Marusca’s Blog

Mă lua de mână, când şcoala şi alte obligaţii ale copilăriei se terminau, şi mergeam amiezile, din primăvară până toamnele târziu, printre sălciile şi arinii de pe malul râului, căutând fâţele care veneau foarte aproape de mal sau îşi întretăiau unduirea în apa mai adâncă a bulboanelor, printre firele de iarbă şi rădăcini, acolo unde se puteau apăra, nu precum în locurile cu apă puţină, unde trebuia doar să ridici piatra sub care stăteau şi le prindeai în mână sau în borcanul aşezat direct în locul unde le găseai. Priveam astfel ore în şir, vorbind despre unele şi altele ca doi matrozi visători sau doar tăceam. Uneori, parcă aşteptam ca din zonele mai întunecate ale bulboanelor să întindă mâna ca o rădăcină duhul apelor sau să ne cheme, pe numele de rătăcitori, vreun peştişor auriu. Nu ne striga nimeni. În visul acela ca o lume izolată de constrângeri şi prezenţe la fiecare strigăt al celor mari, eram hălăduitorii care nu aveau nevoie nici de mâncare, indiferent dacă vorbeam, tăceam meditând sau ne prindea jocul azvârlitului pietrelor subţiri pe suprafaţa apei. Ne surprindeau uneori ploile şi, temători puţin de răcelile care aduceau doctorul şi penicilina, ne retrăgeam sub un pâlc de pădure mai sus, aşteptând să se oprească, sau alergam precum nălucile spre casă. Dacă apele râului creşteau mult, vijelios, mergeam până la puntea mare şi de acolo ne întorceam acasă. Balaurul înspumat, cum îi spuneam, lovea în console şi lemnul şi cablurile punţii trosneau. Nu o dată ne-am întrebat cum ar fi dacă s-ar rupe puntea sau măcar o parte din ea. Coşmarul acesta avea să mă însoţească în multe vise. «Când am să mă fac mare, voi fi călător.», spunea, privind în lungul râului frunzele aurii desprinse din arini, care se depărtau legănându-se ca nişte bărcuţe cu raze. «Unde-ai să fii peste douăzeci de ani?» întrebam. «Departe.» «Şi eu.» Dacă ne-ar fi auzit cei de acasă, sigur ar fi făcut ochii mari şi s-ar fi umbrit precum bulboanele în care urmăream peştii. Era un secret al nostru. Şi jocul cuvintelor continua: «Când am să plec, am să iau toţi arinii şi sălciile, şi fagii, şi plopii, şi cerul am să-l duc acolo cu tot adâncul tremurând de lumini, şi râul.» «Ai să poţi să te întorci în locul acesta aducând cu tine atâtea frumuseţi?» «Am să mă întorc. Tot mai rar… Oraşele de piatră de la marginea mării te păstrează înăuntrul lor dacă nu ştii să le asculţi mersul. Doar atunci, ca un fluture sau ca un pescăruş, pluteşti printre cetăţile înalte şi reci care se preschimbă la fiecare atingere în corzi ale unei orgi şi vibrează ca-ntr-o catedrală când briza mării şi-a lacurilor îţi susţin braţele, te fac uşor cu tot ce duci sau doar aripi eşti, albastre, ca un aer înăuntru şi înafară prelung în depărtări… În urma ta rămân luminile străzilor şi caselor ca o câmpie cu greieri şi licurici vara. Şi-atunci, te întrebi unde-ar trebui să rămâi peste noapte? Într-o casă, la geam, scrutând cărările, fragmente de tine aşteptând să le întrebi câte cuvinte au mai învăţat, câte stele au simţit născându-se, câte căzând? Dincolo de marginile oraşului, la sute de kilometri, locul în care arborii şi arborii, şi râul, şi cerul aşteptau întoarcere sau erau deja acolo, şi cei pe care acum nu-i auzim, numărând clipele – sunt multe, mamă, prea multe şi prea reci, aşază pixul în caiet şi închide-l, uită-le, dacă nu le mai scrii, poate nu se mai înmulţesc şi am să vin… târziu, şi atunci am să scriu sfinţită ziua când ceasul se va opri şi va erupe din fiecare diviziune temporară fericirea că sunt aici. Iartă-le, mamă, oricât se vor dilata clipele aşteptării ca nişte mări de aer, să nu mai pot să-mi duc zborul până la capăt…» Mă asculta visând şi atingea apa cu vârful piciorului. «Precum cercurile acestea ne depărtăm de copilărie şi lumea ei.» «Tu să te întorci mai des, îi spuneam. Când mama