Marusca’s Blog

– Stai cuminte, Tomy. Trezeşti băiatul. Hai, ia osul ăsta şi treci la locul tău.

Motanul Sylvester îşi freacă botul cu lăbuţa, trăgând cu ochiul la bucata de friptură de pe masă. Aşezat pe prag, bărbatul mai scoate dintr-o hârtie aflată în buzunar două oase şi i le aruncă. Apoi, ia lut negru dintr-o covată, îl roteşte de câteva ori spre soare, pentru că acolo se află stocat cântecul şi zborul păsărilor şi începe să-l modeleze.

Un inginer gunoier, cum îşi spun între ei gunoierii când trec mai mulţi pe la aceleaşi platforme de gunoi din oraş. Averea lui, dacă se poate spune astfel, e o colibă sărăcăcioasă, câinele, motanul, un păianjen străveziu ce-şi ţese pânza în colţul din stânga-sus al uşii, văzduhul, un aparat de radio ruginit, meşteşugul de făuritor de păsări de lut care cântă dimineţile şi nopţile şi un copil.

Tomy şi Sylvester s-au luat după el de la câte o platformă de gunoi din centrul oraşului, fiecare în altă zi din alt anotimp. Au umblat împreună apoi ca o echipă de căutători în rădăcinile civilizaţiilor. Trecând într-o seară de la platforma din spatele supermarketului prin dreptul magazinului de jucării, ca să scurteze drumul spre casă, l-au văzut pe băiat. Îşi lipise faţa de vitrină şi vorbea cu un urs mare de pluş maro şi o păpuşă de mucava în rochie de mătase albă şi pantofi de lac negru, cu părul blond şi ochi precum două boabe de sevă, care-şi răsucea vârful codiţei drepte pe umăr.

– Am lipsit un timp, dar mi-a fost dor… Prietenii de acolo?… Nu, nu vreau să mă întorc niciodată. M-aş întoarce acasă, dar…

au fost ultimele sale cuvinte până la apropierea nou veniţilor.

– Dacă vrei, poţi să mergi cu noi, a spus Tomy, oprindu-se lângă el.

Bărbatul îşi netezea pe spate părul rebel, care tot cobora pe ochi, şi zâmbea. Din buzunarele largi ale surtucului îi atârnau câteva pungi de plastic transparent cu resturi de mâncare, printre care se vedeau alte lucruri: o lingură dintr-un set argintat, cu coada ruptă pe jumătate, un tranzistor, o etichetă de pe o cutie cu cremă, o talpă de pantof, o bucată de disc, probabil cu poveşti sau muzică, o revistă cu pozele decupate şi o şapcă de ofiţer cu cozorocul rupt într-o parte. De sub pantalonii puţin peste glezne, roşi, ieşeau pantofii stâlciţi prin care i se vedeau degetele goale. Cândva, au fost pantofi scumpi, aşa cum şi hainele trebuie să fi fost cândva noi şi frumoase, parcă spuneau ochii lui, mari albaştri. Totul trebuie să fi fost cândva nou şi frumos, să fi avut un suflet care s-a bucurat şi a plâns în clipe trecătoare de viaţă şi care poate mai trăieşte încă în forma-i modificată de trecerea implacabilă a timpului.

– Cum te cheamă, băiete? a întrebat.

– Bill, domnule.

Ochii băiatului păstrau încă lucirile de bucurie şi tristeţe din discuţia cu jucăriile de după geam şi o tristeţe mai adâncă, precum un lac umbrit de păduri ce luceşte sub razele soarelui când adie vântul. În mână ţinea o pagină dintr-o revistă de ştiinţă şi un jerseu murdar.

– Savant cumva?… a mai întrebat gunoierul.

Bill s-a înroşit, şi-a aşezat hainele cu mâna liberă ca şi cum s-ar fi temut că nu sunt potrivite pentru o întâlnire cu oamenii şi a răspuns:

– Un pic, da…

– Şi ştii tu ce s-a întâmplat azi, tinere savant?

