două luni şi jumătate, putea să trăiască aproape precum oamenii normali, însă fără excese. Uşoare dureri îi scurtcircuitau uneori un râs, un pas grăbit sau un moment de relaş. Stomacul – îi spusese profesorul – nu ştiu dacă a fost sensibil când s-a creat sau a căpătat între timp frământările psihicului tău. Acolo, şi arătase spre cap, doar un creator mai mare decât mine, poate cel… şi privise spre tavan, ar şti să lege circuit cu circuit, astfel încât să meargă totul perfect.
Priveşte spre uşa de la intrare ca şi cum profesorul ar fi acolo şi i-ar putea citi pe chip ceea ce se străduieşte de atunci să-şi amintească – ultimul moment în care a fost conştient de viaţa lui, să înţeleagă ce a urmat… Iluzia dispare.
Aprinde aragazul şi aşază ibricul pentru ceai. Toarnă apă dintr-o sticlă de plastic şi rămâne un timp cu ea în mână, privind colţul încăperii deasupra dulapului. Păianjenul stabilit acolo şi-a ţesut pânză până la perete, apoi s-a înfăşurat în firu-i lipicios, formând un fel de coajă de existenţă pentru un singur corp – al lui, o autoizolare de lume şi de sine realul, ca un scriitor închis în propria-i carte, acum doar părelnicul creator al acestui plan transparent dintre dulap şi perete pe care pare să crească, firavă, o lumină. Phill se întreabă dacă simte aerul cald care urcă dinspre aragaz. Respiră uşor, aproape imperceptibil, să nu producă perturbaţii în undele ce înconjoară păianjenul. Pare să-i trimită trăiri pe care le ştie atât de bine uneori – tăcerea în care auzi degetele luminii şi întunericului plămădind începutul existenţei. Aşază sticla pe masă şi aprinde focul. Ia cârpa din material sintetic absorbant, albastru şi şterge suprafeţele lucrurilor din jur. Un efort de igienă cu efect de suprafaţă care are să dureze oricum câteva secunde, pentru că praful se aşază la loc, apoi altul şi altul… Apa din ceainic fierbe şi adaugă pliculeţele cu pulberi de plante. Pune ceainicul pe chiuvetă şi scoate tigaia din dulap aşezând-o pe foc. Îşi prepară o omletă cu muşchiuleţ de porc şi mănâncă împreună cu două felii de pâine răscoaptă, meditând la absenţa profesorului. Toarnă ceai în cană. Aburii calzi îi ating nările, urcă spre gene şi frunte… Ceaiul e băutura sa de linişti şi nelinişti. Nu bea cafea niciodată, nici băuturi spirtoase – uneori un vin uşor, natural şi apă. Nu înţelege rostul acelei zeme maronii în care profesorul nici măcar nu pune zahăr. La întâlnirile cu ceilalţi savanţi se consumă de obicei prăjituri simple, de preferinţă uşor sărate, ceai, cafea, ţigări şi uneori băuturi mai tari. Profesorul nu fumează şi nici lui nu i-ar permite, probabil, dar Phill pare să nu fi fumat oricum niciodată sau nu-şi aminteşte. Soarbe din ceai… În aceste două luni şi jumătate de când a deschis ochii în laborator şi a văzut viaţa luminoasă sub razele unui încă puternic radiant soare de sfârşit de vară care pătrundeau prin fereastra deschisă, profesorul i-a fost un fel de părinte. Pe faţa lui se vedea bucuria că a învins…
„Bună dimineaţa. Cum e viaţa azi, Phill?”, ar spune zâmbind bătându-l pe umăr, dacă ar intra acum în bucătărie şi după ce ar aştepta ca el să pregătească micul dejun şi ar mânca întrebându-l cum se simte şi vorbind despre prietenii lui prea pisălogi uneori, vreme, ştirile de la televizor şi din ziare sau despre ce trebuie cumpărat pentru masa de prânz şi cină, s-ar scuza şi s-ar retrage în laborator, închizând uşa fără zgomot în urma lui. Phill ar răspunde precum răspunde de cele mai multe ori: „Frumoasă cred şi plină de inedit…” şi l-ar privi încercând să vadă omul acela drag dedesubtul preocupărilor de cercetător şi al secretelor sale.
