Marusca’s Blog

Verile, până la începerea anului şcolar şi apoi în cadrul practicii şcolare, le petreceam la ferma din localitate sau strângând fructe de pădure. «Să câştigaţi şi voi un ban.», spuneau părinţii, «să nu mai staţi toată ziua cu o mână pe carte şi alta în păr, în oglindă, sau în borcanele cu dulceaţă şi oalele cu smântână… moşmondind păpuşi sau vânând vasele piraţilor în spatele casei ori în susul râului… Aveam 12, 13, apoi 14, 15 ani… Venea dimineaţa şi aş fi vrut să mai doarmă, să dorm şi eu, fără să-mi pese că soarele e de un stânjen pe cer şi strigă fânul după mine sau prunele, perele, merele pe crengi sau în iarbă… Mă spălam, puneam hainele de lucru şi încălţămintea adecvate vremii, mâncam ceva, aşezam şi în traistă o bucată de pâine şi una de brânză, o roşie sau un ardei, castraveţi, luam furca şi vasul pentru apă şi plecam împreună cu ţâncii buni de muncă ai vecinilor. Drept vorbind, nu-mi plăcea, nu mi-a plăcut niciodată corvoada copiilor când sunt atâtea minuni de creat, de descoperit. Nici prea greu de dus nu era, eram obişnuită cu munca de mult. La ţară, copiii sunt foarte rar ţinuţi departe de pământ, de animale, de ceilalţi copii. Un frate/o soră mai mare are întotdeauna responsabilităţi, mai multe decât ceilalţi copii ai familiei. Această corvoadă m-a ajutat în viaţă, dar m-am revoltat, uneori prin tăceri lungi închisă într-o lume a mea. Pe la şase ani, nu ştiam de ce alţi copii au voie să se joace şi eu trebuie să îngrijesc tot timpul de surori sau de altceva. Orice moment de uitare a îndatoririlor ar fi costat, poate, viaţa cuiva sau altă năpastă. Eram săraci şi mama trebuia să muncească. În acest timp, cât ei lipseau, eram şef peste trib. Dar scăpam, uitam şi fugeam la joacă. Atunci, ca din senin, mă trezeam cu bunica lângă mine, cu o nuia lungă, întrebându-mă unde e copilul sau puii, sau altceva. Luam bătaie. O trimitea mama să vadă ce facem sau venea singură, nu mai ştiu. Prelua atunci răspunderile mele un timp. N-avea cum să le preia tot timpul. Locuia în alt sat şi-apoi, treburile familiei erau ale familiei. Când mergeam la ea, era altceva. Un pic severă şi atunci, dar atât cât să nu mi se urce mărirea la cap când mă lua de mână şi porneam prin sat la biserică sau spre un loc de muncă – al nostru sau al ei. Era blândă în sufletul ei chinuit de viaţă…, chiar dacă multă vreme am considerat că femeile din neamul nostru, cele de dinainte, au fost toate un pic dure. O duritate pe care ţi-o impunea viaţa, mai ales atunci când aveai copii mulţi şi cel care ar fi trebuit să te sprijine era pus pe scandal după ce se întorcea din sat, de la băutură cu alţi bărbaţi. Atunci, nici casa nu era destul de curată, nici mâncarea destul de caldă sau de gustoasă. Scandalul începea din nimic, practic, sau din simplul fapt că femeia îl întreba îngrijorată unde a întârziat. Cu timpul, după multe ciocniri de orgolii pe fond bahic, femeia căpăta o ascuţime a limbii, căuta scandalul parcă înadins. Momentele acestea au fost cel mai greu de suportat, să mă ierte bunii mei părinţi. Cel mai important, atunci şi acum, e că au trăit şi ne-au crescut frumos. Fără oricare dintre ei, viaţa ar fi avut alt drum pentru fiecare dintre noi, enorm de greu. Bunica Filofteia… tot timpul am ştiut că ei îi semăn la tăceri şi migăleala cu care mă străduiesc să fac unele lucruri, sigur, nu destul de mult în privinţa credinţei pe care o avea în Dumnezeu… Dumnezeul meu e pretutindeni şi niciunde… un sprijin ca să învăţ să trec mai uşor realul, necunoaşterea deplină… teama că dacă aş cunoaşte totul m-aş întreba care-mi mai e rostul, rostul tuturor acestor repere şi drumuri spre şi dincolo de lumină.

