Marusca’s Blog

S-au rotit toată amiaza, neştiind parcă peste ce colţ de lume să se aşeze. Limbi liniare de foc despică acum cerul, pierzându-se spre vreun arbore singuratic din zarea întunecată sau spre plopii din pădurea convulsionată de vânt şi perdelele grele de ploaie, aflată în apropiere. Dincolo de pădure, îşi revarsă apele, prin câmp, tumultuos, râul Shire, imaginar, desigur, precum întreaga poveste.

Peste drum de locul în care, sub doi plopi formând o singură coroană, stă, ascunzându-se de ploaie, o femeie tânără de înălţime medie, şatenă, îmbrăcată în haine modeste de drum, casa luminată doar în camerele de la parter, acolo unde stau, de obicei, servitorii, arată că forfota liniştindu-se a serii se pregăteşte de noaptea care acaparează totul, lăsând ploaia să-i umple bezna cu fantasme.

Trăsnetele fac văzduhul să răsune ca un templu imens, cuprinzând cerul şi pământul, iar ploaia, intensificându-se, trece cu tot mai multă insistentă printre frunzele arborilor, convingând-o pe tânără să pornească spre poartă.

Bate. Fierul rece, ud răsună sec, înghiţind şi următoarea bătaie, şi pe următoarea.

Cu mâinile, prin apa ce vine din curte, la lumina fulgerelor, caută o piatră şi loveşte mai tare. Fierul răsună prelung, trezind câinele ce dormea în culcuşul lui de lângă peretele bucătăriei, ferit de ploaie.

Vrea să ţâşnească spre intrus, cum se întâmplă de obicei când cineva sau ceva loveşte în poartă, însă lanţul îl obligă să se oprească după doi-trei metri, iar ploaia ce i se scurge pe cap şi corp, pătrunzând adânc în blană, îi dă fiori reci, făcându-l să-şi aleagă cu atenţie locul de lătrat. Se întoarce în coteţ şi după ce-şi scutură blana la intrare, latră insistent pentru a-şi trezi stăpânul.

– Taci, Bob! Cine e acolo?

Femeia nu aude pe nimeni şi spune ca pentru sine: «Stăpânul nu e acasă, dar ar trebui să vină… dacă nu doarme în casa vreunui prieten, cum se mai întâmplă când discuţiile se prelungesc mult în noapte.

– Aş vrea să vă rog să-mi daţi voie să pot sta o oră la adăpost. Poate se opreşte ploaia… spuse tânăra uşor, aproape doar pentru sine şi poartă. Nimic mai mult şi nici nu mai lovi poarta. Lăsă piatra să cadă pe caldarâmul inundat de ploaie şi se cuibări lângă fierul rece, acoperindu-se cu jacheta. Uşa bucătăriei se închise peste cuvintele femeii din casă şi câinele se linişti.

– Am să-l aştept aici…

***

– Trebuie să mă întorc, James. Mâine devreme vine directorul Reeve să vorbim despre noile nevoi de dotare ale şcolii.

Bărbatul şaten, cu ochi albaştri-verzui, înalt, bine proporţionat, aşeză paharul în care mai licărea un deget de vin pe tava de pe masă şi mulţumi pentru găzduire, îndreptându-se spre uşă.

– Cum spui tu, John, dar mă tem că drumurile vor fi inundate la această oră, spuse bărbatul de înălţime aproape egală cu cea a lui John, dar puţin obez şi cu faţa mare, congestionată de căldura acumulată în locuinţă şi, probabil, din cauza băuturii consumate.

John Denver se simţea în stare să pornească la drum – nu băuse decât un pahar de vin şi nici acela întreg. Dar spuse:

– Ai dreptate. Ştii ce? Îl iau pe Black. Dacă mi-l împrumuţi, desigur…

Un sfert de oră mai târziu, după aceste scurte replici în casa lui James Turner, industriaş cunoscut şi cap de familie, John Denver-Ulne şi Black trec în galop pe străzile oraşului care poartă numele râului din apropiere, lăsând perdele de apă în urmă pentru a înfrunta altele.

În câmp, drumurile sunt inundate, desfundate, dar picioarele puternice ale lui Black se strecoară cu dibăcia animalului care ştie să aleagă drumul chiar dacă uneori se opreşte… lărgeşte nările şi parcă miroase calea. Din fericire, râul e departe de drumul acela, vălătucind apele spre sud în albia lărgită mult. John mângâie gâtul calului şi spune: «Hai, băiete!»

De departe, la luminile fulgerelor, vede casa. Luminile de la parter par şterse, lăţite în perdelele de ploaie.

– Marie şi Nicholas mă aşteaptă, spune, privind în depărtare. Buna mea Marie. Iar mă va dojeni şi după ce mă va privi ca pe icoana sfântului Iisus, îmi va spune: «Mănâncă. Nu le mai încălzesc o dată.»

Îi lăsă gura apă la amintirea bucatelor gustoase pe care Marie i le aşeza pe masă în fiecare dimineaţă, amiază şi seară când era acasă.

– Uşor, băiete. Am ajuns.

Un fulger puternic despică perdelele de ploaie şi cerul, făcând animalul şi omul să tresară.

Lângă poartă, o mogâldeaţă mai întunecată decât întunericul, se trezi parcă dintr-un somn lung, auzind vocea omului şi se ridică. Ploaia şi trăsnetele deveniseră de mult, dacă se poate spune astfel la două ore petrecute lipit de metalul ud, obişnuite.

– Cine eşti? întrebă tânărul stăpân John Denver-Ulne, descălecând şi ţinându-l pe Black de căpăstru lângă poartă.

– Mă iertaţi că am aşteptat aici. O voce de femeie dinăuntru a spus, după ce am bătut în poartă, că poate reveniţi în seara aceasta.

– Marie. De ce nu te-a luat în casă? Laşi un drumeţ pe o ploaie ca asta la poartă?!

– Marie, cum îi spuneţi, nu are nicio vină. Doar am bătut în poartă.

– Spui că m-ai aşteptat?… Dar, hai înăuntru. Eşti udă toată.

– Nicholas!

Câinele latră şi latră, ignorând ploaia care-i biciuieşte pielea prin blana udă.

– Bună seara, domnule. Telefonul nu merge. Nu ştiam că veţi porni la drum pe o aşa năpastă de vreme, deşi Marie, cum o ştiţi, a spus că aşteaptă până vine stăpânul.

– Bună seara, bunul meu Nicholas! Nu te-a certat nimeni. Du calul în grajd şi îngrijeşte-te să aibă ce-i trebuie.

– Dumneaei… făcu Nicholas semn discret cu capul.

– Nu ştiu încă dacă are un nume şi ce soartă a trimis-o la poarta noastră, dar sigur vom afla dacă o invităm în casă. Marie trebuie că a încălzit a zecea oară mâncarea în seara asta şi se va uita la noi cum s-ar fi uitat la Iosif dacă ar fi spus că pruncul Iisus nu are codul său genetic şi nu-şi asumă paternitatea, dacă mai întârziem.

În uşa bucătăriei, Marie priveşte încruntându-se, luptând din greu cu zâmbetul care-i inunda toată faţa şi sufletul când apărea stăpânul John, care îi era aproape fiu, şi intra în bucătărie să mănânce, pentru că în sufrageria elegantă mânca, rar, când îşi primea oaspeţii la cină şi la prânz.

La cei şaizeci şi doi de ani ai săi, Marie arată încă bine, deşi un pic prea durdulie, dar, cum spunea Nicholas: «Aşa îi stă bine femeii şi şi mai bine bărbatului ei când doarme lângă ea în nopţile geroase!»

La această sintagmă Marie răspundea de obicei cu o palmă zdravănă în scăfârlia lui Nicholas care apoi mânca în linişte, ca un copil care a făcut a mia boacănă în două zile.

– Bună seara, Marie.

– Bună, ai?! Dar mogâldeaţa asta udă cine mai e?

Un strop de gelozie, unul mai mare, se ivea în colţul ochilor ei când în jurul lui John Denver apărea vreo domnişoară sau doamnă. Un fel de gelozie de mamă care se teme că-şi pierde fiul pentru altă femeie.

– Încă nu ştiu, dar dacă o primeai în casă mai devreme, ai fi ştiut până acum, sigur!

– Numele meu e Ann. Ann Limberg.

– Ea e Marie Rosenthal, iar eu John Denver-Ulne, spuse John întinzând mâna spre mâna mică şi rece a Annei, tocmai desprinsă din mâna energică a Mariei.

– Poftiţi înăuntru, spuse Marie. Ajunge câtă ploaie aţi strâns astăzi!

– Mulţumim, Marie. Miroase grozav. Am mâncat mai devreme la James, dar pentru mâncarea ta nu dau înapoi niciodată.

– Linguşitor ca taică-tu. N-ar fi spus niciodată că nu-i place o mâncare sau un lucru făcut de mine sau de alţii. Un domn prea bun. De aceea s-a dus repede, uşoară fie-i ţărână şi mie păcatele că vorbesc astfel. Dar luaţi loc la masă. Merg să pregătesc apă caldă pentru baie.

Ann îşi lăsă jacheta udă în cuier şi se aşeză pe scaunul pregătit de John, mulţumind. Puse geanta pe colţul mesei şi scoase un plic ud pe care îl întinse lui John.

«Numai bine stăpânilor şi casei în care a intrat Ann, fiica mea. Numele meu e Steve Limberg şi am fost prieten bun cu tatăl dumneavoastră în tinereţe. Foarte buni prieteni şi tovarăşi în multe acţiuni îndrăzneţe. Îmi exprim încă o dată regretul pentru moartea lui nedreaptă şi vă rog să primiţi condoleanţele mele şi ale Annei. Îndrăznesc să vă rog să-mi primiţi fiica în casa dumneavoastră atunci când eu nu voi mai fi şi s-o ajutaţi să obţină un loc potrivit în societate, dacă nu va fi reuşit să câştige unul singură. E sensibilă şi bună şi scrie…»

***

– O ţii de vorbă aşa şi e udă toată. Haideţi să mâncaţi ceva până se încălzeşte apa pentru baie… spusese Marie în seara aceea ploioasă, când Ann ajunsese în casa lui John, în urmă cu aproape cinci ani… După ce se va odihni şi ne vom odihni şi noi, vom avea timp destul să aflăm cum a ajuns aici. Nu eşti vreo hoaţă, nu?!

