Marusca’s Blog

Avusese cândva soţie şi trei copii frumoşi, cuminţi, toţi buni la învăţătură şi destoinici, aşa-i învăţase. Îi iubea pe toţi şi-i purta pe umeri sau de mână cât s-au lăsat duşi astfel. Serile, le spunea poveşti şi informaţii din locurile prin care umbla muncind. Casa lor era tot timpul un rai, chiar dacă sărăcia mai bătea uneori în geamuri, întrebând dacă e loc pentru ea. Era, dar sărbătorile erau fericite pentru toţi, dacă vreunul nu prindea vreun pui de boală între timp şi acesta nu-i mai dădea drumul. Chiar şi atunci, frăţiorii sănătoşi şi părinţii se străduiau să fie bucurie în casă. Lacrimile erau gonite cu vătraiul în sobă sau afară, la uşă. Fiecare dintre ei, când i-a venit timpul, a mers la şcoală, liceu şi universitate, apoi şi-a căutat rostul într-un colţ al lumii. Bătrânul le-a acceptat plecarea cu împăcare, gândind că e mult mai bine aşa. Soţia sa nu a fost însă la fel de puternică şi s-a stins, după câţiva ani, cum se sting lumânările când sunt lăsate singure în bătaia vântului. Bătrânul a privit cu resemnare cum se duce şi şi-a spus şi atunci că poate e mai bine aşa. Veştile de la copii veneau însă tot mai rar, iar pensia pe care o primea era foarte mică. Uneori, în timpul verii, îi rămâneau câţiva bani să-şi cumpere medicamente, dar iarna era foarte greu. Îl puteai întâlni, destul de rar, în apropierea pieţelor sau a magazinelor, sau pe lângă biserici, aşteptând tăcut o bucată de pâine sau un ban. Nu se plângea niciodată, nimănui. Încercase să-şi găsească ceva de lucru, şi vara chiar mai lucra în grădinile vecinilor, iarna însă nu mai avea nimeni nevoie de el. Hainele i se roseseră, la fel şi încălţările… Privea absent prin geamurile aproape mate ale ferestrelor şubrezite de ploi şi vânt şi aştepta poate ceva sau pe cineva. Pe pervazul ferestrei deschise se opreau de obicei vrăbiuţele şi guguştiucii şi îi spuneau despre ce se mai întâmpla în lume. În anul acesta însă iarna era prea haină şi păsările se ascundeau zgribulite prin cotloane mai ferite de vântul care oprea până şi răsuflarea hornurilor. «Nu mai sunt lemne.», gândi bătrânul, şi privirea i se opri pe masa goală. Nu era o constatare care să-l îngrijoreze, pentru că nu-i mai păsa. Din când în când, din ochi i se prelingeau lacrimi mari care alunecau pe pieptarul hainei şi dispăreau.
….