Cabinetul, ca şi celelalte camere ale apartamentului, se află la etajul întâi al unei clădiri cu trei etaje şi acoperiş în şarpantă, undeva aproape de centrul oraşului. Dedesubt, un apartament locuit până nu demult de o doamnă în vârstă care a murit. Un cartier de pensionari în mare parte, puţine familii de tineri stabilindu-se aici în ultimii ani. Profesorul însuşi e în vârstă şi cei mai mulţi dintre cei care îl vizitează – un colectiv vechi de cercetători care au continuat să lucreze la temele lor importante după pensionare.

A mai lipsit şi alte dăţi sau s-a întâlnit cu prietenii aici. Acum cadrul se clatină ca o navă când o pală s-a frânt în corpul elicei ei, pierzându-se în curentul pe care îl taie cu pieptul, dezechilibrând-o. E aproape şapte jumătate. Ar fi sunat chiar pe drum aproape de uşă, imediat după ora la care ştia că Phill se trezeşte şi ar fi spus că mai întârzie, să nu-şi facă griji. Dar poate că telefonul acela a fost de la el… Imposibil – ar fi spus ceva în cele aproape treizeci de secunde cât a stat cu receptorul la ureche. A închis peste tăcerea aceea aparentă în care se auzeau voci în apropiere…
Strânge masa, spală tacâmurile şi cana şi le pune la locurile lor, îşi ia un măr şi merge în bibliotecă. Aici are cartierul de lucru – computerul şi cărţile pe care profesorul i le-a ales parcă special: proză de calitate, poezii sensibile şi mai aproape de viaţa reală, lucrări de istorie a lumii, ştiinţă, medicină clasică şi naturistă, albume cu fotografii, lucrări de artă, câteva manuale de informatică, dicţionare, o carte de bucate, un ghid al corpurilor cereşti cunoscute, filozofia asiatică şi occidentală, istoria religiilor, un ghid de comportament în societate, lecţii de dans, arte marţiale – pe suport de hârtie şi virtual. În computer, în afară de folderul „Cărţi” are muzică, filme, glume şi cam tot ce foloseşte un tânăr studios care ştie să se şi relaxeze.
Deschide computerul şi aşteaptă ca programele să se iniţializeze, să-şi facă verificările de rutină şi să spună că totul e ok sau dimpotrivă. Adevărul e că nu prea merge bine – configuraţia, pe ansamblu – e slabă. Tehnica a avansat. Sunt procesoare care lucrează rapid, sisteme cu capacitate mare de procesare şi stocare a informaţiei… Profesorul a promis că primul lucru pe care îl va face cu banii dintr-un eventual premiu pe care l-ar putea primi pentru rezultatele sale va fi să cumpere computere noi şi monitoare, iar dacă rămân bani şi după ce renovează apartamentul, să meargă împreună pe coasta Mediteranei pentru zece zile.

Accesează mesageria Yahoo. Doar o invitaţie de alăturare la un grup de blogeri. O şterge şi accesează ultimele informaţii postate:

· At least 82 killed as gunmen rampage in India city (AP)
· Raul Castro to Sean Penn: he’d meet Obama at Gitmo (AP)
· Civilians flee as Congo rebels attack militia (AP)
· China postpones EU summit over Dalai Lama visit (AP)
· Iraqi factions haggle ahead of US pact vote (AP)
· China blames France, EU for summit cancellation (AP)

Lectura principalelor ştiri globale terminată, intră pe un site de ştiinţă, apoi pe unul de sport. Citeşte noutăţile despre echipele de fotbal, baschet şi handbal care îl interesează şi iese. Îşi scrie numele în Google şi dă acces, vrând parcă să găsească Phil Samuel Nekov – un director de bancă, un lucrător în marketing, un sportiv, un vagabond, un câine… Păstrează fereastra Google deschisă pentru cazurile când va dori să caute ceva. Deschide Windows Explorer şi caută în folderul Music mai multe piese pe care le adaugă în lista playerului Window. Biblioteca se umple uşor de armoniile când mai vesele, când mai triste ale piesei „Alpha” de Vangelis. Ascultând şi fredonând cu mici întreruperi şi reveniri, ca şi cum ar trebui să tacă uneori ca să audă sufletul piesei sau sufletul compozitorului, al interpreţilor şi instrumentelor, goleşte coşul Norton, deschide cartea pe care o citeşte şi se aşază comod pe scaun cu braţele sprijinite pe birou. Profesorul vrea să citească până când îşi va aminti. Sunt cărţi, cunoştinţe, locuri pe care înainte le-a ştiut, le-a folosit în diferite situaţii.