***

Ann deschide uşa albă din lemn masiv şi pune valiza în hol. Se întoarce şi mai priveşte camera o dată. Prin fereastra deschisă, vântul împinge perdeaua înapoi împreună cu un val de aer proaspăt. Crinii din vaza de pe masă tremură, răspândind arome dulcege ce se preling spre uşă. Din ceaiul, rămas neatins în ceaşca albastră pe porţelan, se ridică, abia perceptibil, aburi. Pe masă, alături, o carte în manuscris şi o hârtie împăturită pe jumătate aşezată deasupra.

Închide uşa încet şi cu valiza din piele maro şi geanta de mână, se îndreaptă spre ieşire, coborând scările cu grijă, să nu facă zgomot. Casa e liniştită. Toţi ceilalţi încă dorm. Pe măsuţa de lângă ieşire, o fotografie cu un bărbat şi o femeie râzând. Amintiri năvălesc în sufletul şi în ochii ei ca un fascicul de raze ce-i înroşesc privirea, făcând-o să lăcrimeze. «Te iubesc. Dacă vei dori să dormi în continuare pe pieptul meu, să mă chemi.» îi spusese înainte de culcare, când Ann insistase să doarmă singură în camera de lucru. «Te iubesc enorm. Iartă-mă.» spuse şi închise uşa casei în urma ei. Câinele se ridică din culcuşu-i de lângă bucătărie şi veni spre ea. «Linişte.» îi şopti, mângâindu-l pe creştetul de sub care o priveau doi ochi umezi. Închise poarta, lăsând în urmă casa în care a trăit cei mai frumoşi cinci ai vieţii, omul iubit şi scâncetul mocnit al câinelui care zgârie fierul cu lăbuţa.

Străduţa pietruită răsună în urma paşilor ei grăbiţi. E o dimineaţă de iulie ce anunţă caniculă. Pe cer, doar o umbră uşoară de nor. În stânga, ridicându-şi razele galbene printre arbori, soarele. Grăbeşte pasul să ajungă la timp la clădirea şcolii, unde aşteaptă o maşină verde. Deschide portiera din dreapta, faţă şi urcă. Maşina porneşte.

– Am cumpărat bilet la clasa a doua, la mijlocul compartimentului, spune bărbatul aflat la volan.

– Mulţumesc, David. Rămân datoare până găsesc o casă acolo şi ceva de lucru.

– Termină cu prostiile. Nu ne datorezi nimic. Suntem prieteni. Dar tot n-am înţeles nici eu nici Jane de ce fugi de John. Credeam că o iubire ca a voastră primeşti doar dacă ai noroc, mult noroc şi nu te poţi despărţi de omul acela nici în moarte.

– Am să vă scriu. Nu pot să spun acum. Ar fi nedrept pentru el să-i rostesc numele în teama asta a mea. Trebuie să găsesc pacea departe, în scrisul inspirat continuu de… el. Să înţeleg…

– …

La intrarea în gara aproape de provincie, grupuri de persoane grăbite ducând valize se îmbulzesc spre peron. Câţiva întârziaţi stau la rând la casa de bilete.

Sevenhills e o localitate în zona colinară, cum spune numele, la două sute cincizeci de kilometri de Shire, în apropiere de Birme, oraş-staţiune din centrul ţării.

– Te ajut.

– Mulţumesc.

– Am ajuns. Şi e liber. Cu aglomeraţia asta, mi-era teamă să nu se fi vândut mai multe bilete pe un loc. Jane mi-a spus să-ţi dau sacoşa aceasta. A pus în ea ceai şi ceva de mâncare, şerveţele şi o revistă. Să ai pe drum.

– Mulţumesc, David. Şi bunei Jane. Vă rog să mă iertaţi că plec aşa. Vă nedreptăţesc pe toţi, ştiu, dar trebuie să plec. Vă scriu cum ajung şi mă instalez undeva.

– …Acela nu e John?

– Ascunde-te! Să nu ne vadă. Nu pot să-l văd acum… să-i spun… Am lăsat o scrisoare.

– A văzut maşina la intrare. Degeaba mă ascund. Va aştepta să cobor.

– Nu are cum să ştie sigur că eşti în tren. Coboară prin spate şi mergi pe lângă tren până la capăt. Mergi la chioşcul de ziare şi cumpără ceva, apoi întoarce-te la maşină şi, dacă vă întâlniţi, spune-i că ai venit să te interesezi la cât vine trenul de la Grainshire. Că aşteptaţi pe mătuşa Myra în vizită câteva zile. În niciun caz că m-ai adus aici şi unde plec. Şi nici Jane. E secretul nostru un timp. Trebuie.

– Cum spui tu Ann… Ideea e bună, dar am să rezist când am să-i văd ochii trişti întrebând de tine? Doamne, cum te privea! Şi ce trist era când nu erai mai mult timp în preajmă…

– Ştiu. Te rog să mă ierţi. Şi pe el… Hai, coboară!… În scurt timp, pleacă trenul. Sărutări ţie şi bunei Jane. Scriu curând. Şi mulţumesc.

– Cu bine, Ann. Mergi sănătoasă şi să ai drum uşor în viaţă, dar nici prea uşor să vrei să te întorci.

Ann îl priveşte cu tristeţe şi se aşază pe locul rezervat. Pune geanta pe genunchi, străduindu-se să nu stea cu faţa la fereastră, şi scoate o carte. Se aude şuierul locomotivei. Trenul porneşte.

Steven Limberg coborâse devreme în dimineaţa aceea, îşi îmbrăcare costumul brun din mers, mâncase ceva în bucătăria liniştită în contrast cu starea lui, băuse o cafea amară şi peste câteva minute ieşea cu buickul său albastru, fabricat în 1953, pornind în viteză spre centrul oraşului. Repeta în minte ce avea să spună la întâlnirea cu deponenţii care sigur stăteau buluc în faţa băncii să afle dacă-şi vor recupera banii.

Din cealaltă parte a oraşului, pe o direcţie oarecum similară, ţinta fiind cafeneaua de lângă redacţia ziarului Horizont, rula cu viteză moderată, în mercedesul său vişiniu cabriolet, Christian Denver, proprietarul singurei edituri de ziar din zonă şi proaspăt tată, un bărbat înalt, suplu, fermecător, şaten cu părul negru şi ochii măslinii. Făcu la dreapta pe lângă cinematograful Eden şi intră pe strada ce ducea în centru. Opri în dreptul cafenelei «La Jack», intră şi se aşeză la o masă lângă fereastră. Mai avea de aşteptat. Drumul parcurs de Steven era mai lung cu aproape 5 kilometri decât cel parcurs de el, venind pe scurtătură. Ceru o cafea mică, neagră şi un pahar cu apă. Îşi scoase carnetul de notiţe din buzunarul sacoului de zi de lucru, bleumarin, şi stiloul şi le aşeză alături, pregătit să noteze ceva sau să verifice. Gândul îi era acasă.

Plopii de pe marginea cealaltă a drumului se unduiau sub adierea vântului de început de toamnă. Razele roşietice ale soarelui se reflectau în vitrina cafenelei, trecând printre ramuri. La masa alăturată, un bărbat cu un cap ce semăna puţin cu capul unui urs, poate din cauza ochilor mici şi a feţei osoase, late, citea ultima ediţie a ziarului local. Un titlu cu litere mari pe prima pagină anunţa jaful comis pe timpul nopţii la banca Europa.

George Doodle, redactorul şef al Horizonului îi telefonase în timpul nopţii, spunând că trebuie să renunţe la articolul despre preotul din parohia Lime, care pretindea că a fost victima unei înşelătorii din partea negustorilor de lumânări şi tămâie veniţi din est, pentru a introduce ştirea despre jefuirea băncii. Două secunde mai târziu, primise un telefon disperat de la Steven care fusese informat de paznicul băncii despre furt. Cinci tipi mascaţi şi înarmaţi cu pistoale dăduseră buzna în bancă, făcându-l pe bietul Roger Tatoom să fugă disperat prin spatele clădirii băncii, înainte ca aceştia să-l vadă. Mersese la poliţie, de unde îşi şi sunase şeful.

Era trecut de miezul nopţii. Christian Denver voise să plece imediat spre locul jafului, dar Hellen se pregătea să nască. Nu putuse s-o lase singură. Chemase doctorul şi aştepta în hol, ascultând îngrozit ţipetele de durere ale femeii. Pe la trei, se născu primul şi ultimul lor copil – patru kilograme şi jumătate şi sănătos, după plânsul puternic pe care-l trimitea urechilor celor care aşteptau în sfârşit să adoarmă, după ce doctorul plecase şi se asigurară că nu mai e nevoie de ajutorul lor. Mai erau puţine ore până la ziuă. Hellen zâmbea când Christian intră în cameră s-o vadă pe ea şi copilul. Parcă nu simţise nicio durere înainte.

– E leit tu, îi spuse râzând.

– Mulţumesc, dulcea mea. E atât de frumos. Şi are plămâni puternici, şi o gură!… Care dintre noi strigă mai tare când are nevoie de tine?!

Hellen se înroşi. Apropie copilul la obraz, voind să spună că va trebui să mai aştepte până când îi va veni rândul să strige. Văzându-l zâmbetul copilului, Christian Denver continuă:

– Cu tine seamănă la mutrişoara asta angelică. Va trebui să-i găsim un nume.

Hellen ştia deja unul.

– O să-l cheme John, spuse, ca pe tatăl meu. Nu te superi, nu? Atât mai pot să fac pentru el. Şi-a dorit atât de mult un nepot şi-a plecat înainte să-l poată vedea.

Christian îi mângâie tâmpla dreaptă şi zâmbi. Nu era supărat. John Ulne fusese prietenul său. O sărută şi sărută şi copilul.

Steven Limberg opri maşina lângă mercedesul fabricat în 1957 al lui Christian Denver şi intră în cafenea.

– Bună dimineaţa, bătrâne! Iartă-mă că te-am luat aşa din aşternut cu necazul ăsta al meu, mai ales că a trebuit s-o laşi pe Hellen singură cu copilul şi să vii aici pentru mine.

