Marusca’s Blog

– Uşor… E ud peste tot.

– Uite cine vorbeşte!

– Mă ridic singură, mulţumesc. Hainele astea sunt bune de stors… acum mai sunt şi murdare. Ha, ha… Hai sus!… Suntem doi porcuşori numai buni de pus într-un ţarc lângă o troacă plină cu cir.

– Măcar am avea ceva de mâncare!

– Uite… un burete galben. Încă unul şi mâncăm pentru două zile!… Poftim… Încă arzi … Nu face feţişoara asta! Ţi-am spus că trebuie să ne îmbrăcăm mai gros. Serile şi nopţile sunt reci în vis. Iartă-mă, probabil, ai şi dormit un timp cu spatele descoperit. M-a furat somnul şi am uitat să te acopăr. Dar şi dacă te-am acoperit, ne-a plouat pe amândoi. Cine s-a gândit că vom ieşi din vis? Acolo nu plouă şi nici mâncare nu trebuie.

– Vom fi doi drumeţi fără bagaje, care-şi spală straiele în apa râurilor, a lacurilor şi mărilor, uscându-le pe ramuri, stânci sau direct pe nisip.

– Cât vom găsi apă. În deşert, nisipul ne va spăla chipurile şi corpurile, fiindu-ne drumul şi patul, şi masa. Hai! Mergem spre marginea pădurii. Tremuri tot. Razele soarelui vor încălzi curând partea aceea de pământ. Trebuie să fie o casă undeva în apropiere şi marea. Aud muzică… viori, vuietul valurilor… chiar am plecat?…

– Poate e o biserică. Acorduri de orgă, mai degrabă.

– Mă tot întreabă…

– Cine?

– Sufletul. De câtva timp întreabă «Ce vrei de la mine?…»

– Răspunde-i.

– Dac-aş şti ce, i-aş răspunde. De unde să ştiu?… Şi de ce mă întreabă. Trăiesc şi eu cum pot. Fără să vreau să îl rănesc. Foarte rar, ştiu, îi aduc bucurie. Mi-e dor de momentele noastre de început. Să stăm în ploile liniştite de vară, de mână, cu ochii închişi, ascultând cum stropii sună pe pietre şi acoperişuri, pe ramurile arborilor şi flori, pe creştetele noastre, curgând spre pământ. Să culegem apoi prune ude şi mere văratice şi să mergem, aşa cu picioarele desculţe, la apa din care bea curcubeul. Acum, deşi suntem uzi şi pământul e umed, aş vrea să putem sta împreună cu ceilalţi oameni cu spatele lipit de ţărâna reavănă sau nisipul unei plaje, privind soarele molcom de primăvară cum coboară în lucruri şi fiinţe precum arcuşul pe instrumentele cu corzi sau degetele pe clapele pianului. O dimineaţă ca o poezie a speranţei.

– Sentimentele cu adevărat puternice fac şi pietrele să vibreze şi nu trec niciodată. Sunt iubiri care apar ca o uimire…

– Toate iubirile apar ca o uimire…

– …se dezvoltă ca o văpaie şi dispar ca un abur, lăsând în urmă oameni indiferenţi. În ţara visurilor oamenii nu au vârstă şi nici poziţie socială. Realul creează uneori diferenţe dureroase. Iubirea aceasta…

– Ai grijă la rugi. Sunt peste tot aici. Peste două luni, dacă ne vom întoarce, îi vom găsi încărcaţi cu fructe coapte.

– Şi urşi.

– Ne vom bate! E păcat să laşi aşa bunătăţi negustate din cauza unor urşi.

– … pe săturate!… Natura e un pavilion de schimb între animale şi plante…

– Uneori, simt că e o operă de artă valoroasă, neprotejată într-o piaţă publică sau în stradă şi e păcat s-o laşi acolo. Puţini vor fi cei care vor crede că trebuie să rămână fără pată.

– Nimic nu rămâne etern neatins pe scena vieţii.

– Învaţă-mă să văd înaintea pietrei clipa, să ştiu că se repetă. Repetă-mi să fiu bun, răbdător… Sunt oameni care nu ştiu decât să doară.

– Tu ai un nume ca să nu te confund cu mirările.

– Fiinţa ta merge în spatele meu şi cheamă ca un copil, ca un iubit, şi eu m-aş întoarce să-i ascult chemările, dar aş încerca zadarnic. Visul e o oglindă, iar cel care merge în faţa ta şi aşteaptă eşti tu. Nu!… Eşti rău… M-ai înţepat. Sângerează…

– Dă-mi să sărut.