Semnalizatorul de mesaje apare pe bara de jos: „Message from alpharo” şi rămâne aprins.
Deschide: Inbox 1. alpharo@yahoo.com. „tipp-off”

„Te rog să închizi bine toate uşile care comunică în vreun fel cu exteriorul – uşa de la intrare, balcoane – şi ferestrele şi să nu răspunzi nimănui, nici la telefon. Profesorul a fost răpit. Vei primi informaţii de la mine aşa. Sunt comisarul Stoylov. Cândva îţi voi spune mai mult despre toate astea. Acum e foarte important să asculţi ce-ţi transmit şi să nu te arunci în braţele lor.”
Îi place Yanni. Dă sonorul la jumătate şi rămâne un timp ca şi cum în faţă ar avea un spaţiu vid, apoi parcă împins de un resort se ridică şi porneşte spre uşa de la intrare. Fereastra bibliotecii se deschide brusc, împinsă parcă de o mână puternică, dărâmând ghiveciul cu muşcate roşii care împrăştie pământ şi flori pe parchet. Perdeaua împinsă de vânt vine spre el ca şi cum o mireasă cu un cap uriaş nevăzut ca şi corpul ar merge cu spatele. Îşi opreşte sentimentul de surpriză care-i face inima să bată nebuneşte şi se îndreaptă spre fereastră. Ceaţa s-a risipit, iar cerul s-a umplut de nori. Bate vântul. În faţa vilei nu e încă nimeni. Închide fereastra, aşezând mânerul în poziţia închis bine şi se întreabă când o fi rămas aşezat doar pe jumătate. Altfel n-ai cum să explici deschiderea aceasta bruscă… Şi totuşi, fereastra cu ghiveciul stătea mai mult închisă, deschisă fiind doar atunci când era ştearsă. Fereastra din stânga rămânea deschisă pe jumătate mai toată ziua cât era cald, uneori şi noaptea. Poate totuşi… Strânge pământul peste rădăcinile muşcatelor şi reaşază ghiveciul pe pervaz. Trage storurile şi adună în grabă resturile rămase pe parchet, le duce în coşul de sub birou şi merge să verifice uşa de la intrare şi dacă balcoanele sunt închise. Aude paşi pe scară, apoi parcă se opresc. Blochează yala cât poate de încet şi răsuceşte cheia în broasca de siguranţă. Uşa nu are lanţ. Profesorul spune că la vârsta lui nu mai interesează pe nimeni, iar dacă vreo femeie frumoasă va voi să dea buzna peste el, apoi nu are decât să-i capituleze!
Glumeşte, desigur. Nu-i place excesul de prudenţă, dar ceea ce face poate să valoreze mult, extrem chiar în ochii unora sau altora şi să pună preţ pe viaţa lui. Unul enorm. Paşii urcă mai departe pe scări.
Phill închide ferestrele şi uşile balcoanelor şi celelalte ferestre, trage jaluzele, îşi ia restul de ceai într-o cană, un măr şi o banană şi se întoarce în bibliotecă. N-a mai venit niciun mesaj. Telefonul sună în gol.
Tresare. Nu, nu trebuie să răspundă. Mesajul e ca un tăciune aprins care i se apropie de ochi ori de câte ori încearcă să acţioneze ca şi cum ar fi o zi normală din noua lui viaţă în care profesorul întârzie şi ar putea să sune oricând sau să fie la uşă încercând să deschidă. Dar dacă mesajul e o joacă? Dacă cineva îşi râde de el astfel? Nu-l cunosc decât colegii profesorului, femeia care vine o dată pe săptămână să facă ordine şi câţiva vecini. E joi. Femeia are să vină abia sâmbătă. Telefonul s-a oprit. Phill hotărăşte să mai aştepte. Ceasul mare, vechi, din perete şi cel reprezentând un glob de pe masă bat într-o alternanţă ciudată, ca şi cum ar măsura, de fapt, două timpuri, fiecare într-un ritm al lui. Muzica s-a oprit.