Aşa, în picioare, suplu, părea mai înalt decât Christian. În realitate însă era mai scund cu aproape un cap.

– Bună dimineaţa. Ia loc, te rog. Mă faci să mă simt mic!.. Şi să nu te mai aud scuzându-te. Suntem prieteni de-o viaţă. Nu trebuie să te scuzi. Hellen e bine şi băiatul de asemenea. Pentru siguranţă însă doctorul mai trece şi azi şi câteva zile de acum înainte. Informaţia despre jaf a apărut în ziar cu litere de-o şchioapă pe prima pagină. Cu ajutorul poliţiei şi al oamenilor de încredere din oraş şi împrejurimi îi dibuim curând. Nu-i lăsăm să scape. Banda asta a jefuit şi banca din oraşul vecin de curând.

– Am emoţii. De când m-am trezit, nu văd decât feţele lor crispate şi ochii holbaţi întinzându-se după adevărul care să le aducă linişte. Banii. Economiile unora de o viaţă.

– Azi mă întâlnesc la prânz cu colonelul Ryan pentru detalii privind ancheta.

– Eu mai devreme.

– Şi Emily?

– Emily dormea încă. I-am dat un calmant azi-noapte ca să poată adormi. Emoţiile astea nu-i fac bine la sarcină şi nici la inimă.

***

John Denver Ulne se trezi imediat ce Ann închise uşa, părăsind casa. Probabil curentul făcu o altă uşă sau o fereastră să se trântească. Se frecă la ochi, fiind încă foarte devreme, şi porni spre camera ei de lucru pentru minutele de dimineaţă petrecute împreună.

În jur, niciun zgomot în afară de curentul care intra prin fereastra camerei lui şi comunica pe sub uşă cu o altă fereastră. În camera de lucru, linişte. Bătu. Cum nu primi niciun răspuns, se gândi s-o mai lase să doarmă. Uneori, adormea foarte târziu. Un gând însă îl trăgea de mânecă înapoi să insiste. Mai bătu o dată şi încă o dată, apoi deschise uşa. Camera era goală. Intră şi se aşeză pe pat, s-o aştepte pe Ann. Poate e la baie sau la bucătărie după ceva de mâncare. Privi în jur. Ordine. Nicio haină, niciun alt obiect care să arate că de acolo a plecat cineva de curând şi se va întoarce, în afară de ceaşca albastră de pe masă. Se ridică şi merse la masă. Ceaşca era călduţă. Atenţia îi fu atrasă de manuscris care părea terminat şi lăsat acolo cu câteva notiţe făcute după citire. Se aşeză pe scaun şi-l deschise: «În fiecare dimineaţă privea punctul acela din depărtare cu un fel de durere care pe noi ceilalţi părea să ne ocolească până când apropia mâna de tâmplă ca şi când acolo ar fi fost mâna ei, şi aproape, într-un spaţiu încă invizibil, ea. Madelaine era tot ce sufletul lui de visător cerea destinului, bucata de suflet ce creştea în el până nu mai ştia în care minut doreşte el să plutească şi în care ea, un fluture de lumină ce trăia dăruindu-se.» Privi spre uşă ca şi cum aştepta ca de acolo să apară Ann şi să-i spună cât de mult se bucură că a reuşit să termine cartea şi că va merge cu ea la cel mai bun editor, adică, aşa cum spuneau unii, el!…

John Denver e într-adevăr proprietarul editurii Horizon, moştenite de la tatăl său şi care, de câţiva ani, editează şi carte.

Aşteaptă de un sfert de oră şi Ann nu vine de nicăieri. Deschide hârtia cu însemnările să-şi mai facă de lucru. Privirea i se împăienjeneşte. Duce mâna la frunte, lovit ca de trăsnet: «Te rog să înţelegi, iertându-mă, că am nevoie de această linişte departe un timp de sufletul tău, de toată dragostea cu care mă îmbraci în fiecare zi. Sunt fiecare trăire a sufletului tău şi mi-e groaznic de teamă c-am să te pierd sau eu…»

– Tu ce, Ann? Şi unde-ai plecat, sufletul meu?

Ia cheile şi, aşa în halat, porneşte cu maşina spre gară. «Dacă e pe drum, am s-o ajung, îşi spune, şi-am s-o implor să rămână.» Ajunge însă la gară şi Ann nu e nicăieri. Pe prima linie, un tren. Plecarea peste trei minute. I se pare că o zăreşte. Face semne disperate cu mâna. Dar nu e ea. Nu primeşte niciun răspuns, iar trenul porneşte.

Ann s-a născut într-o zi de primăvară din anul următor, aducând fericire în sufletul lui Steven Limberg, dar şi altă tristeţe uriaşă. Emily a murit la câteva ore de la naşterea micuţei, inima ei plăpândă nereuşind să facă mai mult.

Jefuitorii nu fuseseră arestaţi, iar banca era zilnic în declin. Acţionarii ameninţau cu retragerea sprijinului. Suma era mare. Steven se învinuia că n-a asigurat protecţie suficientă depozitelor. Trebuia să fi stat şi el de pază atunci când a învoit celălalt paznic. Apoi îşi spunea că şi dacă erau doi era în zadar.

Bucuria sa rămânea Ann care creştea frumos. Un copil sănătos care zâmbea, cuprinzându-i gâtul cu mânuţele ca s-o ridice sus, sus… Acolo râdea… şi râdea şi el, uitând pentru o vreme toată amărăciunea.

Trenul se îndepărtează, unduindu-se ca un miriapod prea greu printre arborii de câmpie, însoţindu-şi, din când în când, mersul cu un şuier prelung, de parcă ar spune altor semeni în care loc din lume se află.

John Denver îşi priveşte buimac mâinile strângând părelnic umerii Annei ca şi cum atunci s-ar fi întors. Pieptul îi zvâcneşte, deschizându-se, apoi strângându-se dureros, nevrând să lase să plece… femeia lui, bucuria lui… şi tristeţea… ziua şi noaptea, viaţa şi moartea – jumătăţi inseparabile îşi spuneau şi toată lumea şi ar fi jurat că asta erau… De fapt, strânge în pumnul stâng hârtia lăsată de ea şi în dreapta cheile, încercând să pună un paravan firav între trenul care pleacă şi restul gării în care un om îşi spune obsesiv că e o iluzie faptul că e acolo la şapte dimineaţa în halat şi papuci şi că o va găsi acasă, în prag, cu ochii luminoşi certându-l şi îmbrăţişându-l, sau la masa de lucru, privind mirată când intră… ca şi când s-ar întreba de ce nu doarme încă sau cum a ieşit din scrisul ce rămâne în urma stiloului şi-a degetelor pe coala albă. Ceva îl trage însă înapoi spre spaţiul acum gol din care a plecat trenul. Priveşte insistent ca şi când… Între liniile pe care stătuse trenul, miaună un pisoiaş tărcat. Se apleacă şi îl ridică.

– Bună dimineaţa, micuţule…

Boticul roz al animalului îi atinge încheietura mâinii, şi se strânge între pumnii lui apropiaţi şi piept.

Bucurându-se dintr-o dată ca un copil, se îndreaptă împreună cu pisoiul spre un telefon să sune acasă… după minute de aşteptare, la capătul celălalt răspunde Marie:

– Bună dimineaţa. De unde suni la ora asta, când ar trebui să fii acasă împreună cu Anny la micul dejun?

– Despre Ann vreau să întreb. E acolo?…

În piept, undeva, sau într-un vis real, îi simte râsul şi plânsul, o vede alergând înainte cu braţele deschise şi spunând cât doar el să-nţeleagă, deşi ar părea că strigă: te iubesc. Atât de mult te iubesc, minunea mea blândă cu ochi de cer şi mări…

– Merg să văd dacă s-a trezit, spune Marie. Azi-noapte, târziu, încă nu dormea. Probabil că a adormit spre dimineaţă… Cărţile astea or s-o termine…

– Mergi, se aude John rostind …

Marie se întoarce după câteva minute, ţinând în mână manuscrisul, şi spune:

– A plecat, visătorule!… Ai citit ce scrie la finalul cărţii? Unde ai fost când ne-a părăsit şi unde s-a dus?…

– Nu ştiu, Marie… Nu ştiu… Iartă-mă… Mai dau câteva telefoane şi vin acasă.

Ultimele cuvinte au fost un strigăt de disperare… Vocea îi tremură, bărbia îi tremură sub lacrimile ce îi picură pe piept şi pe căpşorul pisoiului… Îl aşează jos, lângă el…

Oamenii, câţi mai aşteaptă vreun tren să vină sau să plece sau se află acolo pur şi simplu îi privesc…

David îl vede şi se gândeşte mai întâi să se întoarcă. Se apropie însă cu un sul din ziare în mână.

– Bună dimineaţa, John. Matinal…

şi-i întinde mâna.

John îi strânge mâna, şi, cu cealaltă, îşi şterge faţa şi priveşte spre halatul de casă cu care e îmbrăcat şi-l strânge vrând să îndepărteze senzaţia de frig ce-l cuprinde şi ochii care-ar fi putut să-i privească picioarele lungi, păroase, cu musculatură puternică pe care se sprijinea încă, deşi simţea că sunt de ceară şi-or să se fărâme din secundă în secundă… «Bună dimineaţa.» răspunde. Pisoiul îi atinge papucul cu lăbuţa şi se retrage… îşi umflă blana puţin… se întoarce şi încearcă să i se urce pe picior…

Contrar celor spuse de David în tren, John nu-i văzuse maşina oprită în faţa gării şi-l privea uşor nedumerit.

– Tocmai mă pregăteam să sun la voi.

– S-a întâmplat ceva? întreabă David, definitivându-şi cumva masca de complice al Annei.

– A plecat… Nu ştiu unde şi pentru cât timp… Ann, adăugă, văzând că David nu înţelege despre cine vorbeşte. A lăsat un bilet şi manuscrisul terminat al cărţii la care ştiţi şi voi că lucra.