– A fost eclipsă totală de soare, domnule. Scrie aici.

– În data de… Da, scrie. Şi ştii tu ce e aceea o eclipsă totală de soare?

– În timpul unei eclipse totale de soare, luna se află pe o axă dreaptă între soare şi pământ. E ca şi cum aţi pune un obiect rotund în dreptul soarelui şi ochiul n-ar percepe nicio rază de lumină dincolo de marginile lui. Dacă e parţială, luna nu obturează de tot soarele.

– Şi dacă e de lună?

– Atunci pământul se află pe o axă dreaptă între soare şi lună.

– În coliba mea nu e loc pentru un aşa cap, dar vino, băiete, dacă nu te mai aşteaptă nimeni. Le împăcăm noi cumva.

– Şi ştiţi ce mai scrie? Planeta Jupiter a fost lovită de un obiect pe care nu l-a observat încă nimeni. Aş vrea să pot privi cerul zi şi noapte printr-un telescop să văd cât mai mult din tot ce se întâmplă acolo. Obiectul acela putea fi un fragment mai mare din inelele întunecate ale planetei sau alt obiect din spaţiu atras de ea.

– Telescop nu-ţi pot asigura, dar promit să urcăm acolo departe cu măiestrele…

Au pornit împreună spre coliba cea săracă.

Şi Tomy şi Sylvester, şi Bill, şi gunoierul Lans au o poveste care s-a desfăcut în zile şi ani care au trecut înapoi precum pereţii unei case de hârtie purtaţi de vânt.

Tomy a fost până nu demult câinele unui compozitor. Îl scotea din minţi uneori cu frânturile de simfonii pe care le interpreta obsesiv la pian până când căpătau claritatea apei de izvor în care se oglindea totul mai puţin el, s-ar putea spune, deşi oglindirea era completă de la un punct. Când termina o simfonie şi o interpreta împreună cu colegii lui de la filarmonică, Tomy sta mâlc în colţul lui şi simţea cum îi plânge şi râde sufletul în acelaşi strigăt. Era dumnezeiesc.

Într-o dimineaţă, stăpânul a ieşit din casă cu un geamantănaş, a sunat la vecina de alături spunând că va lipsi un timp şi că dacă nu e deranjul prea mare să-i dea lui Tomy în fiecare zi apă şi mâncare. A încuiat uşa apoi, a dat vecinei una dintre chei ca să poată lua apă şi mâncare din casă, a mulţumit, a mângâiat câinele pe creştet, cum făcea când era trist, s-a urcat în maşină şi a plecat, lăsându-l în curte cu uşa garajului deschisă şi într-un colţ un aşternut dintr-un preş din lână, un castron cu apă şi unul cu mâncare. Tomy ştia de mai multe zile că stăpânul e bolnav şi că trebuie să meargă în locul acela în care se repară oameni. Alergă după maşină până la prima curbă şi se opri. Stăpânul nu s-a întors nici măcar o clipă să-i facă un semn cu mâna sau să-i spună, ca spunea de obicei: «Rămâi cu bine, băiete. Mă întorc repede. Să nu hoinăreşti departe. Sunt fete frumoase şi în jur.»

Oare fata lui ştia? N-o văzuse de mai multe săptămâni şi pentru sufletul lui de câine asta însemna dor, însemna priviri aşternute orizontal ca un aer de câmp la amiază ce cuprinde progresiv sufletul şi zarea, uscând lutul până-n depărtări.