Adaugă alte piese în listă şi activează funcţia Play: muzică şi corzi, în prim plan, solista, secondată pe fundal de altistă şi cor, apoi pace, înşelătoare momente de linişte peste care muzica se revarsă din nou, iar la final vântul…Vangelis – Mythodea, Movement 4…
Muşcând oarecum absent din măr, pentru că mintea îi e captivată de muzică şi de mesajul primit mai devreme şi consecinţele încă neclare care derivă din răpirea profesorului ca adevăr, trece la pasajul următor al cărţii electronice – un roman de război a cărei acţiune se desfăşoară în cadru restrâns pe fondul celui de-al doilea război mondial. Următoarea piesă e Prologue cu Lorena McKennit. „Cine eşti tu Phill Nekov?”, răsună în minte întrebarea pe care şi-o pune aproape obsesiv de două luni şi jumătate. Profesorul a zâmbit când l-a întrebat în urmă cu aproape două săptămâni. Erau tot la masa din bucătărie şi luau micul dejun şi profesorul nu părea să mai fie ermetic: „Phill Samuel Nekov. Un bărbat încă tânăr la cei treizeci şi cinci de ani ai săi, înalt, bine legat, spre alură sportivă, păr şaten, nas perfect, ochi verzi cu unduiri albastre sau invers, adânci, prea sensibil uneori, cu pasiuni şi respingeri, cândva foarte bine pregătit pentru munca sa, nu gurmand, nu beţiv…” L-ar întreba: „Dacă nu vă copleşesc din nou cu morbida mea dorinţă de a şti pe cine văd în oglindă când mă privesc, pe cine ating acum, cum să-i spun omului care merge cu mine în aceiaşi pantofi şi paşi, are aceleaşi mişcări ale mâinilor, aceleaşi tresăriri ale pleoapelor şi inimii, aude aceleaşi sunete, vede aceleaşi reprezentări…Cine era, să spunem, în urmă cu trei luni Phill Samuel Nekov?”
„Nu era…” a răspuns profesorul atunci. Phill a făcut ochii mari şi a rămas câteva minute privind fix faţa profesorului. „Phill Samuel Nekov s-a născut în urmă cu aproape trei luni, mai exact, atunci când te-ai trezit.”
Memoriile lui Phill se opresc la acest moment când a deschis ochii. Uneori, într-o fereastră ce se deschide în el sau în aer, vede imagini scurte – flaşuri cu oameni despre care nu ştie, dar simte strângându-i-se inima când, spre exemplu, băieţelul cu ochi mari şi părul vâlvoi, care vine spre el, se opreşte ca şi cum privirea lui ar vrea să-i transmită ceva; se întoarce apoi şi aleargă spre femeia tânără şi frumoasă care îl aşteaptă pe o bancă. Se mai joacă un timp în jurul ei împreună cu alţi copii sau singur, apoi pleacă de mână. Băieţelul mai ţopăie un timp, apoi se linişteşte. Vorbesc… De fiecare dată vorbesc în drumul spre casă… Casa lor… Casa… Face clic pe Andrea Bocelli – A Mio Padre. Afară a început să plouă. Stropi grei lovesc în fereastră sau se lasă purtaţi de vânt sau de muzica aceasta… Universul e locuit de vibraţii…

Altădată, însăşi femeia aceea vine spre el şi simte în mişcările tremurânde ale mâinilor ei că ar vrea să-l atingă. Nu spune niciodată nimic… Într-o dimineaţă, când privea prin fereastra deschisă a camerei sale, aşa cum făcea aproape în fiecare dimineaţă înainte de exerciţiile de înviorare şi duş, imaginea oraşului s-a curbat mult înăuntrul ei, strângându-se într-un colţ de cartier în care un tânăr licean închidea poarta casei, şi după ce prindea rucsacul în spate, urca pe bicicletă şi pornea spre liceu. Castanii de pe marginile străzii se abandonau toamnei, presărând asfaltul cu verde-arămiu şi bulgări ţepoşi maro din care se rostogoleau castane lucioase. Aerul era umed. Cerul, acoperit de nori vineţii, puţin dornici de rătăcire, printre care soarele îşi trimitea încă razele scurte, călduroase, alungat de vânt peste câteva minute, părea un tavan boltit de castel de piatră, pe care apare din când în când fantoma luminilor din serile de bal. Prin camerele mari şi aproape goale, vântul îi aducea părul pe frunte, apoi îl zbura într-o parte. Ridica o mână şi-l aşeza netezindu-l, apoi sufla în ea s-o încălzească; şi pe cealaltă. Câţiva colegi sau poate participanţi la balurile din vremurile de demult se grăbeau asemenea lui spre intrarea liceului sau poarta castelului. Saluta zâmbind şi mergea înainte. Ajuns în curtea liceului, îşi asigura bicicleta şi se alătura elevilor care se îndreptau spre clase. Ca şi cum cineva îl chema din spate, se oprea în pragul uşii de la intrarea în şcoală şi privea câteva minute în gol. Elevii se îmbulzeau să intre începuseră comentarii. Smuls din visare, tânărul a pornit spre holul care ducea la clasă. Trecând pe lângă placa din marmură cu numele şefilor de promoţie şi ale elevilor cu rezultate deosebite la olimpiadele naţionale şi internaţionale, îşi spuse în gând că se putea mai mult, se poate încă… Uşa clasei se închide ca şi cum imaginea ar trebui să aibă lumea ei netulburată.