– Nu se poate. Poate ai visat urât şi ai plecat disperat spre gară s-o prinzi înainte să plece trenul…

Un aer rece pe o jumătate a feţei îi dă de înţeles că masca se cojeşte, apoi tot corpul îi e străbătut de o emoţie ciudată şi picioarele îi tremură. Ochii lui John exprimă deznădejde, dragoste, speranţă şi iar deznădejde… Ann e acolo…

Vrea să-i spună că ar fi bine să sune acasă. Poate Ann…

– Am sunat acasă ca nebunul, sperând că n-a plecat… spune John, anticipând parcă… Marie însă mi-a confirmat… Unde s-o caut?…

Apoi îşi lovi fruntea:

– Nebun ce sunt cu adevărat! Trebuie să ştiu unde a plecat trenul. Voi merge s-o caut din oraş în oraş, din sat în sat… Apoi, ezită din nou…

– Ce dovezi am c-a fost în tren? Niciuna…

David se aplecă şi, ridicând pisoiul, se uită la John. Era acolo în halat şi papuci, căutându-şi femeia… sperând şi disperând… visând şi trezindu-se ca dintr-un somn lung…

– Am urcat-o în trenul care a plecat… se auzi spunând. Ann a plecat şi nu vrea să ştii un timp unde e… Mi-a fost greu să înţeleg, dar dacă ea vrea aşa…

John merge la casa de bilete şi întreabă unde a plecat trenul…

Cu o sclipire stranie în ochi, se întoarce, desprinde pisoiul din braţele lui David şi se îndreaptă spre maşină, fără să privească în urmă…

Gara următoare e plină de oameni. În cele cinci minute de staţionare, se face un fel de schimb între cei care coboară şi cei care urcă şi trenul e repus în mişcare.

***

Ann închide cartea şi-şi sprijină capul de banchetă, privind cerul, arborii şi casele care alunecă în spate, ştergându-se din câmpul vizual ca să apară altele. În scurt timp, casele dispar de tot şi doar cerul şi arborii şi, uneori, păsările îi însoţesc drumul, dispărând… Ascultă în minte acordurile unei piese romantice şi se gândeşte la John… A fost nedrept să plece aşa de lângă el. Ca un vinovat… În sufletul ei asta era… O vinovată că n-a suportat ideea să-i spună că-i e teamă să aibă un copil, copilul pe care el şi-l dorea mult… Când a aflat, a cuprins-o teama că va muri precum mama ei, lăsând copilul singur… şi pe John. Bunul ei John nu merita asta. Ştia cât suferise tatăl ei şi cât ea îşi dorise să nu se fi născut pentru ca mama ei să fie acolo, să nu-l mai ştie suferind… Închise ochii. Toate câte treceau pe lângă geam o oboseau şi toate câte treceau pe dinăuntru, în sufletul ei bântuit de întrebări…

Dormise prea puţin în timpul nopţii şi-şi simţea mintea confuză şi ochii dureroşi. Se relaxă puţin, controlându-şi bătăile inimii, şi încercă să doarmă. Simţea încă în gât gustul amar cu care se trezise şi care o împiedicase să bea ceaiul. Era acolo… el sau ea… în abdomenul ei care se zvârcolea când veneau ameţelile. Cu ochii închişi încă, pipăi sacoşa de alături şi scoase sticla cu ceai trimisă de Jane. I se usca gura…

– Pot să ajut? spuse domnul de alături, care o privea de un timp…

Deschise ochii şi surâse.

– Nu e nevoie. Mulţumesc. Voiam să-mi odihnesc ochii şi să beau puţin ceai.

– Foarte cald şi azi… şi suntem doar la mijlocul verii.

Ann aşeză sticla înapoi în sacoşă şi închise din nou ochii, vrând să scurteze conversaţia care nu făcea decât s-o obosească mai mult. Domnul, un bărbat trecut de şaizeci de ani, se simţi obligat cumva să tacă…

Îl vedea… venea, aşa cum venea în fiecare zi de la redacţie, zâmbitor, cu un trandafir în mână şi o atenţie cumpărate din oraş… Pentru o clipă, simţi cum se ridică şi îi iese înainte să-l îmbrăţişeze, să-i mulţumească şi să-l certe… Mereu îl certa când îi aducea ceva.

– Ajunge că vii… că vii…

Iar el răspundea:

– Îţi voi aduce până la sfârşitul zilelor mele flori şi tot ce-ţi vei dori…

Îi era dor deja de el… chiar şi de toate atenţiile cu care o răsfăţa şi pe care le despacheta pe genunchii lui râzând ca un copil vinovat că l-a certat. Apoi, îl săruta şi din nou se bosumfla un pic… Dacă aveau un copil…

– Tu eşti minunea mea, îi spunea.

– Eşti tot cea am… Îţi mulţumesc… răspundea.

Îşi aminti de bărbatul de alături şi se ruşină. Sigur a văzut vreo mângâiere sau altceva şi acum se întreabă dacă nu e vreo posedată de fantasme, scăpată la vreun spital de alienaţi…

***

Nu se putea gândi încă la nimic în afara golului pe care Ann îl făcea să crească depărtându-se… un timp rămase privind în el, ca-ntr-un ocean cu ape nevăzute pe care pluteau, răsucindu-se din când în când spre lumină, imagini din ultimii ani cu ea. Oare ce scrisese la sfârşitul cărţii şi… nu, nu putea să fie astfel… un gând, care vrând parcă să-l facă să vrea să-i fie un pic mai bine, îl obliga să se întrebe de ce nu-i spusese în faţă că nu mai e bun pentru ea şi că vrea să fie departe ca să se poată îndrăgosti de alt bărbat? Poate chiar e îndrăgostită de alt bărbat şi m-a orbit toţi anii aceştia cu iubirea ei simulată?… Şi dacă şi eu am simulat? întrebă obligat de alt gând care nu voia să lase lucrurile să aşeze oricum. Şofa oarecum în viteză, deşi, uneori, parcă nu mai era acolo…

Se revăzu dintr-o dată recitind manuscrisul sau poate în adâncul sufletului pe care-l surprinsese Ann şi strigă:

– Nu, nu e adevărat. Madelaine face parte din trecut… Ştii, nu? Nu face faţa asta! Ştii cât de mult te iubesc. Te iubesc, auzi?

O copilă nebună cu ochii negri şi pielea măslinie cu care-şi petrecea vacanţele din anii de universitate la malul mării…

«– Cine eşti tu Madelaine? o întreba văzând cum pluteşte în apa mării, râzând…

– Sunt întunericul şi lumina, cerul şi pământul… cine să fiu?…

– Eşti o ţigancă şi-am să te răpesc la noapte!

Atunci, ea se furişa şi dispărea ca şi cum ar fi înghiţit-o vântul… Se întorcea după cinci minute cu un fel de boccea şi spunea:

– Sunt gata. Mergem?

S-au despărţit când n-a mai primit nici un semn de la ea şi nici n-a mai găsit-o la adresa pe care o ştia. Vecinii i-au spus că s-a îmbarcat împreună cu un arab şi de-atunci n-a mai ştiut nimeni nimic de ei…

Madelaine…

– Tu ai să iubeşti altă femeie mai mult, mult mai mult… îi spusese într-o dimineaţă… Eu am să mă mărit cu un şeic…

***

Apoi se ridicase şi pornise desculţă pe nisip spre mare, rotindu-se cu braţele deschise şi repetând râzând:

– Am să mă mărit cu un şeic… Am….»

Ann a intrat în viaţa lui aşa cum fericirea îţi inundă sufletul şi trupul şi nu faci decât să i te abandonezi ca un copil care se bucură deopotrivă de soare şi de ploile repezi de vară… N-ar fi ştiut spune de ce şi nici Ann. Ea, un amestec de copil mare, timid, şaten cu ochii verzi, care trăieşte mult timp într-o lume a lui… un scriitor încă începător, blând şi tăios uneori, atât de incapabil să stabilească ordine între lucrurile cu care vine în contact… Se rotesc, se aşază fiecare în poziţii şi locuri încă negravitaţionalizate complet, apoi se stabileşte un fel de pace şi se prind toate într-un fel de firesc…

El, un copil mai mare, şaten cu ochi albaştri-verzi, atenţi şi suflet bun, mereu iubitor, uneori la fel de visător şi de neatent cu lucrurile, bun soţ şi prieten, dar şi tăios… dacă e supărat, poet talentat şi editor bun…

V-aţi putea întreba de ce nu se cunosc încă din copilărie, dacă părinţii lor au fost prieteni buni. Adevărul e că Steven Limberg şi Christian Denver au fost de multe ori împreună, singuri sau însoţiţi de soţii, înainte ca Emily să moară. După moartea ei şi declinul băncii, Steven s-a retras cu Ann într-o lume a sa în care dorea s-o apere de orice rău venit de oriunde. Uneori, a fost ajutat de o femeie, în momentele din zi când lipsea de lângă Ann.

Hellen a insistat de câteva ori ca ei să vină în casa lor măcar de sărbători, însă Steven a ştiut întotdeauna să se scuze atât de dibace, încât să nu lase loc de supărări între el şi familia celui mai bun prieten.

Într-una din dimineţi, când Ann, care avea doi ani şi jumătate, l-a întrebat, în limbajul ei un pic stâlcit, ce e marea, Steven Limberg a hotărât să renunţe la conducerea băncii şi să caute o casă undeva la malul mării, unde să trăiască împreună cu Ann, departe de tot ce fusese viaţa lui şi a ei până la acel punct.

Chiar în acea zi, a anunţat consiliul de administraţie că se retrage de la conducerea băncii şi lasă trei sferturi din acţiunile sale la o bancă din capitală ca acoperire pentru pierderile suferite de bancă din cauza lipsei lui de vigilenţă. Sfertul rămas şi banii obţinuţi din vânzarea casei şi a terenului unde locuieşte va urma să fie fondul de existenţă al Annei şi al lui până când se va gândi la alt mod prin care să câştige banii necesari, astfel încât să fie mai mult timp cu Ann care îl făcea în fiecare zi să se trezească nerăbdător să trăiască.