Au trecut săptămânile, aşa cum trece iluzoriul-realul de timp, fie că-l întrebăm cât se mai grăbeşte sau mai întârzie o întâmplare, fie că nu. Era dimineaţă… Căzuseră primii fulgi de zăpadă şi vântul şuiera în garajul deschis. Tomy visa cu ochii pe jumătate deschişi… O maşină se oprise în poartă şi cineva intrase în curte. Îi vedea silueta înaltă îndreptându-se spre… Nu, nu s-a întors. A fost doar un vis cerând real. Închise ochii şi-şi cuibări mai bine corpul în mantoul vechi, aşezat de vecină peste preş. Auzi apoi scârţâitul porţilor mari şi motorul ambalându-se, mergând uşor, oprind apoi şi o portieră deschizându-se. În acelaşi timp, uşa de la casa vecinei şi glasul vecinei:

– V-aţi întors? Bună dimineaţa… Bine aţi venit.

– Bună dimineaţa. A venit iarna…

«Aaa – asta era. A venit iarna. Ca şi cum trebuia să deschidă poarta, să… Căscă aşa cu ochii închişi şi-şi strecură botul între labe. Trezeşte-te!… îi strigă un bec roşu din creier…Deschise ochii uşor, doar cât două orizonturi în ceaţă, a neîncredere. Îi mai deschisese de mii de ori şi-i închisese la loc în lunile de aşteptare, alungând cohorte de vise şi întâmplări care i se îmbulzeau pe retină…

– Tomy, puturosule… Dacă nu te scoli, aduc maşina în garaj…

«Puturosule» nu-i mai spusese încă niciunul dintre vizitatorii săi umani sau canini, mai mult sau mai puţin reali. Şi nici vrăbiile sau guguştiucii care se apropiau şi ciuguleau firimituri când credeau că doarme. Ba-i spusese un purice atunci când frunzele din teiul de la poartă se răsuceau în aer ca nişte bănuţi de aur şi aramă trimişi duhurilor pământului şi coborau până aproape de garaj, după care erau fugărite de vânt prin colţuri. Tânărul Reginald, care avea întotdeauna trecere la consiliul superior al puricilor, îi spusese într-o dimineaţă:

– Eşti o matahală de fiinţă şi nu faci decât să dormi.

– Ca şi cum asta v-ar deranja, răspunse. Sugeţi din mine precum godacii la scroafa sălbatică.

– Dacă te-ai mişca, să zicem până la curbă, am mai vedea şi noi curgerea istoriei.

– Tomy… trezeşte-te! Ne-am întors.

Un clopoţel începu să dăngănească în timpane, crescu… Pe gene trecură trenuri şi gări, vapoare, avioane, baze de lansare a rachetelor, răspântii, porţi… «S-a întors… S-a întors!!…» Deschise ochii mari. «Şi nu e singur… nu e singur… Sănătos şi nu mai suntem singuri. Nu, nu mai suntem singuri!…» Se ridică şi sări în braţele lui… în braţele ei…

Trecură doi ani, răsucind anotimpuri şi risipind prin cotloane şi nori parfumul de fiecare zi al amintirilor. Veni primăvara parcă mai devreme, apoi vara cu cireşii şi caişii din grădinile vecinilor încărcaţi de roade şi zborul de lucru al albinelor. Şi din nou Tomy avea sentimentul dureros că trebuie să se despartă de stăpân, acum şi de stăpână şi de puiul lor care plângea mult uneori şi-i strica somnul, alteori, râdea şi-atunci, precum un om, se apropia de geam şi asculta, certându-se că s-a supărat când l-a auzit plângând. Se întorcea în colţul lui şi un timp îi tremurau urechile pentru a se apăra de vreo gâză sau pentru a apropia sau îndepărta un sunet.

