Marusca’s Blog

Mergeam după-amiezile, din primăvară până toamnele târziu, după ce şcoala şi celelalte obligaţii ale copilăriei se terminau, printre sălciile şi arinii de pe malul râului. Priveam ore în şir fâţele care veneau foarte aproape de mal sau îşi întretăiau unduirea în apa mai adâncă, printre fire de iarbă şi rădăcini ­– acolo unde se puteau apăra. Vorbeam astfel despre unele şi altele ca doi matrozi visători sau doar tăceam. Uneori, aşteptam uşor speriaţi ca din zonele mai întunecate ale bulboanelor să întindă mâna rămuroasă duhul apelor sau să ne cheme, pe numele de hălăduitori, vreun peştişor auriu. Nu ne striga nimeni. Şi parcă pentru a-i provoca, dar şi pentru că ne plăcea jocul de-a fizicienii, azvârleam pietre subţiri pe suprafaţa apei şi urmăream atingerile scurte şi rotocoalele lărgindu-se precum cercurile unui arbore de apă şi aer, pe care le lăsau în urmă când se scufundau. În visul acela ca o lume izolată de constrângeri şi prezenţe la fiecare strigăt al celor mari, nu aveam nevoie nici de mâncare. Ne surprindeau uneori ploile şi, temându-ne puţin de răcelile care aduceau doctorul şi penicilina, ne retrăgeam sub un pâlc de pădure mai sus, aşteptând să se oprească, sau alergam precum nălucile spre casă. Dacă apele creşteau mult, vijelios, mergeam până la puntea mare şi de acolo, pe şosea, ne întorceam acasă. Balaurul înspumat, cum îi spuneam râului, lovea în console, făcând lemnul şi cablurile punţii să trosnească. Ne gândeam atunci cum ar fi dacă s-ar rupe puntea sau măcar o parte din ea. Coşmarurile cu apa se amplificau astfel, urmărindu-ne în multe vise. În serile liniştite, de pe aceeaşi punte, priveam lucirile aurii, ruginii, argintii ale apei şi frunzele desprinse din arini şi sălcii, care se depărtau legănându-se ca nişte bărcuţe cu raze şi el spunea: «Când am să mă fac mare, voi fi călător.»,. «Unde-ai să fii peste douăzeci de ani?» întrebam. «Departe.» «Şi eu.» Dacă ne-ar fi auzit cei de acasă, ar fi făcut ochii mari şi s-ar fi umbrit precum bulboanele în care urmăream peştii. Era un secret al nostru. Şi jocul cuvintelor continua: «Când am să plec, am să iau toţi arinii şi sălciile, şi cerul, şi râul aici, în piept, să le duc acolo, departe, cu tot adâncul tremurând de lumini,.» «Precum frunzele acestea ne îndepărtăm…»  «Precum ele, precum anii…» «Ai să poţi să te poţi întoarce aici purtând cu tine atâtea frumuseţi?» «Am să mă întorc.» Tot mai rar… Oraşele de piatră de la marginea mării te păstrează înăuntrul lor dacă nu ştii să le asculţi mersul. Doar atunci, ca un fluture sau ca un pescăruş, pluteşti printre cetăţile înalte şi reci care se preschimbă la fiecare atingere în corzi ale unei orgi şi vibrează ca-ntr-o catedrală când briza mării şi a lacurilor îţi susţin braţele, te fac uşor cu tot ce duci sau doar aripi eşti, albastre, ca un aer înăuntru şi în afară prelung în depărtări… În urma ta rămân luminile străzilor şi caselor ca o câmpie cu greieri şi licurici vara. Şi atunci, te întrebi unde-ar trebui să rămâi peste noapte? Într-o casă, la geam, scrutând cărările, fragmente de tine aşteptându-te… Dincolo de marginile oraşului, la sute de kilometri, locul în care arborii şi râul, şi cerul reale aşteaptă întoarcere sau sunt deja acolo, şi cei pe care nu-i auzi, numărând clipele – sunt multe, prea multe şi prea reci, mamă, aşază pixul în caiet şi închide-l, uită-le, dacă nu le mai scrii, poate nu se mai înmulţesc şi am să vin…