De foarte multe ori, nopţile, se trezea speriat şi mergea la pătuţul ei, o atingea să vadă că e şi că Emily nu i-a lăsat doar o iluzie care avea să se destrame cândva, lăsând spaţiul vieţii lui gol de tot… Adormea apoi cu capul rezemat pe pătuţ… Când se făcea dimineaţă, auzea:

– Bună dimineasa… Cum ai dolmit?…

Încă somnoros, Steven o privea şi tăcea…

Îşi apropia faţa de faţa lui nerasă şi-l săruta, apoi izbucnea:

– Si-am spus să te lazi!… Clezi tu că o domnisoală lespectabilă acseptă s-o atinzi cu fasa asta sepoasă? La baie cu tine si peste o zumătate de olă să te văd spălat, las, imblăcat elegant si palfumat. Astăzi melzem în vizită la doamna Salsie, apoi la domnul Plop… Stiu amândoi povesti flumoase si casele si glădinile lor milos flumos… Cât întâlzii, eu plegătesc micul dezun…

După ce pleca Steven, mergea în bucătărie, deschidea frigiderul, trăgea scăunelul, se urca pe el şi scotea tartinele pregătite de Steven cu o seară înainte. Cobora, le aşeza pe scaun, trăgea scaunul, împingea uşa frigiderului şi se speria puţin când se trântea. Le ducea apoi în braţe pe masă…

– Am uitat serveselele si fasa de masă…

Şi trebăluia până când masa era pregătită, apoi mergea la oglinda din dormitor şi-şi aranja părul cu peria, îşi aşeza rochiţa şi se da puţin cu parfumul despre care Steven îi spusese că e lăsat de mămica împreună cu tot ce mai era acolo…

Nu putuse să arunce nimic din lucrurile Emilyei. Camera arăta într-un fel ca şi cum Emily ar fi fost plecată pentru câteva minute şi avea să se întoarcă…

– Când am să fiu male, am să îmblac toate lochiile astea si-am să fiu sea mai flumoasă plinsesă, ial tu plinsul meu manielat si felmecătol…

– Ne mutăm!… spuse Steven într-o amiază de toamnă, după ce se întorsese de la Amietta. Am găsit o căsuţă albă lângă malul mării, o privelişte minunată.

Amietta e un orăşel liniştit, în cea mai mare parte pescăresc, iar casa aleasă e pe coastă, cu faţa spre mare şi răsărit, departe de locurile în care se descarcă, de obicei, bărcile pescarilor şi începe trierea şi transportul peştelui spre halele principale din centru.

Dina Singer îi priveşte zâmbind. În ochii ei însă lacrimile reflectă lumina precum stropii ploii pe frunzele parţial ruginite, legănându-se în lumina amurgului.

– Mătuşa Dina nu merge cu noi?….

Ann ştie acum să rostească bine toate sunetele şi are o personalitate de bine conturată, cu trăsături de domnişoară de societate, deşi Dina Singer, femeia care a îngrijit-o în absenţa lui Steven, ar fi spus uneori, oftând puţin, că e mult prea închisă în lumea ei de fantasme şi greu de modelat.

– Mătuşa Dina trebuie să rămână aici să-şi aştepte soţul.

Roger Singer lucrează pe o navă în Padilla, oraş-port la ocean, şi se întoarce acasă cam o dată la şase-şapte luni pentru două-trei săptămâni.

– Ai să îngrijeşti altă fetiţă sau un băiat când n-am să mai fiu eu aici?… întreabă Ann tristă.

– Mă gândesc să merg cu Roger la Padilla. Am putea fi împreună şi cât timp stă nava în port.

Aşa spune de douăzeci şi şapte de ani şi de fiecare dată rămâne în casa lor din suburbia oraşului Shire, aşteptând.

Peste două zile, într-o duminică însorită, la şapte dimineaţa, Steven Limberg şi Ann sunt în maşină, îndreptându-se spre Amietta.

***

Întoarse capul să vadă unde zgârie pisoiul căptuşeala şi-l văzu cum se zbate să urce dintre banchete. Îl ridică şi rămase un timp cu el în aer. Pe drum, în faţă, venea un camion. «Atenţie la volan! păru să strige pisoiul, în timp ce lăbuţele încercau să i se agăţe de mânecă. Îl aşeză pe banchetă alături şi răsuci volanul ca să evite ciocnirea. În camion, lucrători care mergeau cântând în câmp la seceratul orzului… John opri maşina mult pe stânga şi aşteptă să treacă. Tărcatul pisoi atârna pe marginea banchetei gata să cadă. Îl prinse la timp şi-l aşeză din nou pe bancheta din spate spunând: «Eşti la fel de neastâmpărat ca Ann şi ai o mutriţă la fel de dulce, dar, până ajungem, stai acolo.»

Marie aştepta în poartă…

– A sunat…

– Nerecunoscătorul de David? Nu vreau să-l aud şi nici să-l văd. Poţi să-i transmiţi…

– Ann… Dintr-o gară… Era multă gălăgie. A spus… Ţi-a urat mulţi ani şi fericire şi te-a rugat s-o ierţi că nu e aici. Pe masă ţi-am aşezat cadoul lăsat de ea. Vrei ceva de mâncare? Eu şi Nicholas nu prea mai avem chef de mâncare şi nici n-am pregătit ceva de doamne-ajută.

– Două ochiuri nu prea rumenite şi o roşie sunt suficiente. Dar te rog repede. Mă îmbrac şi alerg la editură. Trebuie să aranjez ceva înainte să… Vin eu la bucătărie… spuse spre Marie care se grăbea cu farfuria spre dormitor. Iau câteva lucruri în valiză.

Îl privi contrariată, dar înţelese că pleacă după Ann.

– Lipsesc trei-patru zile poate o săptămână. Să aveţi grijă de casă… Am o idee unde-ar putea să meargă în direcţia aceea. Şi nu mă întorc fără ea.

– Dacă te va lăsa…

– Eu, sigur nu!…

***

Erau pe verandă, în urmă cu doi ani, odihnindu-se după o zi de muncă. Ramurile teiului din curte coborau parţial pe verandă, fremătând uşor sub adierea vântului serii. Pe măsuţa din lemn sculptat, două albine, vrând parcă să nu piardă ultimele raze ale soarelui, se apropiau şi depărtau de florile de grădină aşezate răsfirat în vaza de ceramică albastră. Alături, o farfurie de porţelan alb cu pandişpan şi două ceşti în care John turna ceai. Grădina mirosea pregnant a regina nopţii şi gura leului…

– Te-am lăsat din nou foarte mult timp singură, te rog să mă ierţi. Am două săptămâni de pace în lumea cărţilor trecute prin editură. Am putea merge undeva, dacă eşti de acord – o căsuţă liniştită lângă un izvor şi o pădure simt că e tot ce-ar mai trebui să trăim două săptămâni de vis împreună…

– Nici eu n-am respectat nevoia asta enormă de a fi împreună de multe ori. Tăceri şi perioade în care doar cu hârtia şi visele vorbesc. E bine însă că nu am un program bătut în cuie sau aşezat sub geamul de pe birou. Inspiraţie, muzică şi capacitate de detaşare de majoritatea problemelor cotidiene când scriu. În rest, modesta mea contribuţie la tot ce se face aici. Noroc mare cu Marie şi Nicholas. Uneori, nopţile, scriu cel mai bine, ascultându-ţi respiraţia liniştită alături, dar şi când nu eşti aici simt de multe ori linişte când scriu sau fac altceva, pentru că ştiu că mă veghezi cu sufletul de acolo de eşti… Am putea merge la Amietta. Căsuţa albă a aproape întregii vieţii mele până când am venit aici e ca un far de când am plecat: aşteaptă un suflet de om să-l aducă la viaţă din când în când, să lumineze sufletele rătăcitorilor pe mări sau prin destin…

– Şi în pieptul meu arde căsuţa asta în care ai trăit…

– Te rog să mă ierţi. Ca de obicei, eu tac mult şi tot eu vorbesc mult…

– Îmi place să te ascult.

– Ştiu… adormi liniştit!…

– E ca şi cum aş citi ce spui şi invers, când citesc un text al tău, te aud… Ai o voce caldă, melodioasă…

– Voce caldă, melodioasă ai tu şi-mi place mult să te ascult… te ascult şi în gând, când nu spui nimic sau nu eşti aici.

Aveam cam doisprezece ani când tata a cunoscut în orăşelul nostru de pescari un muntean vânjos cu păr negru şi mustaţă, în ai cărui ochi negri parcă trăiau unduirea ramurilor codrului şi apele vreunui iezer. Îşi spunea Peter… Peter Stryle şi era dintr-o zonă cu păduri şi lacuri despre care a vorbit de mai multe ori cu tata. Sevenhills era numele aşezării despre care am auzit stând lângă tata sau din camera mea şi care a devenit într-un fel cadrul primelor mele scrieri pe lângă textele inspirate de mare, marea mamă, cum îi spuneam pentru că m-a crescut alături de tata şi m-a primit la pieptul ei ori de câte ori eram tristă sau fericită. Peter câştiga bani acolo din pescuit şi când venea iarna se întorcea la ai lui. N-am ajuns niciodată în Sevenhills, dar e ca şi cum aş fi fost într-un fel. Marea şi Sevenhills au fost drumul şi popasurile sufletului meu care pleca şi venea ducându-şi încărcătura de trăiri ale adolescenţei, tinereţii şi uneori ale oboselii cu care se întorcea sau pleca în anul acela în care tatăl meu, care îşi făcuse din căsuţa albă de la malul mării un fel de Taj Mahal, a plecat pentru totdeauna peste timp, acolo unde, ca la un ţărm liniştit de mare, se întâlnea cu mama şi-şi trăiau fericirea. La casa de aici m-am gândit tot mai puţin după ce Dina a plecat. Era ca şi când sufletul meu nu avea la ce să se mai întoarcă.

– Sunt convins că încă de când erai copil te simţeam lângă mine, pentru că uneori era cineva, un fel de înger care-mi însoţea drumurile cu energia aceasta a ta. Ai fi putut să rămâi pentru mine, dacă ai fi ştiut… E ciudat că deşi părinţii noştri au fost prieteni buni n-am reuşit niciodată să ne vedem până în noaptea aceea ploioasă când te-am găsit la poartă.