În ziua aceea parcă aerul era mai dens. Îl usturau ochii de imaginile care veneau şi plecau. L-au lăsat tot în curte, în grija vecinei, cu uşa garajului deschisă, cu apă şi mâncare, şi cu regretul, vizibil în ochii lor înlăcrimaţi, că nu pot să-l ia cu ei în apartamentul din oraşul în care se mută. După ce poarta s-a închis, ceva s-a năruit în mintea şi în sufletul lui de câine, aşa cum sufletul şi mintea unui om se năruie când rămâne singur de tot. Ştia că poarta aceea nu se va mai deschide mult timp pentru ei, prea mult. A plâns un timp, nopţile mai ales, aşteptând parcă să se aprindă lumina în casă şi a doua zi, dacă nu atunci, să iasă stăpânul ca să-l poată simţi acolo lângă el, fără nicio vorbă, nimic, doar să fie acolo… În vecini şi în depărtare răsunau atunci alte voci canine care-l încurajau sau plângeau la rândul lor… Adormea după ce vecina venea şi-l mângâia, înţelegând că-i e greu, iar el că nu poate dormi din cauza lui. De fapt, a început să doarmă tot mai mult ca să nu mai plângă şi să fie cu imaginile acelea care persistau în vise, aducându-i bucurie, tresărind adesea şi vrând să ţâşnească spre poartă sau spre fereastră.

Ajunsese numai piele şi os şi situaţia aceasta a stârnit din nou protestul puricilor. Într-o după-amiază, când frunzele teiului se roteau în aer ca nişte corăbii aurite în derivă, Reginald a ieşit din flanc şi a rostit:

– Eşti ca o coajă! În felul acesta, în două săptămâni, suntem toţi numai buni să ne zboare vântul în bălţile de ploaie şi noroaie.

– Mare pagubă. Ce dar important aveam şi sunt în pericol să pierd?!… Căutaţi alt burduf cu sânge şi lăsaţi-mă cu tristeţea mea, răspunse Tomy şi-şi aşeză urechile peste ochi, să nu mai tresară la fiecare apropiere a unei frunze în aer.

– Ham! Ham!

La poartă, lătră un căţel alb cu pete maronii ca nişte frunze moarte pe cap.

Bucuria puricilor.

– Regiment, charge! şuieră Reginald şi toată liota de purici porni spre poartă.

– Vrei să mănânci cu noi, unchiule Tomy? se auzi vocea căţelului. Stăpâna ne-a dat resturile de la petrecerea de aseară. A fost aniversarea zilei de naştere a fiului ei. Bunătăţi.

Astfel, de la o masă aproape regească, Tomy a ajuns în expediţii împreună cu ceilalţi câini în cartierele din apropiere. Puricii şi-au întâlnit neamurile şi astfel au hălăduit trecând de la un grup de câini la altul şi la şi de la pisicile întâlnite la ghene sau la uşile din spatele restaurantelor sau cantinelor, umplând oraşul. Oamenii s-au simţit obligaţi să ia măsuri. Magazinele Pet-Shop au fost asaltate, comenzile de otravă împotriva „vampirilor” enorme, furnizorii zoriţi să aducă alte şi alte stocuri, producătorii, furnizorii şi vânzătorii determinaţi să câştige bani după bani!… Atacul a început din toate părţile oraşului, puricii fiind obligaţi să plece in străinătăţi sau să piară ca nişte eroi sau ca nişte raze în noroi… Se spune că un timp n-a mai existat nici picior de Reginalzi, Johnsoni, Camarahogupolupoşi, sau cum le mai zicea, în oraş… Dar s-au întors… În clandestinitate au recăpătat, încet-încet, aproape fiecare petic de piele cu sânge de câine, pisică, pasăre sau om…

La una dintre ghene l-a cunoscut Tomy pe gunoier şi a văzut în el sufletul care îl poate păstra alături indiferent de câte gesturi sau dezertări neiertate ar fi în stare sufletul lui care mai greşeşte uneori.