– Şşt…  Se apropie cineva…

Pe cărare, înaintea noastră, vine un bătrân îmbrăcat în haine simple, ţărăneşti. Cară ceva în spate. Pe lumina chipului său, estompată puţin de umbra pădurii şi de vârstă, creşte, pe măsură ce înaintează, un zâmbet clar ca o undă de izvor. Pare om bun.

– Bună dimineaţa!

– Bună dimineaţa şi binecuvântată clipa care v-a adus aici. N-am mai văzut chip de om de mult timp. Antoine, spune întinzând mâna obosită de muncă şi rece din cauza umezelii şi a răcorii dimineţii. Păsările şi gâzele mă însoţesc pretutindeni şi animalele pădurii, şi frunzele… Sunteţi obosiţi, uzi şi flămânzi, probabil. Aţi mers toată noaptea?

– Am dormit un timp lângă stejarul cel mare, arborele vieţii, cum îi spuneau vântul şi stelele îndemnându-ne paşii până la el.

– Unde mergeţi, dacă nu deranjez întrebând? Şi de unde veniţi?

– Eu sunt Ana, iar el Ionas, sau Stephan. Mergem spre est şi venim de la ţărmul Mării Negre.

– Cred că v-aţi rătăcit… Aici, suntem în partea de nord-nord-vest a Marsilliei, în Golful Lion, vechea provincie Languedoc.

– Nu te uita aşa la mine, te rog. Am aţipit cu tâmpla pe capul tău după ce ai adormit. Crezi că autobuzul ne-a adus aici?

– Autobuz prin pădure, când abia noi ne strecurăm?

– Pot să ajut? întrebă noul venit.

– Vă rog să ne îndrumaţi spre un loc însorit. Ştiţi cumva o casă în apropiere?

– Da. Căsuţa mea. E aici, la câţiva paşi, într-un luminiş. De ce nu v-oi fi auzit? Aţi vorbit în gând?…

– Ana vorbeşte mult în gând. M-am obişnuit cu felul acesta al ei. S-o auziţi cum dojeneşte!

– Sau cum te răsfaţă!…

– Şi eu vorbesc mult timp singur, aproape tot, dacă nu-mi atrage atenţia vreun ram care bate în geam şi-atunci spun, din reflex, «Da» şi-i vorbesc… şi el îmi răspunde. Când erau ai mei aici, vorbeam mult împreună, râdeam, ne strigam când unul sau altul dintre noi întârzia să vină sau când se apropia… După ce au plecat… Dar mai bine, haideţi. V-am ţinut destul aici şi sunteţi umezi. Facem un foc şi gătim ciupercuţele astea culese după ploaie, o turtă pe jar şi un ceai de plante. Apoi, puteţi culege cireşe. S-au copt mai târziu din cauza umbrei, dar sunt zemoase şi dulci.

– Mulţumim. Spuneaţi că suntem în vechea provincie Languedoc?…

– Da. Aşezarea Béziers.

– Atunci…

– Da, aici au fost omorâţi în 1209 catari, catolici, bătrâni, tineri, bărbaţi, femei, copii, fără nicio deosebire. Ruinele oraşului există încă… Treizeci de mii de soldaţi  şi oameni de rând au venit în regiune în luna iulie a acelui an blestemat, conduşi de Simon de Montfort, la ordinul papei, omorând aproape douăzeci de mii de catari şi catolici. Vânarea catarilor a continuat circa treizeci şi cinci de ani.

– Catarii s-au lăsat pur şi simplu măcelăriţi fără să se apere din câte ştiu.

– Aveţi dreptate, domnule…

– Stephan.

– O să vă spun Ionas, dacă nu supăr. Îmi aminteşte de un prieten bun care acum e departe. Catarii erau oameni foarte spirituali care respingeau armele şi războiul. Comunităţile de catari au apărut în secolele III-IV, în Italia, Franţa, Peninsula Iberică şi în partea de est, expansiunea lor datorându-se persecuţiilor la care au fost supuşi creştinii în anii 249 şi 250, pe timpul împăratului Decius. Aşa cum esenienii s-au desprins de evrei, nefiind de acord cu modul în care conducătorii Templului din Ierusalim «gospodăreau» templul şi credinţa în Dumnezeu, după moartea lui Decius, în 251, un grup de credincioşi cu o conduită religioasă aparte a ales pe Novatian ca papă, împotriva lui Corneliu, susţinând că Biserica nu este avocatul lui Dumnezeu, împuternicit să ierte păcatele oamenilor. Şi-au spus catari, cei puri, şi, de-a lungul timpului, au formulat idei religioase care au deosebit aproape integral credinţa lor de cea guvernată de Biserică. Pe scurt, respingeau pe cei care se numeau reprezentanţi ai lui Hristos pe pământ şi credeau în puterea Duhului Sfânt care nu are nevoie de interpreţi în sufletele oamenilor. Trăiau modest, fără sinecure şi domenii, propovăduiau urmarea exemplului lui Iisus, pe care îl considerau un iluminat care n-a murit pe cruce şi deci n-a înviat, crucea nefiind un simbol al mântuirii păcatelor altora, refuzau împărtăşania şi cultul sfinţilor şi ideea de Iisus răstignit. Respingeau materia ca rău universal şi Vechiul Testament.