– Tata s-a purtat un pic mai ciudat după moartea mamei. Am reuşit însă, încă de mică, să-i înţeleg tăcerile şi ochii înroşiţi cu care mă privea uneori, ca şi cum tocmai s-ar fi oprit din plâns… De fapt, nu cred c-a încetat niciodată să plângă moartea mamei în sufletul lui care râdea de multe ori. Hoţii fuseseră prinşi în sfârşit, banii recuperaţi parţial şi tatăl tău…

– Tata a fost împuşcat în haosul care s-a creat atunci în bancă.

– Era dimineaţă când s-a întors. Peste mare se ridicase o ceaţă lăptoasă, prin care soarele părea un ochi aprins după o ţesătură de mătase. «Am condus toată noaptea ca un nebun. Aş fi vrut să pot schimba axa lumii, să pot să merg de-a lungul anilor înapoi şi să regăsesc lucrurile şi oamenii cunoscuţi. S-o pot reîntâlni pe Emily a mea când era copil şi s-o apăr de tot răul care-ar fi coborât asupra trupului şi sufletului ei fragile. Să-l pot reîntâlni pe tata înainte de mormânt. Să merg acasă şi să mă aştepte în prag râzând alături de mama. Să bem un pahar de apă sau vin bun şi să ne spunem că viaţa nu are nevoie de atâta filozofie despre ce şi cum, unde şi cât, că trebuie trăită ca un film bun în care cadrul se întinde dincolo de trupurile şi sufletele noastre care îl privesc şi e pace şi ne bucurăm toţi. A murit, Ann!… Christian, bunul meu prieten din toţi anii aceştia, şi buni şi răi, a murit azi, încercând să mă ajute…

– A fost cea mai întunecată zi din viaţa noastră de până atunci, la care s-au adăugat moartea mamei peste un an şi apoi luni şi ani în care am aşteptat parcă să se întoarcă… Venisem de la facultate de o săptămână şi stăteam cu prietenii în grădină când mama a primit telefonul…

Banii au fost depozitaţi de Christian Denver în tranşe. O sumă mare de fiecare dată ca să bată la ochi. A fost ideea colonelului Ryan, de fapt, ca în ultima zi de depunere să intre aproape de închidere în bancă şi să depună o sumă dublă faţă de depunerile anterioare. Cercul se strânsese an de an şi se ştia că jefuitorii sunt la zi cu informaţiile despre depunerile importante. Când a intrat primul, cu răbdare, de parcă voia să păstreze distanţa regulamentară, unul dintre subalternii colonelului, prezent în bancă în fiecare zi ca lucrător bancar, aflat în colţul invizibil de la uşă, a dat semnalul.

Goerge Doodle primi telefonul în timp ce se afla încă la editură.

– Câţi sunt? întrebă.

– Toţi… Unul în bancă, liniştit ca o prinţesă, ceilalţi patru afară, aşteptând momentul când se va da semnalul să acţioneze, a răspuns colonelul.

– Şi nu v-au simţit?

– Să sperăm că nu şi că de data aceasta îi prindem…

– Vin acolo să prind ştirile la cald. Reporterii sunt acasă sau în alte misiuni. Christian cum se descurcă?

– E la ghişeu. Nu te apropii de bancă până când oamenii mei nu arestează tâlharii!…

– Am înţeles, colonele! răspunse râzând. Baftă!

***

Steven Limberg aşteaptă în cafenea. Oamenii colonelului pândesc din diferite posturi care să nu dea de bănuit: unul împinge un cărucior cu resturi metalice, alţi doi joacă şah pe o bancă, deghizaţi în bătrâni, doi vin dinspre biserică, discutând despre organizarea unei cununii…

Christian Denver cere un formular de depunere şi-l completează ca şi cum ar fi singurul client la ora aceea în bancă şi oricum nu-i pasă că în scurt timp lucrătorul din faţa lui va închide ghişeul. La ghişeele alăturate, alte două persoane.

După ce termină, înmânează formularul funcţionarului împreună cu actul de identitate şi aşază banii pe marginea de lemn, lăcuită, aşteptând ca funcţionarul să-i numere.

Bărbatul din spatele său scoate bricheta şi pachetul de ţigări şi aprinde una. Trage fum adânc în piept şi tuşeşte violent. La acest semn, femeia care aştepta de câteva minute afară, intră şi începe să ţipe la el. Părul roşu, ondulat, oxigenat pe vârfuri îi acoperă parţial fruntea boltită şi gâtul, răsfirându-se rebel pe umeri. Ochii albaştri cu contururi vopsite strident fixează bărbatul.

– Ţi-am spus de milioane de ori să nu mai fumezi. Ştii că tuberculoza îţi găureşte pieptul ăsta nefericit. Ai să scuipi sânge pân-ai să mori!…

Nările cârne îi freamătă şi ochii aruncă scântei. Bărbatul aruncă ţigara pe podea şi o stinge cu piciorul.

Femeia se apropie de Christian, vrând să afle cât mai are până termină. Bustul ei proeminent aproape îl atinge când se întoarce să-i spună să respecte distanţa regulamentară şi să aştepte.

Bărbatul din spatele ei duce mâna la buzunar. La fel face ofiţerul aflat în postul de lucrător bancar.

Uşa de la intrare se deschide brusc şi înăuntru năvălesc trei bărbaţi mascaţi, înarmaţi.

– Mâinile sus toată lumea! Şi voi doi de după tejghea, voi doi, repede! rosteşte răstit cel care părea să fie şeful. Pune banii, în servietă şi adu-i aici. Dumneata, domnule. Voi ceilalţi din stânga treceţi în colţul acela cu mâinile la ceafă! Tu, cel rămas, mergi şi scoate tot ce e în seif. Ajută-l, Ned!

Christian Denver pune banii înapoi în servietă şi o duce la uşă. Unul dintre cei doi jefuitori mascaţi rămaşi în apropierea uşii o ia şi o aşază pe podea lângă el. Apoi îi face semn lui Christian cu revolverul să treacă lângă cei din colţ cu mâinile la ceafă.

Poliţiştii aşteaptă încă. Un atac în trombă ar provoca morţi şi nu voia nimeni cadavre. Dar nici ca hoţii să scape din nou şi cu banii. George Doodle opreşte maşina la capătul străzii. Doi dintre poliţişti aşteaptă la colţul din spate dreapta al băncii. Merge spre ei şi împreună se îndreptară spre uşa secretă despre care îi informase Steven. Steven ieşise în faţa cafenelei şi se îndrepta spre bancă. Cei trei se strecurară înăuntru şi aşteptară în linişte în spatele uşii care dădea în spaţiul de lucru cu clienţii.

Cel căruia şeful bandei îi spusese Ned îl ameninţa cu arma pe lucrătorul care deschidea seiful şi ţinea un sac.

Colonelul Ryan coborî din maşină lângă biserică şi făcu semn bărbaţilor care jucau şah să se pregătească. Bărbatul care ducea căruciorul îl lăsă lângă bordură aproape de canalizare şi veni în fugă, pregătindu-şi arma. Strada părea liniştită în rest, circulaţia fiind interzisă pentru două ore de la primirea semnalului.

Uşa din spate se deschise şi cu armele pregătite de tragere cei doi poliţişti intrară flancându-l pe George Doodle care îndreptă aparatul de fotografiat spre jefuitori pentru a lua un prim plan. În acelaşi timp, pe uşa principală năvăliră poliţiştii de afară împreună cu colonelul Ryan. Christian Denver îi văzu şi văzu şi mâinile jefuitorilor de lângă el care îndreptară pistoalele spre intruşi să tragă, încurcaţi de neaşteptata dublă apariţie. Făcu un gest cu mâna ca să-l împiedice pe jefuitorul de lângă el să tragă. În acel timp, jefuitorul aflat lângă seif trase şi-l atinse sub umărul stâng. Glonţul pătrunse ca un tăiş ascuţit, dând senzaţia de arsură puternică şi sângele ţâşni în afară. Îşi duse mâna dreaptă la piept şi căzu în genunchi. Funcţionarul poliţist care stătea lângă el cu mâinile la ceafă se repezi să-l prindă. Unul din poliţiştii intraţi de curând trase în jefuitorul de lângă seif. Raportul de forţe fiind egal, încă nu se vedeau sorţi de izbândă fără pierderi importante. Uşa principală se deschise din nou şi în bancă intrară Steven şi lucrătorii de la cafenea înarmaţi. Nu ştia nimeni că doar pistolul lui Steven era armă adevărată. Intimidaţi, jefuitorii s-au văzut încolţiţi şi au predat armele. În timp ce li se puneau cătuşele, George fotografia cadru după cadru. Fotografiase şi căderea lui Christian Denver şi avea material cât să publice o lună. Christian Denver zăcea pe podea cu pieptul înroşit de sânge. Ambulanţa sosită curând l-a dus la spital. A fost însă prea târziu. A încetat din viaţă pe masa de operaţie.

***

Vacanţa la Amietta a fost aşa cum au visat, chiar dacă lipsea codrul. În fiecare dimineaţă, Ann se trezea la şase şi deschidea ferestrele larg. Aerul răcoros al plajei îi umplea pieptul ca unei egrete gata să să-şi ia zborul… Îl trezea uşor pe John şi după ce se spălau şi mâncau ceva simplu, alergau pe nisipul rece inundat de mare, împroşcând apa ca nişte inorogi alergând pe câmp de valuri… Mai târziu, plaja şi aerul erau ca în preajma cuptorului şi se retrăgeau în căsuţă, inventând jocuri ale lor, scriind sau scotocind prin amintiri. Seara cumpărau peşte de la pescarii de la Haltă, cum i se spunea zonei în care pescarii aduceau bărcile ca să fie golite, John îl curăţa şi-l frigeau pe table ţinute pe jar. La fiecare două zile, mergeau în centru după provizii de fructe, brânză, pâine şi verdeţuri. Uneori, vin.