Motanul Sylvester s-a născut într-o familie de pisici brune, delicate, care vieţuia ca o colonie de pelicani pe o platformă de gunoi din spatele unei alimentare. Era într-o cutie de carton care se răsucise, prinzându-l dedesubt, şi mieuna cerând ajutor când l-a auzit prima dată. Câteva pisici încercau să ridice cutia, dar ghearele lor alunecau pe cutie. După ce gunoierul Lans l-a eliberat şi l-a prins la piept cu un braţ, mângâindu-l, i-a spus: «Eşti un pisoi de toată lauda, nu? Şi un pic temerar. Altădată, să fii mai atent…» Era aproape adult şi avea doi ochi precum doi cărbuni care îl priveau curajoşi. Inima îi bătea tare. Şi-a frecat boticul de mâna lui ca şi cum ar fi vrut să-i spună «Eşti de treabă. Mulţumesc.» Gunoierul l-a aşezat jos şi luându-şi bagajele a pornit pe drumul lui, însoţit de Tomy. După câţiva paşi, s-a pomenit cu pisoiul trecând înaintea lui, aşteptându-l apoi şi mergând alături până acasă, fără ca Tomy să încerce să-l latre sau ca el, mâţul, să se stropşească, măcar de impresie, la ditamai câinele.

Bill şi Aurora, mama lui, stăteau întinşi pe iarbă în parcul mare al oraşului, urmărind norii ce se ridicau de deasupra mării şi alunecau pe boltă în urma soarelui, precum o trenă răsfirându-se mult pe margini. Albine şi fluturi se opreau o clipă deasupra feţelor lor, apoi treceau ca un mănunchi de pensule îmbibate în culori spre petice cu iarbă şi flori aflate mai departe şi pe care vântul le legăna abia perceptibil. Era o după-amiază liniştită de sfârşit de vară. În tufele de arbuşti pitici din jur, ciripeau vrăbii.

– Hai să plutim şi noi, mamă!… spuse Bill şi o trase după el prin iarbă, alergând cu braţele deschise ca două măiestre gata să-şi ia zborul.

Pescăruşi veneau gălăgioşi dinspre mare şi lacuri, îndreptându-se spre zonele cu platforme de gunoi ale oraşului.

– Am ameţit, te rog să mă ierţi… trebuie să mă aşez, spuse Aurora şi se aşeză pe iarbă, întinzându-se pe spate cu picioarele strânse într-o parte. Îşi aşeză mâinile sub cap şi rămase nemişcată cu ochii închişi.

Bill îngenunche lângă ea şi o întrebă îngrijorat:

– Inima?… Capul?… Stomacul?… şi o atinse ca şi cum ar căuta cauza răului în fiecare organ.

– Am obosit… Încetează!…

Văzând că râde, copilul o atinse mai mult în locurile care o făceau să râdă, aşa cum ea îl gâdila uneori, apoi îşi aşeză capul pe pieptul ei, ascultându-i inima. I se părea un clopot care bătea când în oraş e linişte. Se oprea două-trei secunde, ca şi când clopotarul ar fi visat sau ar fi vrut să-şi aprindă ţigara, apoi iar răsuna…

– Trebuie să mergi, îi spuse Aurora încet.

– Unde, mamă?

– La preotul Anders… Să-l rogi să sfinţească mormintele înainte ca ploile lungi ale toamnei să se aştearnă peste oraş.

– Merg. Apoi mergem la magazine să căutăm ghiozdan, caiete, creion, stilou, penar…

– Şi hăinuţe… şi pantofi…

Strânsese bani în fiecare an din lucrările pe care le scria la computerul cumpărat cu jumătate de preţ de la un oficiu din oraş după ce nu mai venise Henry. Din puţinul pe care-l câştiga şi banii de ajutor primiţi de la stat pentru Bill trăiau şi puneau în fiecare lună ceva de-o parte. Cu chibzuinţă, se strânsese ceva în cinci ani. Chiria pentru locuinţa lor modestă o plăteau la sfârşit de lună unei bătrâne care locuia cu unul dintre fiii ei şi care le închiriase două camere în casa liberă.