Profesorul nu s-a arătat deloc îngrijorat de aceste crâmpeie de subconştient pe care Phill i le relata uneori.

Casa e luminată doar de lumina ce trece prin jaluzele şi se reflectă în obiectele dinăuntru. Destul ca să poţi desfăşura o activitate care nu cere pătrunderea atenţiei până la detaliu. Pe un colţ de birou, lista cu activităţile de îndeplinit azi şi un bilet cu două numere de telefon la care poate să sune dacă profesorului i se întâmplă ceva. Scrisul mărunt, aproape liniar al profesorului îl face pe Phill să se apropie de fereastră ca să-l poată descifra. Se întoarce şi ia un pix şi o hârtie şi sprijinindu-se de pervaz, scrie numerele din nou. Două numere – doi oameni care ştiu că există. Mai ştiu, desigur, colegii profesorului – puteau fi doi dintre ei, dar ceva îi spune că se poate ca tocmai aceştia… Nu. Ar suna prea ilogic un comportament ca acesta la oamenii despre care ştii că-ţi sunt prieteni. Şi totuşi, acel ceva din spatele raţionalului îi spune că unul din numere are ceva în comun cu omul care i-a trimis mesajul. Iar celălalt? Revede la doi paşi chipul femeii şi în dreapta ei casa… Tânărul licean, ajuns probabil la vârsta majoratului, se îndreaptă spre poartă în uniformă de soldat, ducând în mână valiza de lemn. Ghetele înalte îi răsună pe caldarâmul măturat. Deschide poarta şi priveşte încă o dată în urmă. Împietrită parcă de emoţia despărţirii, femeia de lângă el nu face niciun gest… apoi lacrimile îi alunecă pe obraji. Tânărul salută zâmbind şi spune: „Am să mă întorc repede. Ca o nălucă, femeia se desprinde şi aleargă spre poartă. Tânărul a urcat în maşina care-l aştepta şi face semne de despărţire cu mâna. Maşina se îndepărtează…
Imaginile acestea tind să se lege şi Phil se întreabă dacă nu sunt amintiri ale lui sau le-a citit sau văzut într-un film într-un timp de care nu-şi aduce aminte încă. Un gând îi spune că profesorul trebuie să aibă undeva un indiciu măcar despre viaţa lui dinainte. Se ridică şi porneşte spre laborator. Închide uşa în urma lui. Ferestrele sunt închise şi obturate. Un spaţiu aproape interior de lucru, luminat mai mult artificial, după nevoi. În lumina palidă ce trece prin perdelele care separă laboratorul în două compartimente, revede patul pe care s-a trezit. Alături, o masă mare de lucru cu o lampă, un pahar lung cu creioane şi pixuri, caiete aşezate unul peste altul, două tratate ştiinţifice şi un dosar. Pe partea cealaltă a camerei, biblioteca şi lângă ea două fotolii. Se apropie şi dă una dintre perdelele reci, cauciucate de-o parte, ţinând-o cu mâna. Pe rafturi fixate în pereţi sunt borcane etanş cu tije care duc spre alte tije care pornesc dintr-un recipient închis, conţinând un lichid verzui. Din alt recipient pornesc spre borcane tije cu lichid de culoarea sângelui. O butelie pe care scrie Oxigen este legată de fiecare recipient cu o tijă mată. Un computer cu ecran mare controlează toată această uzină de… Phil se apropie cu grijă de borcanul din stânga lui şi tresare: înăuntru pulsează o inimă ca şi cum undeva în jurul ei ar fi un om care lucrează, va merge acasă, îşi va îmbrăţişa copii şi jumătatea şi se va aşeza la masa de prânz sau seară fericit, primăvara şi toamna îşi va curăţa grădina… În borcanul cu numărul 2, o pereche de rinichi, iar în borcanul 3, un ficat. Se freacă la ochi şi instinctiv îşi pipăie pieptul şi abdomenul. Puţin mai departe de grupul de borcane cu organe deja văzut, conectat aproape la fel, dar cu mai multe tije şi tuburi, un borcan etanş în care, în lichidul acela verzui, pulsează un creier. În următoarele două, doi plămâni şi o măduvă conectată oarecum asemănător creierului, iar în dreapta de tot, într-un borcan mai mic, ceva care seamănă cu o bucată de piele ce pluteşte în lichidul la fel de verde precum o meduză.