Primăvara, cea mai mică dintre fiicele Anului, se încumetă, să pornească mai devreme în lume, să încerce să aline puţin suferinţele vieţuitoarelor. Privi din depărtare firul palid de fum care ieşea prin horn şi îşi spuse că acolo îşi va putea încălzi puţin mâinile. Ajunsă lângă casa bătrânului, văzu că prin horn nu mai iese fum şi se întrebă dacă nu i se păruse. Bătu în uşă, dar nu-i răspunse nimeni. Încercă să desluşească ceva prin geam, dar era prea afumat, iar înăuntru puţină lumină. «E cineva acasă?», întrebă. Nu răspunse însă decât vântul, care cu un şuierat puternic se propti în uşă, alungând praful până în partea cealaltă a încăperii. «Opreşte-te, vânt turbat.», gemu bătrânul. Primăvara îl auzi şi mai bătu o dată în uşă, cerând voie să intre. Nu primi nicio încuviinţare. Încercând clanţa, aceasta coborî şi uşa se deschise larg, împinsă cu putere de vântul care spulberă înăuntru zăpada adunată în prag. Lângă sobă, pe un scaun vechi, sta bătrânul, acoperit cu o pătură din lână, roasă de molii. Mâinile îi erau încordate pe un portret în care o familie tânără, cu trei copii, zâmbea fericită. Primăvara se apropie şi-i spune: «Bună ziua. Te rog să mă ierţi că am intrat. Am strigat mai întâi. Mâinile şi picioarele îmi sunt aproape îngheţate şi aş vrea să mă încălzesc puţin la sobă, dacă nu deranjez.» Bătrânul nu spuse nimic; doar ochii îi lăcrimau. Primăvara încercă să-i ia mâinile într-ale sale, dar parcă temându-se c-o să piardă comoara pe care o strângea cu îndârjire la piept, bătrânul se feri. «Pot să te ajut cu ceva?», întrebă Primăvara. «Te rog să-mi dai pace.», răspunse bătrânul. «Nu mă mai poate ajuta nimeni.» Primăvara merse afară şi căută câteva surcele, apoi scurmă cenuşa din vatră şi încercă să aţâţe focul care se stinsese. «Cine eşti?», întrebă bătrânul. «Sunt Primăvara, fiica cea mică a anului.» «Şi ce cauţi aici pe gerul acesta?». «Am plecat pe urmele surorii mele, să încerc să aduc puţină căldură în lume.» În ochii bătrânului se citea ironia, dar nu spuse nimic. «Nu ai o familie?», întrebă Primăvara. «Ba, am.», răspunse trist. «Şi unde e?» «Uite, aici?», adăugă, arătându-i fotografia. Primăvara îl privi cu milă şi spuse: «Te rog să mă ierţi. Trebuie să plec acum. Înveleşte-te bine şi aşteaptă liniştit. Am să mă întorc.» «Ai să te întorci aşa cum se întorc de ani buni copiii…», spuse bătrânul. «Mă întorc.», răspunse Primăvara şi ieşi în vântul tăios, dispărând în zare.
Zăpada îi îngreuna vederea şi paşii printre hăţişurile pădurii, dar nu se opri. Merse la bătrânul Timp şi-l imploră să oprească răceala surorii ei. Îi povesti despre bătrân şi, înduioşat, acesta dori să meargă să-l cunoască personal. Veni împreună cu Primăvara şi aceasta bătu în uşă ca şi prima oară. Cum nu răspunse nimeni, mai bătu o dată – poate că bătrânul a adormit. «M-am întors. Pot să intru?», spuse. Bătrânul nu răspunse nimic şi Primăvara deschise uşa şi intrară. Bătrânul dormea. Pătura alunecase, dezvelindu-i mâinile care strângeau fotografia la piept.

…

Primăvara îşi suflecă mânecile şi, după ce aduse apă, începu să deretice în odaie. Se dovedi o adevărată gospodină. Era amiază şi casa strălucea de curăţenie. Pe plită abureau bucate îmbietoare, iar bătrânul sta la masă cu Timpul şi depănau gânduri.
În cele din urmă, Timpul chemă Iarna la el şi îi ceru insistent să cedeze locul surorii ei, dar aceasta nu fu în nici un caz de acord şi continuă să biciuiască Pământul cu suflarea ei de gheaţă.
După ce-şi termină rostul în casa bătrânului, Primăvara plecă mai departe… să ajute alte fiinţe nefericite.
Timpul privi îngândurat silueta ei fragilă, înveşmântată într-o rochie simplă din pânză verde-pal, tivită cu ghiocei şi toporaşi, peste care purta o mantie de culoarea azurului, şi-i spuse: «Mergi cu bine.» şi adăugă în gând: «Oare de unde are fata asta atâta putere?»
Parcă răspunzând gândului lui, vântul şuieră prin crăpăturile lemnăriei, spulberând câteva pânze de păianjen ţesute acolo cu multă migală.
«Mergi cu bine, îi spuse şi bătrânul, şi îţi mulţumesc.»

«Nu ai pentru ce.», se auzi din depărtare glasul vioi şi blând al Primăverii.

«Ba, am.», adăugă, ca pentru sine, bătrânul. Timpul rămase.
________________