Doar tu înţelegi mersul sufletului…

tu aer cu braţe

care cuprinde şi încriptează firele

zilei şi nopţii mele

şi-apoi se îndepărtează

şi merge înainte şi suflet merge înainte

şi ochii plini de dragoste

veghează la capăt de timp şi dincolo

piept prea înalt pentru că e cerul

dar uşor ca un abur

se deschide şi răsună

vocea de oriunde

şi uneori toate poverile lumii

care strigă după pace şi fericire

viaţa cum se îndeasă în moarte

dar spune urcă

mergi înainte

chiar dacă simţi că pământul

urcă în artere şi oase

pentru tine sunt pretutindeni

şi voi fi etern

Ann,

road to Sevenhills, aug. 01 1984

***

Aflată între dealuri, Gara din Sevenhills e mai mult o haltă cu două linii de cale ferată, dus-întors, străjuită de un pâlc de castani rămuroşi ce-şi tremură frunzişul în bătaia uşoară a vântului, trimiţând străluciri şi umbre trenului care tocmai a oprit. Călătorii care coboară trec peste linia goală şi merg pe intrândul pietruit spre oraş. Pe cerul de un bleu aproape dureros, spre pădure, se adună franjuri de nori fumurii. E aproape prânzul. Ann coboară, îşi aranjează bagajul şi se îndreaptă spre gară. Ar trebui… nu, n-ar trebui, n-are cine s-o aştepte. Priveşte gara şi panoul cu mersul trenurilor, zâmbeşte când doi pisoi aflaţi la intrarea în restaurant se răstoarnă, disputându-şi locul pe prag, la umbră, cere iertare omului pe care îl atinge din greşeală cu bagajul şi trece pe lângă pâlcul de castani spre strada principală a oraşului. Ar fi putut să întrebe în gară unde e locuinţa lui Peter Stryle şi cum ajunge acolo, dar întrebarea cere răspunsul parcurgând pas cu pas informaţiile din minte. De la plecarea din Shire şi până aici, s-a străduit să pună cap la cap imaginile formate în conştient şi subconştient din fragmentele de discuţii pe care le-a auzit între Peter şi Steven şi merge aşa cum ai străbate după multă absenţă cărarea spre casa părinţilor sau a fraţilor: staţia de autobuz, poliţia, spitalul, farmacia, atelierul cizmarului, croitoria, brutăria, piaţa, oficiul poştal, grădiniţa, şcoala, primăria, biserica, atelierul de executat şi reparat coşuri, fabrica de hârtie, râul, case de piatră şi cărămidă cu acoperişuri roşii din olane şi tablă, în şarpantă, oamenii – cei care vin de la gară, din staţia de autobuz sau pur şi simplu cu treburi într-o amiază de început de august într-o aşezare cu dealuri împădurite care îmbrăţişează oraşul şi valea care adăposteşte râul, vijelios în zilele cu ploi torenţiale sau când se topesc zăpezile şi podurile de gheaţă, aflat în partea dreaptă a drumului. Din loc în loc, acum are vâltori deasupra cărora plutesc nori firavi şi gâze. În alte locuri, nivelul apei e atât de scăzut, încât se poate trece cu piciorul pe pietre sau prin el. Lacurile realizate artificial pătează cadrul verde degrade cu oglinzi ce reflectă cerul şi zborul păsărilor. Cântecul păsărilor de pădure, al celor din gospodării, lătratul răzleţ al câinilor, foşnetul frunzelor, scârţâitul lanţului unei fântâni, glasurile copiilor, un casetofon rulând o piesă de muzică populară, altul o piesă modernă, claxoanele câtorva maşini care trec din când în când şi întâlnesc un om sau un animal, un avion urmând o rută spre munţi, o discuţie într-o curte, pe scările unui magazin sau în drum, zgomotul înfundat sau rezonant al paşilor, bâzâitul aripilor unei insecte sau plutirea lor uşoară, bătăile inimii ei din când în când prea puternice şi ale celor din jur formează în mare parte fondul sonor al parcursului. Despre altele va afla mai târziu…

– Căutaţi pe cineva? întreabă vocea venind dinspre veranda cu muşcate şi garoafe a unei case cu ferestre mari, în rame de stejar, în faţa căreia Ann s-a oprit. Nu v-am mai văzut pe aici.

O femeie tânără, blondă, suplă, cu părul strâns la ceafă, coboară spre poartă.

– Bună ziua. Vă rog să mă iertaţi pentru deranj. Mă numesc Ann Denver şi caut casa unui prieten de familie care locuieşte… locuia aici. Peter Stryle… mai bine zis Georgia Stryle. Peter a murit în urmă cu doi ani. Era prietenul tatălui meu.

– Îmi amintesc. A fost multă jale în familie atunci. Cred că de aceea au şi plecat acolo, la câmp. Georgia şi Alex, fiul lor. Eu sunt Catherine. Catty, cum îmi spun Gill şi prietenii de familie. Gill e soţul meu. Acum e plecat, împreună cu alţi bărbaţi din oraş, în pădure. Taie arborii bătrâni sau bolnavi, sădesc puieţi în zonele defrişate… În vacanţă? Am primit aseară un telefon de la Georgia…

– Da. I-am scris în urmă cu o săptămână, întrebând-o dacă pot să stau câteva zile în casa lor nelocuită, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră.

– Vă pot oferi o cameră aici, dacă doriţi. E mai aproape de tot ce e nevoie la o adică.

– Vă mulţumesc. Visez de mult să ajung să văd casa despre care ne-a vorbit şi în care a locuit, exceptând verile în care a lucrat la Amietta, Peter împreună cu familia lui. Vă rog să mă îndrumaţi într-acolo, dacă nu cer prea mult.

– Cu plăcere. Să închid uşile şi poarta şi mergem. Un pahar cu apă? spune din curte… Ceva de mâncare? Un fruct?

– Mai am ceva de la prieteni. Nu m-au lăsat să plec la drum fără pachet.

Femeia blondă se întoarce în scurt timp cu un pachet înfăşurat într-un şervet.

– Pâine caldă, spune, brânză şi un bol cu mâncare gătită. Veniţi de la drum. Pachetul de la prieteni o fi alterat de acum. Pe căldura asta nu rezistă nimic. Fructe… veţi găsi la casa lui Peter din destul.

– Mulţumesc, spune Ann înghiţind în sec.

După greaţa din tren, încă nu se simte în stare să mănânce mâncare gătită, dar auzind de pâine caldă, salivează.

– E prea mult deranj, dar mulţumesc. Rămân datoare… Vă rog să-mi spuneţi Ann şi dacă permiteţi, am să vă spun Caty.

– Eu propun să renunţăm la plural. Nici una dintre noi nu poate aspira la titlul de dublu măcar! Haidem.

Şi porneşte, uitându-se din când în când la Ann.

– Probabil că mai mult tot singură…

– John, soţul meu, petrece mult timp cu mine.

– Nici când stau prea mult acasă nu e bine… Omului parcă i-a fost dat înadins dorul să-l poarte cât îl ţin drumurile.

– …

– Pot să ajut? spune uitându-se la bagaj.

– Nu e foarte greu. Mulţumesc.

– Casa are cam tot ce trebuie. Puţină curăţenie – măturat, înlăturat păianjenii din colţuri şi praful de pe lucruri şi o punem repede în ordine… Dacă găsim aspirator… cum nu m-am gândit acasă!… îl aduceam cu noi… Ne descurcăm oricum. Provizii găseşti în centru, dar dacă pot să ajut să vii să spui sau să dai un telefon. Mă întreb dacă o fi mai funcţionând. Verificăm după ce ajungem. Câteva verdeţuri mai sunt în grădină care, la rândul ei, trebuie curăţată puţin de buruieni şi uscături. Spuneai că l-ai cunoscut… Peter…

– Un om deschis cel puţin faţă de tatăl meu şi de mine care-l priveam ca pe un prieten din lumi în care nu s-a auzit de răutate niciodată. Bun, politicos, tot timpul cu ceva interesant de spus…

– Era, într-adevăr, un om bun. Ancorat în porturile propriei mări şi totuşi deschis celor care voiau să-l aibă alături acolo pe drumul lui, un gânditor liniştit… Dar uite că se zăreşte casa.

Lângă pădure, pe malul pârâului ca o panglică lucitoare ce apare de sub ramurile înverzite şi dispare după câţiva paşi, adâncindu-se în smaraldul întunecat, o casă precum celelalte din oraş în mare parte, dar mai mică şi cu o grădină din care crengi cu fructe atârnă peste gard parcă salută.

Ann face paşi din ce în ce mai mici, duce mâna stângă la tâmplă şi se opreşte. Mintea îi devine confuză şi pe drum, în locuri despre care îşi aminteşte, deşi nu le-a văzut, umbra unui bărbat dormind cu mâinile aşezate pe volan o atrage.

– John!… rosteşte.

Inima îi bate tare. Din faţă, pe banda cealaltă a străzii se apropie maşini în viteză. Maşina umbrei virează şi se apropie de mijlocul străzii. Ca şi cum spaţiul s-ar strânge, apropiind-o de locul acela, Ann întinde mâna şi roteşte volanul spre ea, apoi atinge umbra pe creştet. Aceasta ridică spre ea o privire străină şi zâmbeşte. Reia controlul volanului şi merge înainte. Din spate nu vine încă nimic. Pe banda alăturată, maşinile care se apropiau trec în viteză.

Faţa îi e încă palidă. Caty se depărtase la câţiva paşi. Auzind-o, se întoarce.

– De la oboseală… şi pot să jur că nici n-ai mâncat.

– Am băut ceai.

– Cu ceai… Ajungem acum şi mănânci întâi. Apoi curăţenia.

Grădina e plină de plante – flori şi buruieni – şi arbuşti fructiferi. În partea însorită, au urcat pe gard crenguţe de coacăz şi rugi de zmeur. La un pas, o tufă de alun roşu, iar mai încolo un nuc. Aproape de scări, un păr cu fructe coapte. În partea din sud, trei meri şi un gutui. Aerul cald al amiezei miroase a fân, a fructe coapte, a mentă înflorită şi a gura-leului.

– Să verificăm întâi dacă este un telefon şi dacă merge… spune Ann gândindu-se încă la viziunea avută.

– Nu ştiu să fi renunţat la el înainte să plece. Dacă avem noroc, merge.

Casa are pereţii din cărămidă tencuită, zugrăvită în exterior în strop de ciment alb pătat de praf sau ros de vânt şi ploi din loc în loc. Acoperişul e din olane roşii în şarpantă. Ferestrele şi uşile, din stejar lăcuit, de asemenea afectat parţial de ploi, soare şi vânt.