– Ca şi esenienii, aveau un sistem de asigurare pentru săraci, bătrâni şi bolnavi. În plus, pentru şcoli, spitale, erau toleranţi cu alte culte şi credeau în egalitatea sexelor. Controlau naşterile ca să nu se mărească prea mult numărul de oameni şi prin aceştia răul. Se spunea despre ei că sunt păstrători ai Sfântului Graal (Conform legendei, Iosif din Arimateea a stat la baza crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos şi a strâns într-o cupă sângele scurs din rănile sfinte. Adevăratul Graal pare să fie însă pânza în care a fost înfăşurat Iisus şi care a păstrat prin timp sângele preţios.).

– Probabil că şi ultimii catari s-au predat asediatorilor de bună voie din fortăreaţa Montsegur, fiind arşi pe rug pe 12 martie 1244 pe Champs de Cremats, găsind sprijin în cuvintele Întâiei Epistole solomoniceşti a lui Ioan 3:13: «Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea.» Se spune însă că patru catari au fugit din asediu, cu o trăsură, ducând cu ei Sfântul Graal.

­– Legendele leagă oamenii şi evenimentele prin veacuri, ducând cu ele continua credinţă în puterea binelui.

– De aici înainte, locul lor în istoria Sfântului Graal şi a păstrării secretului salvării lui Iisus este preluat de cavalerii templieri… Am lăsat radioul mergând. Să-mi creez iluzia că e cineva aici când mă întorc.

– Mai bine-aţi verifica! Poate a intrat cineva între timp.

– Cine să intre?.. Poate vreun iepure speriat de vreo vulpe flămândă… Nu vine nimeni aici de mult timp. Intraţi. Soba e caldă încă.

– Am vrea să ne spălăm puţin înainte, să nu murdărim ceva aşezându-ne.

– Desigur. Puteţi să vă spălaţi la cişmeaua din curte. Între timp, reaprind focul şi pun ceaunul să fac tocăniţa. Aluatul pentru turtă e frământat de aseară.

– Pietroase, nu?… Cireşele?

– Da. Tari şi dulci, bune pentru toate păsările cerului şi pentru gâzele pământului, şi pentru animale şi noi.

– Mai ştii cireşii din grădina bunicii? Toată copilăria am petrecut-o în ei şi cu gândul la timpul când se vor coace din nou fructele zemoase cu care-mi umpleam sânul. Dar el cine e?… Stai! Hei, vino înapoi, nu-ţi face nimeni rău.

– Cine e?

Antoine iese din căsuţă, grăbindu-se spre locul unde s-a oprit un băieţel cu trăsături asiatice, de circa patru ani, îmbrăcat în haine vechi, jerpelite.

– Cine eşti, micuţule?

– Jon, şopteşte copilul timid, frecându-şi ochiul drept cu mânuţa.

Antoine îl priveşte un timp, apoi caută spre noi, încercând să afle dacă ştim ceva.

– Hai în casă, Jon, spune, negăsind un răspuns.

Copilul îl ia de mână şi îl trage după el spre pădure, dincolo de grădina cu răsaduri crude şi căpşuni aproape pârguite, depărtându-se printre trunchiurile arborilor cu ramurile coborâte mult pe alocuri. Alergăm după ei şi în cele din urmă îi ajungem la intrarea unei peşteri, unde, pe un aşternut de zdrenţe umede, zace o copilă de circa zece ani. Tuşeşte. Jon se apropie şi o mângâie pe frunte, spunându-i ceva lângă ureche.

– Dă-mi voie. O duc în braţe până la căsuţă şi vedem acolo ce putem face.

– Dar eşti bolnav, Stephan. Uite cum respiri. Şi tuşeşti şi tu.

– Nu e grea şi nu suntem aşa departe. Luaţi ce se poate lua din lucrurile lor şi mergeţi înaintea noastră să ridicaţi ramurile ca să putem trece fără zgârieturi. Ea nu eu! Nu te mai uita aşa.

– Te iubesc, suspiciosule. Ai grijă la creanga din dreapta.