Banii pe care îi câştigam la fermă sau din colectarea fructelor de pădure erau necesari, deşi în afară de candel şi prăjiturele cu şerbet de cacao, uneori ceva mai consistent pe care le cumpăram de la băcănia din sat, nu prea aveam idee cum să-i folosesc. Părinţii nu mi-i luau. Zilele mamei căpătau un fel de sacru – pentru ele trebuia o pregătire atentă, din timp. Banii însă veneau prea târziu şi se terminau mult înainte de zilele ei. Cadoul îl luam atunci din micile economii făcute între timp. Ziua tatălui era la mijlocul lui august, chiar după Sfântă Măria Mare. Aş fi putut, deci, dar nu-mi amintesc să-i fi cumpărat mare lucru atunci. Îi aduceam căpşuni sălbatice pe pai, sau fragi târzii, mure, alune…

Mersul de acasă la fermă, pe jos, câte trei kilometri înainte şi înapoi în fiecare zi, vânzoleala, cât era ziua de lungă, pe coastă, printre rândurile de meri, peri şi pruni, la strânsul fânului şi apoi la culesul fructelor, micile atribuţii pe care le mai aveam acasă, la întoarcere, toate câte s-au adăugat prin timp au contribuit la formarea mea ca om. Au fost zile frumoase. A meritat să fiu acolo.

La şcoală, un pic dramatic şi hilar în aceeaşi măsură. Prin clasa a V-a, matematica a început să se complice, iar eu am complicat şi mai mult modul de a găsi puncte comune între mine şi ea. N-o înţelegeam şi, cu timpul, a devenit o corvoadă mai mare decât munca la fermă sau acasă. Poate pentru că mintea mea nu era pregătită pentru raţionamentele cerute sau pentru că nu avea cine să mă ajute să înţeleg. Tata era un calculator foarte bun. Eu aveam nevoie de cineva care să mă ajute să înţeleg logica problemelor de clasa a V-a. Am înţeles-o, mult mai târziu, când a trebuit să ajut copiii să înveţe matematica. Am lucrat apoi împreună, pentru şcoală şi concursuri. Trebuie să recunosc însă că din matematică îmi place doar istoria matematicii.

Pe lângă accentele lor existenţiale care produceau haos, părinţii ne-au creat condiţii bune de dezvoltare. Aveau ceva burghez în ceea ce făceau, un fel de eleganţă… Cel puţin aşa îi vedeam eu atunci şi-i mai văd şi acum. Pomii de Crăciun şi cadourile erau bucuria noastră cea mare. Nu-mi amintesc dacă aveam un pom de iarnă în anii noştri foarte săraci. Nu lipseau însă, în niciun caz, merele ţinute în cuptor până plezneau sau pe plită, chiar dacă erau însoţite de o bucată de mămăligă coaptă pe plită peste care presăram zahăr.. mai târziu cozonacii, sarmalele, friptura, plăcinţele cu mere, cornuleţele cu nucă sau cu gem, turta dulce, păpuşile, fondantele, ciocolata, cărţile… pomul îmbrăcat în beteală şi presărat cu globuleţe şi fulgi de nea din vată, în care ardeau un timp prea scurt lumânări.