«Tu să te întorci mai des, îi spuneam. Când mama va striga, să răspunzi. S-o iei de mână şi s-o aduci aici. Aici va fi sufletul meu împreună cu al tău şi al ei, chiar dacă târziu, prea târziu voi veni. Într-o toamnă, când merii îşi vor pleca ramurile la pământ de prea mult rod copt, voi veni să rătăcesc ore în şir, ca acum, ascultând vocea ei în curte, şi paşii ducând-o de colo-colo, trebăluind, ca în tinereţe, să amân încă puţin timpul când voi fi lângă ea, ascultând câte vor să-mi spună ramurile din câte s-au strâns în globurile lor de vrăjitori buni. Apoi, adult sau încă în corpul copilăriei, să mă aşez pe iarba pălită de începutul brumelor şi să scriu, să scriu aşa cum aş scrie cu degetele lor de lut şi cer, să mă doară tâmplele de gânduri ca acum şi să mi le răcorească o atingere a lor sau poate degetele mamei venită între timp de lângă covata cu rufe clătite să vadă de ce întârzii… Să-i spun: Ce bine e, mamă, aşa… Uneori dor tâmplele ca şi cum dinăuntrul lor s-ar isca dangătul clopotului mare al bisericii din coasta dealului sau cum o lume s-ar naşte acolo din fiecare alte lumi. Să-i ţin mâinile înroşite de spălat şi, privind-o adânc în ochi, să simt cum se limpezesc toate cerurile. Tatălui să-i aşezi în mână scrisoarea aceasta pe care o vom lăsa în scorbura arinului sub o piatră albastră – cerneala n-o vor spăla ploile, pentru că e piatră fermecată din apa râului, iar dacă se va deschide puţin, apa colorată, ca o lege străveche, va trece pe sub apele obişnuite ce se vor aşeza din ploile verii şi toamnei, izvorând din nou, ca o fântână a tinereţii într-o carte, când dimineţile se vor număra mai devreme decât speranţele că n-am dat de tot de fundul sacului existenţei. Să-l rogi s-o citească serile târziu, când nesomnul îl va ţine la fereastra de la drum, urmându-şi veghile.»

«Am să fiu o femeie frumoasă, îi spuneam sărind peste tristeţe precum apa peste pietre sau pietrele pe apă, şi am să am cei mai frumoşi copii.» «Ai să fii.» «Glumesc, nebunule… Cum să pot fi o femeie frumoasă? Am cele mai nesuferite gene şi cei mai tăioşi dinţi.» Mă privea şi parcă voia să vadă sub rămurişul genelor mele vreo bulboană în care se scăldau zâne pe care avea să le sperie o vrăjitoare cu dinţi ascuţiţi. Râdeam apoi amândoi şi ne roteam de mâini, privind cerul până când ameţeam. Atunci, rostea, echilibrându-şi respiraţia în timp ce-mi ţinea încă mâinile, ca şi cum rotirea ar fi continuat şi poate continua, dar în acel cadru el vorbea aproape şoptit şi eu ascultam un timp ca un om grav, cel mai grav om care se rotea şi apoi izbucneam în hohote necontrolate ca un copil. «Ai să vii la înmormântarea mea atunci când nu va mai fi nimic pentru care să mi se permită să rămân, ai să vii cu un buchet de flori de câmp sau de pădure şi-ai să-mi spui serile, câte ne vor mai lăsa, cum ţi-ai numit copiii şi cuvintele cum le-ai scris, şi sufletul în cine l-ai aşezat, pentru că îţi spun de acum, în tine vreau să văd bucuria ta şi a mea, şi a tuturor, dar numai tu ai să ştii asta şi eu.» Râdeam, mă întristam, râdeam iar, pentru că nu voiam să-l cred, nu puteam să-l cred, să-l dau neîntrebării, nerăspunsului, neîntoarcerii, nebucuriei, nedepărtărilor în care visa să călătorească, să strângă în caietele sale gesturi şi fotografii, şi cuvinte ale oamenilor şi locurilor despre care citeam uneori şi ne întrebam cum or fi visele acolo? «Nu te cred, spuneam, nu te cred…» şi râdeam, râdeam… «nu te cred…» şi-atunci mă ridica şi ne roteam ca o lumânare ce-şi vrea lumina din cer. De acolo din aer, îi spuneam: «Dacă pământ se va aşterne peste sufletul tău şi-al meu, vom pluti, ca doi nebuni copilăriei, jumătăţile aceloraşi întâmplări neîntâmplabile…» Atunci mă cobora uşor şi parcă venea din spate, că toată viaţa mă urmărise şi mi-ar fi ştiut fiecare trăire care i se supunea ca un îndrăgostit îndrăgostitului, ca frunza unui picur de lumină şi rădăcina ploii, venea şi mă strângea în braţe ca un înger…