Ajunşi din nou la căsuţă, Stephan aşază copila pe pat şi ne oprim cu toţii în jur, încercând să înţelegem care e cauza bolii, de unde vin şi cine sunt. Nici despre noi nu ştie Antoine mai mult, dar suntem un fel de familie ad-hoc, acordând atenţia cuvenită unui călător obosit şi bolnav, ceea ce ar trebui, într-o configuraţie restrânsă la mine şi Antoine sau lărgită cu Jon, să facem şi cu Stephan. El priveşte însă ca un părinte îngrijorat spre copii, uitând că e obosit şi arde.

Antoine pune o cană mare de tablă pe plită şi face, între timp, ceaiul. Tocăniţa fierbe încet în ceaun. Turnăm ceaiul în cinci ceşti şi ne aşezăm în apropierea masei sau a plitei. Copila deschide ochii şi priveşte spre noi speriată mai întâi, apoi zâmbeşte şi spune: «Bună ziua.». Tusea revine.

– Cine sunteţi? întreabă Antoine, atingând-o uşor pe mâna aşezată pe piept.

– Ea e Marie, spune Jon. E bolnavă. Mămica şi tăticul au murit la începutul primăverii, încercând să pescuiască în marea agitată. Noi am stat un timp în căsuţa de pe plajă, şi când n-a mai fost nimic de mâncare, Marie temându-se de mare, am pornit spre coline, urcând din regiune în regiune până când Marie s-a îmbolnăvit şi n-a mai putut să meargă. Mămica şi tăticul au insistat de multe ori înainte să plece să nu avem încredere în oamenii care ne vor spune să mergem cu ei. Spuneau c-or să ne fure şi ne vor face sclavi sau ne vor învăţa să facem lucruri rele, forţându-ne să le îndeplinim.

Odaia se umple de mireasmă de tocăniţă şi turtă coaptă.

– Ştii cumva în ce ţară era casa voastră? întreb.

– Coreea, şopti Marie.

– Oare şi voi aţi dormit lângă arborele vieţii?

– Hai să punem compresa aceasta pe pieptul copilei. E îmbibată cu o tinctură de plante. Şi, după ce mâncăm, dezlegăm iţele poveştii pe îndelete. Turta şi tocăniţa sunt gata. Mănânci şi tu, Marie, puţin măcar.

– Da, spune Marie la fel de încet.

Fiecare dintre cei aflaţi pe scaune sau în picioare ne aşezăm în linişte cu bucata lui de turtă fierbinte şi blidul cu tocăniţă.

După ce îi ajutăm pe copii să mănânce şi mâncăm şi noi, Antoine se uită la toţi ca un părinte, cu grijă şi bucurie în privire, în aceeaşi măsură. Merge apoi într-o încăpere în spatele căsuţei. După vreun sfert de ceas, revine cu o legătură cu haine şi încălţări, aşezându-le pe două scaune.

– Sunt haine şi încălţări purtate în zi de sărbătoare de copiii şi soţia mea când erau aici. Alege, Ana, ceva pentru micuţi şi îmbrăcaţi-vă şi voi.

– Mulţumim, Antoine.

Iese apoi din căsuţă, întorcându-se mai târziu cu un coşuleţ cu cireşe spălate.

……

– Mergeţi mai departe?

Ne privim, evident în încurcătură, eu şi Stephan. După care întrebăm:

– Ştiţi cumva când trece autobuzul viselor prin zona aceasta?

Vă imaginaţi, probabil, că Antoine se uită la noi ca la doi ţânci fără minte. Întreabă însă:

– Veţi lua şi copiii?

– Nu ştim sigur unde vom ajunge şi ar fi mai bine pentru ei să aibă un cămin sigur.

– Dacă nu-i mai aşteaptă nimeni, aş vrea să rămână cu mine. Vom fi din nou o familie. Fericită. Am nişte bani puşi de-o parte. Le pot asigura educaţia necesară, iar în timpul liber mă vor ajuta să îngrijesc grădina care ne va da hrana împreună cu pădurea. În noaptea aceasta sunteţi toţi oaspeţii mei. Mai spre seară, pregătesc o compresă şi pentru domnul Ionas. Încă tuşeşte.

– Nu e nevoie, mulţumesc. Copiii înainte, spune Stephan.

– Copiii sunt curaţi acum şi sătuli, şi parcă şi voi…

În dreptul porţii apare în clipa următoare autobuzul. Şoferul Destin zâmbeşte. Deschide uşa şi face semne grăbite să urcăm. Când privim în jur, e doar un luminiş. Nici urmă de căsuţă şi de prietenii de peste zi. Urcăm.

Bibliografie:

- «Cathars» şi «Catharism» from Wikipedia, the free encyclopedia

- Holger Kersten, Elmar R. Gruber, «Isus?», Editura Rao International Publishing Company, tiparul executat la Elsnerdruck, Berlin, Germania