ne va striga, să răspunzi. S-o iei de mână şi s-o aduci aici. Aici va fi sufletul meu împreună cu al tău şi al ei, chiar dacă târziu, prea târziu voi veni, într-o toamnă când merii îşi vor pleca ramurile la pământ de prea multe roade zemoase şi dulci, voi veni să rătăcesc ore în şir, ca acum, ascultând vocea ei în curte, şi paşii ducând-o de colo-colo, trebăluind, ca în tinereţe, iar eu, încă prunc visător, amânând încă puţin timpul când voi fi lângă ea, ascultând câte vor să-mi spună ramurile din câte s-au strâns în globurile lor de vrăjitori buni. Apoi, adult sau încă în corpul copilăriei, să mă aşez pe iarba pălită de începutul brumelor şi să scriu, să scriu aşa cum aş scrie cu degetele lor de lut şi cer, să mă doară tâmplele de gânduri ca acum şi să mi le răcorească o atingere a lor sau poate degetele mamei venită între timp de lângă covata cu rufe clătite să vadă de ce întârzii… Să-i spun: Ce bine e, mamă, aşa… Uneori dor tâmplele ca şi cum dinăuntrul lor s-ar isca dangătul clopotului mare al bisericii din coasta dealului sau ca o lume ce se naşte dintr-o celulă primară, grupându-se apoi ciorchine lângă ciorchine la un capăt de cer. Şi pe tata să-l aduci, să-i aşezi în mână scrisoarea aceasta pe care o vom aşeza în scorbura arinului sub o piatră albastră – cerneala n-o vor spăla ploile, pentru că e piatră fermecată din apa dintâi a râului, iar dacă se va deschide puţin, apa colorată, ca o lege străveche, va trece pe sub spatele apei obişnuite ce se va aşeza din ploile verii şi toamnei, izvorând din nou, ca o fântână a tinereţii într-o carte, când dimineţile se vor număra mai devreme decât speranţele că n-am dat de tot de fundul sacului existenţei – să-l rogi s-o citească serile târziu, când nesomnul îl va ţine la drum.»

«Am să fiu o femeie frumoasă, îi spuneam sărind peste tristeţe precum apa peste pietre sau pietrele pe apă, şi am să am cei mai frumoşi copii.» «Ai să fii.» «Glumesc, nebunule… Cum să pot fi o femeie frumoasă? Am cele mai nesuferite gene şi cei mai tăioşi dinţi.» Mă privea şi parcă voia să vadă sub rămurişul genelor mele vreo bulboană în care se scăldau zâne pe care avea să le sperie o vrăjitoare cu dinţi ascuţiţi. Râdeam apoi amândoi şi ne roteam de mâini, privind cerul până când ameţeam. Atunci, rostea, echilibrându-şi respiraţia în timp ce-mi ţinea încă mâinile, ca şi cum rotirea ar fi continuat şi poate continua, dar în acel cadru el vorbea aproape şoptit şi eu ascultam un timp ca un om grav, cel mai grav om care se rotea şi apoi izbucneam în hohote necontrolate ca un copil. «Ai să vii la înmormântarea mea atunci când nu va mai fi nimic pentru care să mi se permită să rămân, ai să vii cu un buchet de flori de câmp sau de pădure şi-ai să-mi spui serile câte ne vor mai lăsa, cum ţi-ai numit copiii şi cuvintele unde le-ai scris, şi sufletul în cine l-ai aşezat, pentru că îţi spun de acum, în tine vreau să văd bucuria ta şi a mea, şi a tuturor, dar numai tu ai să ştii asta şi eu.» Râdeam, mă întristam, râdeam iar, pentru că nu voiam să-l cred, nu puteam să-l cred, să-l dau neîntrebării, nerăspunsului, neîntoarcerii, nebucuriei, nedepărtărilor în care visa să călătorească, să strângă în caietele sale gesturi şi fotografii, şi cuvinte ale oamenilor şi locurilor despre care citeam uneori şi ne întrebam cum or fi visele acolo? «Nu te cred, spuneam, nu te cred…» şi râdeam, râdeam… «nu te cred…» şi-atunci mă ridica şi ne roteam ca o lumânare ce-şi vrea lumina din cer. De acolo din aer, îi spuneam: «Dacă pământ se va aşterne peste sufletul tău şi-al meu, vom pluti, ca doi nebuni copilăriei, jumătăţile aceloraşi întâmplări.» Atunci mă cobora uşor şi parcă venea din spate, că toată viaţa mă urmărise şi mi-ar fi ştiut fiecare trăire care i se supunea ca un îndrăgostit îndrăgostitului, ca frunza unui picur de lumină şi rădăcina ploii.
_______________