– Trecem şi pe la magazinul de jucării? Apoi pe la profesorul Templeton. Mi-a promis că-mi împrumută altă revistă de ştiinţă.

Treceau des prin faţa magazinului cu jucării în drumurile lor prin oraş. Când era mic, Bill plângea să primească un lucru sau altul. Când a văzut că Aurora nu mânca de multe ori pentru ca el să poată avea un ursuleţ sau o maşinuţă, a înţeles că poate vorbi cu jucăriile fără să le atingă, prin vitrină, când avea timp sau când i se permitea. Prima carte cu poveşti a primit-o la Crăciun, când avea trei ani, împreună cu o portocală şi un pachet de ciocolată. Erau siguri şi nu aveau brad. Într-o cană de lut, erau legate cu o fundă aurie câteva crenguţe de măr.

Învăţase să citească urmărind cum apăreau literele de pe tastatură pe ecran în timp ce Aurora scria. Titlurile erau scrise întotdeauna cu litere mari. Urmărise apoi cu atenţie, sprijinindu-i-se pe umăr sau stând liniştit lângă masă, literele mici, modul cum se grupau în cuvinte, apoi cuvintele, propoziţiile scurte şi pe cele lungi, frazele, sensurile… Cum se ştergeau… La cinci ani ştia să citească bine şi îi atrăgea atenţia Aurorei ori de câte ori încurca o literă din grabă sau sensul nu era logic. Când computerul era liber, tasta singur propoziţii pe care le imagina. Dimineţile mergea la grădiniţă şi îi lăsa Aurorei timp să se odihnească puţin. Când se întorcea, se spăla, îşi aşeza hăinuţele de grădiniţă pentru a doua zi, mâncau, o ajuta să spele vasele şi scria într-un colţ al lui o oră sau două, pe un caiet de dictando sau de matematică, sau desena.

Profesorul Templeton locuia peste drum de locuinţa lor şi preda fizica la şcoala de pe Bulevardul Mării, unde avea să meargă şi Bill ca elev la şapte ani. Îşi pregătea materialele pentru lucru cu elevii singur, dar uneori o mai ruga pe Aurora să-i scrie la computerul ei proiectele pentru grad sau cărţile. De la profesor a aflat Bill prima oară despre constelaţii, quasari, asteroizi, meteoriţi şi rotirea planetelor în jurul stelelor lor, rotirea galaxiilor şi a clusterilor, despre fisiunea nucleară şi împărţirea atomului, de la el a primit prima revistă de ştiinţă. La şase ani, avea colecţia lui de articole de ştiinţă de care era mândru şi care-l făcea să viseze să ajungă cercetător într-o zi într-un centru important al lumii.

Ajunşi acasă, după ce au trecut pe la magazine, Aurora s-a aşezat pe pat, spunând că e foarte obosită şi a simţit că nu se mai poate concentra asupra lucrurilor, apoi a început să cadă în ea până când n-a mai simţit nimic.

Bill venea cu un buchet de flori de câmp aşezat într-o vază albastră, ovală, strânsă puţin la gură. Crezu că mama doarme şi îi aşeză picioarele pe pat, acoperind-o cu un cearşaf. Vrând apoi să vadă cum îi mai bate inima, a pus mâna pe pieptul ei, peste bluză, şi n-a simţit nimic. Pulsul nu se simţea nici la încheieturile mâinilor reci. Rece îi era faţa şi gâtul de asemenea, ca un geam de care se depărtase soarele primăverii.

Neavând nicio rudă la care să rămână în îngrijire, după înmormântarea Aurorei, Bill a rămas un timp în casa profesorului Templeton, fiind bine tratat. Lucrătorii de la protecţia minorilor au hotărât însă că trebuie să ajungă într-un orfelinat.