În clasa a VII-a, tot cam botă la matematică, având un patru în carnet, la o colegă, nu acasă, am mers la olimpiada de fizică, faza pe regiune. În aceeaşi zi, şedinţă cu părinţii. Suspans… Mama sigur se vedea alergând după mine cu nuiaua sau înghesuindu-mă în vreun colţ… N-am înţeles niciodată cum reuşea profesoara să scrie nota aceea atât de frumos. Probabil, talentul la matematică!… Mie îmi lipsea… Nu-mi lipsea însă un pic de înclinaţie spre fizică. Fizica din clasele a VI-a – a VII-a, chiar dacă n-am tocit-o acasă, am învăţat-o, m-a captivat prin similitudinile ei cu viaţa. Erau fenomene pe care le observam şi căutam răspunsuri, înţelegând parţial (nici acum nu pot spune că înţeleg totul). Permiteau jocul. La olimpiada aceea, subiectele au fost ale mele. Prima şi ultima dată când am obţinut punctaj maxim la olimpiada la fizică, ultima dată când am mers. Profesorul m-a întrebat atunci dacă vreau să merg mai departe. Eram însă prea timidă ca să dau un răspuns favorabil. Am spus că nu ştiu. Mama nu m-a bătut pentru perfectul număr de întors pe… A spus, doar, în felul ei puţin ameninţător, «S-o vedem şi pe-asta!…», când i-am spus că am rezolvat tot la olimpiadă, şi a lăsat pedeapsa pe altădată. Aveau să vină ocazii, slavă cerului!

În clasa a VIII-a, eram atât de «doctă» la istorie, încât profesorul, care ne era şi diriginte, i-a spus mamei să mă dea la o şcoală de meserii. La o lecţie despre rangurile boierilor la curţile domneşti, ştiam doar paharnic. Şi m-a ascultat. Mută un timp, apoi, paharnic!… Mai spunea cineva un rang, eu, paharnic. Altul, altceva, eu, paharnic… Până când a venit rândul paharnicului. Acum, spune şi tu! Paharnic!… Mama ar fi spus că doar taică-tu e vinovat, că nu mă vezi pe mine bând… Era şi vina lui, că mai uita vişinată prin ceşti sau ţuică fiartă, când eram mici, şi după ce plecau musafirii, goleam tot… Cântam, apoi, mă zgâriam pe faţă, plângeam şi adormeam. Nu-i mai auzeam când se certau, încercând să-şi treacă gâscanul mort de la unul la altul.

Istoria cu gâştele e o altă filă a vieţii, a altora, de fapt. Aveam gâştele noastre în copilărie, dar acestea din poveste au ceva special. Familia unuia dintre prietenii tatălui meu, cu o istorie a ei lungă şi demnă de trecut undeva, pe un colţ de pagină, măcar, în istoria mare a neamului (familie de preot purtat de legionari legat de cai până când corpul i s-a despicat… atunci când aceştia au ales timpul şi locul să cureţe, cum credeau ei, istoria ţării)… Fiul acestui preot a învăţat împreună cu tata şi prietenia lor a durat… Atunci, în tinereţe, umblau împreună pe motocicletă. Într-o zi, când era singur, a intrat într-o plută şi s-a lovit rău la cap. Starea lui fizică şi psihică e mult deteriorată azi. Îi doresc sănătate. Mi-a fost, prin timp, de multe ori aproape.

Avea coana preoteasă, în anii aceia un cârd de gâşte şi vişinată! La sfârşitul primăverii, ca toată lumea, golea damigeana de vişine şi punea altele şi zahăr pentru vişinata din care aveau să bea toată iarna. Aruncă, deci, vişinele alcoolizate în curte şi-şi vede mai departe de treabă. Înghit hulpavele şi înghit până când devin una cu pământul de late. Au murit, au murit… La ce bun supărarea?… Le iei fulgii şi le duci la gârlă… Umple preoteasa curtea de fulgi şi pene şi gâştele despuiate le cară cu toţii la gârlă. Trece ziua…

În noapte, doar câinii simt depărtările şi unii oameni… Se lasă liniştea. Spre zori, cocoşii strigă soarele. Pe drum, în faţa porţii, gâştele, chele şi sprintene ca nişte draci ieşiţi din cazane. Ga, ga!… Ga, ga!… Coana preoteasă, în cămaşă de noapte şi cu părul răvăşit, iese pe prispă… Ptiu, drace!… Doamne, iartă-mă!… Au înviat necuratele!…

______________