Neatent, îl loveşte şi se înclină aproape să cadă pe podea. Dintr-un reflex pe care nu-l ştia până acum, îl prinde în aer şi-l aşază la loc. Tijele şi tuburile par să nu fi suferit. Lichidul dinăuntru s-a tulburat puţin. Fragmentul de ţesut se clatină încercând să-şi recapete poziţia iniţială. Phil priveşte în jur cu grijă să nu mai atingă ceva, spunându-şi că ar trebui să fie şi borcane cu mâini şi picioare, şi coaste, şi vertebre undeva alături şi ar fi în laboratorul Marelui Creator. Trage perdeaua şi se întoarce la masa de lucru din jumătatea cealaltă a laboratorului. Se aşază şi deschide dosarul. Cu acelaşi scris aproape liniar, în coloane după numărul borcanului în care se găsesc, sunt trecute pe zile şi ore informaţii despre organe: temperatură, dimensiuni, compoziţie chimică, reacţie la mai multă sau mai puţină lumină şi la altfel de condiţii sau substanţe…
Telefonul sună din nou în hol. Phil tresare… Iese în hol şi se îndreaptă spre telefon, dar parcă mai mult ca să vadă dacă profesorul n-o fi la uşă cumva. Telefonul sună de trei ori şi se opreşte. Phil merge la uşă şi priveşte prin vizor. Nici urmă de profesor, dar cineva parcă tocmai atunci a început să urce la etajul superior. Se întoarce în laborator şi deschide sertarul. Carneţele cu însemnări, CD-uri cu titluri conţinând litere şi cifre, un fel de serii, discuri cu programe, aflate în coperţi pe care e trecută licenţa, foi de carneţel separate cu scrisul profesorului şi alte două-trei tipuri. Vrând să nu mai întârzie mult în laborator pentru că borcanele acelea îi dau un sentiment straniu, de parcă s-ar afla într-un corp, şi pentru a vedea dacă a mai venit vreun mesaj, se ridică. Privirea îi este atunci atrasă de colţul verde al unui obiect tare care stă în spatele obiectelor mari din sertar, sub hârtii. Îl trage – un paşaport anulat. Înăuntru, un chip. Simte că i se taie respiraţia: mai tânăr oarecum, chipul e al lui. Thomas Philleakis.

În faţa clădirii cu numărul 75 de pe strada Speranţei, doi bărbaţi în haine aproape obişnuite într-o zi de lucru de la mijlocul ultimei săptămâni de toamnă, verifică lista cu locatarii şi se aşază pe scări. Unul dintre ei aprinde o ţigară, întorcându-se pentru ca fumul să nu treacă spre faţa celuilalt.
Ploaia s-a oprit de vreo două ore şi vântul a uscat mare parte din asfalt.
– Mi-e foame, spune cel care nu fumează şi se ridică privind în lungul străzii în sus şi în jos un loc de unde să poată cumpăra ceva de mâncare.
– E o alimentară în blocul pensionarilor, la două blocuri de aici, pe stânga.
– Vrei ceva?
– Nu. Nevastă-mea a insistat să mănânc pentru toată ziua şi azi.