Era prima zi de şcoală din acel an şcolar şi din viaţa lui şi mergea împreună cu alţi băieţi şi fetiţe spre sala în care cineva avea să le ureze bun-venit şi să le înmâneze un abecedar şi o floare. Atmosfera a fost însă rece sau aşa i s-a părut lui, cum multe alte întâmplări petrecute acolo i s-au părut nepotrivite, desprinse parcă dintr-un roman trist. Nu mai era dragostea şi răbdarea mamei, oamenii i se păreau distanţi, cadrul însuşi, deşi nici acasă nu trăise într-un castel, şi chiar la şcoală avea să pară auster, i se părea neprimitor, trist, mohorâtor. În plus, simţea lipsa profesorului Templeton, a discuţiilor purtate cu el pe mici teme ştiinţifice. Trecu un an. După mai multe încercări simulate şi studierea consecinţelor şi a terenului, într-o zi, la amiază, s-a strecurat în afara orfelinatului, alergând până când s-a trezit la un colţ de stradă fără niciun ban, îmbrăcat într-un pantalon de trening şi un tricou cu o rachetă de piept. În mână ţinea un jerseu alb, murdar. În picioare avea adidaşi. Spuse bună ziua cuiva care trecu pe lângă el şi-l rugă să-i explice pe unde trebuie să meargă pentru a ajunge la supermarketul din centru. Era departe de orfelinat şi nu se putea bănui că vine de acolo. Mai degrabă că s-a rătăcit şi caută un reper ca să ajungă acasă. I se spuse să meargă înainte până la o bancă, de acolo la stânga înainte până la o fundătură şi din nou la stânga, prin pasaj până la supermarket. Pe drum, lângă un zid, găsi o filă dintr-o revistă de ştiinţă.

Trezit, Bill îşi freacă pleoapele ca şi când ar vrea să înlăture visele şi-l privi pe gunoier modelând trupul acela de lut negru care mai târziu va fi o măiastră. În fiecare dimineaţă, o măiastră se desprindea din palmele lui, înălţându-se spre cer. De acolo de sus, spunea «Mulţumesc». Ar fi vrut să întrebe de ce mulţumesc măiestrele, dar gunoierul i-ar fi răspuns că aşa mulţumeşte fiecare bucată de lut sau piatră, sau marmură, sau bronz, sau lemn când redevine zbor. Trebuie să fie un rost în aceste măiestre care-şi iau zborul în fiecare dimineaţă din mâinile unui gunoier aflat pe pragul colibei sale sărăcăcioase, îşi spuse… La ştiri, cu o seară înainte, a auzit că oamenii de ştiinţă încearcă să descopere particula de energie care devine materie. Asta n-ar rezolva întrebarea ce a fost la început sau cum este de fapt spaţiul-timp-întâmplare ca să poată fi perceput fără început şi sfârşit. Cea mai mică particulă de existenţă, îşi spuse, acolo în microuniversul ei, ar putea fi dublul simplu a fi – a nu fi. Dacă o desparţi, cum ştii ce e a fi şi ce a nu fi? La alimentara din apropiere, cineva specula că se încearcă astfel îndepărtarea pericolului ca obiecte cosmice să lovească pământul. Speranţe…

– Unde merg toate măiestrele? se auzi întrebând.

– Eeeh, întrebării acesteia doar măiestrele i-ar şti răspunde. Şi dacă ştii să asculţi, poate că înţelegi. Eu sunt un bărbat simplu, un bătrân de şaizeci de ani de acum, care ştie să le plăsmuiască şi să le dea zborului. Şi în dimineaţa următoare altă măiastră porni spre astre, apoi alta şi alta…

– Poate că sufletul pământului urcă acolo alături de sufletele altor corpuri cereşti… Sunt şi ele, de fapt, o lume iubind nemărginirea…

– …

Despre gunoierul Lans nu ştiu decât că îi plac mult poveştile şi muzica şi într-un timp a lucrat ca instructor la o grupă de copii care modelau figurine din lut la Şcoala de Artă de pe Bulevardul Viselor.

_________________