– Ştie ea ce ştie…
– Ştie că dacă fumez şi înghit la cafele pe stomacul gol nu mai poate dormi nopţile de durerile mele.
– E un om bun.
– E.
Detectivul Demianov e mai înalt decât colegul său şi poartă pe faţă ca o umbră un fel de melancolie care uneori capătă tonuri mai grave. Doctorul său spune că sufletul omului e oglinda minţii. Sau invers.
– Crezi că va da cineva alarma?
– N-au decât s-o dea. Şeful a spus să nu părăsim zona şi n-o vom părăsi. Băiatul acela are nevoie de noi.

În biroul său de pe strada Docurilor nr. 7, comisarul închide ochii şi repetă în minte cele raportate de caporalul Angels. Profesorul şi doi dintre prietenii săi se află într-o cameră din clădirea albastră cu porţi înalte, din fier, şi gard din beton armat. I-a urmărit până acolo aşa cum primise indicaţii. Erau de mai bine de şase ore în clădire şi în loc să iasă vreo maşină care să-i ducă spre casa fiecăruia. Pe la cinci treizeci, a venit un Kraisler negru care s-a pierdut în curtea acoperită de gard şi ceaţa dimineţii. În port se auzeau avertizoarele de ceaţă. Semnalele de la profesor au încetat peste circa o jumătate de oră şi Angels şi-ar fi spus că poate locuitorii casei au adormit după o noapte de poker sau discuţii savante, sau poate că telefonul profesorului s-a descărcat. Pe stradă, în depărtare, licăreau lumini firave. Peste douăzeci de minute, poarta s-a deschis şi două maşini au ieşit în viteză, îndreptându-se spre benzinăria de la intrarea pe autostradă. Caporalul nu reuşise să vadă mare lucru în maşini. Lumina din curte era prea slabă şi maşinile rulau cu viteză.
– Au ieşit două maşini, Sir! Kreislerul care a intrat şi un BMW.
– Ai reuşit să vezi mai mult?
– Din păcate, nu. Ceaţa e jos şi lumina…
– Să sperăm că profesorul, adică pescăruşul e încă înăuntru.
– Şi dacă nu e?…
– Semne?
– Nimic de vreo oră.
– Va trebui să verificăm. Rămâi pe poziţie şi nu atrage atenţia asupra ta. Nu încă…
– Am înţeles. Să trăiţi.

Deasupra mării, cerul devine violet, semn că se apropie zorii.
Caporalul închide telefonul şi se îndepărtează de maşină, apropiindu-se tiptil de gard. Fluieră scurt, aproape ca vântul, încercând să atragă auzul fin al vreunui câine de pază. Din curte răsună mai multe lătrături care se apropie de gard, apoi încetează, ca şi cum câinii ar fi ascultat în linişte zgomotul care să indice prezenţa exactă a celui care a fluierat.
Caporalul îşi ţine respiraţia, ascultându-i. Jocul sau pânda încetează când simte că se sufocă. Ştie din experienţă că după ce ai stat mai mult timp concentrat într-o misiune, lucrurile încep să se deformeze. Poţi să vezi răufăcători grupându-se în bande care atacă simultan şi să fi tentat să te aperi atacând sau să ai iluzia că vin întăriri în ajutorul tău, când, de fapt, eşti singur şi situaţia nu e din cea mai uşoară.
Se ridică pe gard şi priveşte în curte. Nici urmă de câine atât cât vede. La intrarea casei străluceşte o lumină. Restul clădirii, cât se vede din faţă, e neluminat.
– Care o fi riscul dacă sar peste gard şi merg să arunc o privire de aproape? mormăi pentru sine.
– Niciunul sau unul foarte mic: să-ţi luxezi vreun picior sau altceva, spune comisarul aflat în spatele său.
Când o fi venit?…
– Au fost văzuţi urcând pe un vas. Omul nostru de la benzinărie a reuşit să-i vadă destul de clar. I-a urmărit până la intrarea spre dană. De acolo i-a filmat cu telefonul cu cameră pe care a insistat săi-l dau. Omul ăsta are mania cadrelor.
– Cum se numeşte?
…
– Nava.
– „Victoria S.” O navă de pasageri care aşteaptă confirmarea de plecare.
– „Şi de cine depinde?”
– E aşteptată o personalitate. Cel puţin aşa a declarat ofiţerul care a răspuns la întrebările fiului meu, pe care l-am rugat să sune la căpitănie şi să întrebe când pleacă vaporul cu pasageri. E ziua tatălui său şi vrea să-i poată duce un cadou. Tatăl e ofiţer – Peter cel mare şi blond… „A, răspunse cel de la capătul celălalt al firului. Îl poţi căuta direct la telefonul navei.” „Ştiţi?, mai spuse fiul meu, un telefon vreau să-i duc. Unul cu cameră video, să putem vorbi şi să ne vedem uneori când e departe.” „Ai timp. Vaporul mai stă. E aşteptat unul de sus.” „Mulţumesc, domnule.” „O zi bună, băiete.”
– Şi acum?
– Nu strică să mirosim un pic fosta colivie a pescăruşului
…

Uşa de la intrare e încuiată. Casa, o construcţie modernă pentru vacanţe mai mult, are ferestre acoperite cu storuri.
– Încerc? întreabă caporalul.
– Încerci? Trebuia să-mi fi spus asta înainte să te iau în acţiunea asta. Nu avem voie să încercăm. Timpul e scurt. Viaţa şi mai… Deschide şi hai să vedem ce-au uitat.
Caporalul descuie uşa şi peste două minute comisarul merge înaintea lui prin sala pavată cu gresie fină care nu permite tălpilor să alunece. Poate tocmai de aceea zgomotul paşilor este uşor amortizat. Pe masa din bibliotecă, sticle de băuturi tari goale pe jumătate, pahare cu urme de conţinut şi scrumiere încărcate cu mucuri de ţigări, scrum şi ghemotoace de şerveţele. Pe o masă mai mică, în apropiere, două tăvi cu resturi de aperitive şi prăjituri, farfurii şi tacâmuri folosite.
– Aici au avut loc discuţii savante, spune caporalul în şoaptă, ironic.
– Cu siguranţă! Interesant ar fi să ştim în ce aloc au stat adevăraţii savanţi.
– … Se pare că aici. Dar se poate să fie ceva şi în altă parte. Priviţi…
Între perna unuia dintre fotolii şi braţul acestuia, o hârtie împăturită.
– Liniar mai scrie… „Vor… să ne ducă în… Italia. Băiatul…”
– Dă-mi… E scrisul profesorului
În hol se aude deschizându-se o uşă. Un bărbat zvelt, de cincizeci-şaizeci de ani, în halat de casă şi papuci, se apropie de bibliotecă.
– E profesorul Allan.
– Ne prefacem că n-am fost aici?
– Probabil ne-ar reuşi, dar îl cunosc şi vreau să…
– Bună dimineaţa.
– Bună dimineaţa, profesore. Iertare că…
– Aţi dat buzna în casă în timp ce dormeam.
– Ni s-a… Am primit informaţii că…
– M-au asediat dansatorii de la Continental. Căutaţi ceva anume, domnii mei? Dacă vă pot fi de ajutor…
– În definitiv, da. Profesorul Johannes a fost aici pe timpul nopţii. Încă nu s-a întors acasă.
– Poate s-a întors între timp.
– Să verific, sir?
– Nu te obosi, telefonul profesorului e mort.
– La cel de acasă, sir.
Telefonul din holul casei profesorului sună. După minute lungi, răspunde cineva. Caporalul tace. În apropierea sa se aud vocile comisarului şi profesorului Allan. După încă o jumătate de minut, caporalul închide, spunând că n-a răspuns nimeni.
– Presupun că inopinata dumneavoastră vizită are şi… Cum se spune?… Un O concluzie.
– Încă nu, deşi… Să mergem, caporale. Se răceşte cafeaua cu lapte…
– Să mergem, sir.
Se îndreaptă spre intrare. Lângă uşă, comisarul se opreşte şi priveşte spre gazdă. Ar fi vrut (în altă conjunctură) să ceară iertare pentru deranj. Spune doar:
– O zi bună, domnule. Când vom afla unde e profesorul Johannes, vă vom anunţa.
– Sunt convins că e bine acolo unde e. O fi dormind acum, iar eu…
– Aş vrea să vă cred, mai adaugă comisarul.
Închid uşa şi se îndepărtează pe aleea ce ducea spre poartă. Deasupra mării, timid încă, se ridică soarele. Ceaţa începe să se risipească.