Catherine deschide poarta şi intră pe aleea pietruită spre casă. Ann o urmează. Ajunse la portiţa cerdacului, Catherine o lasă pe Ann să intre şi merge în urma ei până la cutia cu scule din colţ. Ia cheia aflată dedesubt şi descuie. Pe podeaua din lemn sunt frunze şi câteva fructe din părul aflat în apropiere.

– Masa e gata! glumeşte Ann.

Catherine deschide uşa. Aerul rămas captiv înăuntru cu florile uscate şi cărţile, şi tablourile, se strecoară pe lângă ele, pierzându-se în grădină ca o nălucă grăbită să-şi ascundă nechipul. Catherine merge la chiuvetă şi roteşte robinetul, apoi spune:

– Merg în pivniţă să dau drumul la apă. Se pare că a fost oprită. Fă-te comodă până mă întorc.

– Avem noroc, spune după ce se întoarce şi roteşte din nou robinetul. E şi curent electric, spune, aprinzând lampa din tavan, după care o stinge şi ridică storurile aproape în întregime. Iar faptul că locuinţa a stat închisă şi cu storurile trase, a ţinut praful departe. Telefonul, în schimb, e mut.

Ann stă aşezată pe un scaun şi priveşte fotografia de familie de pe masă. Bagajul e lângă scaun. Alături de fotografie, o cutie din lemn încrustat, lăcuit, închisă cu un lacăt mic. Într-un pahar, crâmpeie de lumânări arse. Pe perete, deasupra, o icoană cu Fecioara şi Pruncul şi sub ea o candelă cu uleiul ars aproape integral. Deasupra patului, un tablou cusut pe pânză şi înrămat, reprezentând un colţ de grădină şi un altul cu un peisaj cu valuri, o barcă, pescăruşi, soare şi nisip… Gândurile i se întorc la Amietta, revin, merg acasă, revin… Nu are rost să sune dacă vrea să-l ţină departe…

Catherine îi spune încă o dată să încuie uşa şi să doarmă liniştită. Ann mulţumeşte pentru ajutor şi după ce o conduce la poartă, priveşte în jur. Ultimele raze directe ale soarelui din ziua aceasta coboară roşietice pe pantele dealurilor din faţă şi pe acoperişurile caselor.

Stinge lumina şi se cuibăreşte pe patul curat, acoperită cu un cearşaf încă răcoros. Aerul serii e uscat, cald în cameră. Afară e întuneric. Se aud privighetori şi greieri, şi, uneori, buha în arborii de lângă pârâu. Repetă în minte activităţile pentru a doua zi: un drum la poliţie să anunţe că rămâne în localitate câteva săptămâni, la poştă să roage să fie recuplat telefonul, la complex să cumpere provizii, să treacă pe la Catherine, apoi, împreună, să cureţe grădina… A fost drăguţă că n-a pus întrebări. Ar fi trebuit să-i spună, probabil, şi nu s-ar fi simţit în largul ei. La prânz, după ce mâncase, îi fusese din nou greaţă, dar o mascase. Seara mâncase doar pere şi zmeură. Gândul i se întoarse la grădină. Va trebui curăţată cu atenţie. Lumea basmelor e fragilă. Zâmbi. Suntem prinşi în atâtea ape ale Universului că nu se poate şti cine pe cine lasă în prag şi lângă cine trăieşti, de fapt, deşi distanţele ar arăta în formule matematice imposibilitatea să mai fie ceva. Zâmbi din nou. Spaţiile ei răsunau uneori precum câmpiile pe care aleargă herghelii de unicorni, alteori, erau pustii, pentru ca apoi să se strângă, să se întrepătrundă şi oameni, aflaţi departe fizic, îşi apropiau lumile lor de suflete până la confundare. Căpătase această calitate sau defect în copilărie, când adormea imaginându-şi că se va trezi a doua zi şi în faţa pătuţului vor fi nu doar ochii înroşiţi de neodihnă ai lui Steven, ci şi faţa zâmbitoare a mamei, aşa cum era în fotografia cu care adormea în mână. Îşi opri respiraţia şi ascultă. Intrase cineva şi se apropia de uşă. Încuiase uşa şi răsucise cheia ca să nu poată fi împinsă cum o învăţase Steven înainte să plece mai mult timp de acasă. Cel de afară bătu în uşă, apoi în fereastră. Era un bărbat. Îi vedea profilul în lumina lunii trecută prin ramurile părului din faţa casei. La început, se sperie. Nu se mişcă pentru a nu face vreun zgomot care să-i spună celui de afară că e cineva înăuntru. Inima îi bătea ca un ceasornic puternic.

– Cine e? întrebă când prinse destul curaj, gândindu-se că poate e fiul lui Peter şi că poate s-au întors să locuiască împreună cu ea.

– Cel pe care îl iubeşti, fu răspunsul.

– Nu iubesc pe nimeni… spuse în glumă, coborând din pat şi apropiindu-se de uşă. Recunoscuse vocea lui John.

– Şi cel care te iubeşte, fu continuarea.

– Sunteţi mai mulţi, să înţeleg….

– Sunt doar unul, pentru că adineauri ai spus că nu iubeşti pe nimeni…

Cu obrazul lipit de uşă, Ann simte cum i se strânge sufletul. Descuie uşa şi deschide. Lângă prag e John cu valiza într-o mână şi în cealaltă cu un buchet de trandafiri. Din grădină vine parfum de regina nopţii. Aerul e umed. Luminat de razele (impropriu spus) lunii, chipul lui John exprimă tristeţe, dar şi o imensă bucurie.

– Intră, spune Ann.

Tocmai în clipele acestea, din păr cade o pară la picioarele lui.

– Ţi-am adus ăştia, spune. Şi… astea, scotocindu-se în buzunare, după ce aşază valiza lână prag. Şi scoate două pere, după care se apleacă şi o ia şi pe a treia. Pot să rămân aici sau mă întorc în maşină?

Ann ia florile şi valiza şi îl pofteşte înăuntru. Aşază florile pe masă şi valiza lângă pat şi se întoarce. John stă lângă uşa închisă cu perele în mână. Ann trece pe lângă el să aprindă lumina. Nu se poate încă apropia mai mult. Sufletul îi plânge, dar gândul îi spune să reziste, altfel îl va face pe John să sufere toată viaţa. John, care aşezase perele pe pervaz, o cuprinde în braţe şi o sărută ca un nebun unde nimereşte, spunând neîncetat: te iubesc.

– Iartă-mă, spune Ann. De o mie de ori iartă-mă.

Mâinile încă refuză să i se ridice să facă un gest de apropiere, dar John o strânge în continuare la piept şi o sărută.

– Îmi ascunzi ceva dureros. Te rog să-mi spui şi oricât de greu va fi de suportat, promit să accept dacă asta e voinţa ta.

Tremură amândoi de emoţia întâlnirii şi pentru adevărul care poate să-i despartă sau să-i apropie şi mai mult.

– Sunt însărcinată, spune Ann.

– Poate fi bucurie mai mare, spune tu: poate? Mulţumesc, mulţumesc… de un milion de ori mulţumesc.

– Mă bucur pentru bucuria ta şi pentru amândoi, spune Ann, strângându-se mai mult la pieptul lui pe care lacrimile i se scurg acum în voie. Dar mi-e teamă… nu vreau să rămâi cu copilul şi să plângi toată viaţa precum Steven. Nu vreau să se întâmple asta. Evită să-i spună că şi pentru viaţa lui se teme, pentru că n-ar suporta să trăiască fără el, chiar dacă undeva departe…

– Şi te gândeai să avortezi, nu? Şi să trăieşti departe de mine apoi ca o străină… N-o să las niciodată să se întâmple aşa ceva. Şi pe tine nu prea te-a durut inima. De unde teama asta? Sau mai departe ascunzi ceva? Mâine chiar mergem la un medic.

– Nu e nimic altceva. Şi nu voiam să avortez. Doar să stau departe de tine un timp şi să încerc să scap de teamă. Ţi-e foame? Mai am puţină pâine şi brânză lăsate de o prietenă.

– Tu ai prietene aici?

– Da. M-a ajutat cineva. E un om bun. A promis că mă ajută şi mâine să curăţ grădina.

– Nu prea mi-e foame. Am mâncat ceva pe drum. Dar hai să privim pământul şi luna, să ne spălăm în pârâu.

– Apă avem şi aici.

John merge şi se spală pe mâini şi pe faţă şi gât.

Ann îi dă un prosop, apoi ia pâinea şi brânza şi i le întinde înfăşurate într-un şerveţel.

– Te iubesc, John. Te iubesc mult.

– Ştiu. Asta doare uneori aşa cum pământul se frânge uneori sub prea mult verde şi roşu, şi galben, şi albastru. Dar nu doare insuportabil, nu? Durerea asta o simt şi eu gândindu-mă la tine, trăind cu tine, departe de tine…

– Poftă bună. Te iubesc. Hai afară.

– Nici tu, nici eu nu ştim cât vom trăi şi cum ne vor fi de fapt zilele. Ne iubim şi mergem înainte aşa cum ne va fi.

– Tu dai vieţii mele clipele de speranţă şi bucuria şi îţi mulţumesc, dar…

– Mă înfăşori în cuvinte ca într-un cocon. Niciun dar, scumpa mea. Copilul are dreptul să se nască şi noi datoria să-i fim alături atât cât vom avea viaţă.

– Te-am înfăşurat în dragoste, John, aşa cum luna te îmbracă acum şi aerul acesta care-a început să plângă.

– Şi atunci vii la Sevenhills!…

– Atunci îmi spun că sunt gravidă şi mi-e teamă c-am să mor precum… Apoi, renunţ la gândurile sumbre şi vreau să trăiesc toate acestea. Să mă îmbrac în aerul curat al unei seri de vară lângă pădure, alături de tine, şi să simt în mine cum creşte fiinţa care peste un timp ne va spune mamă şi tată şi va umple spaţiul cu jocul ei şi cu râsul, şi cu plânsul uneori şi să trăiesc, să trăieşti şi tu.

– Şi eu, dragostea mea, şi eu trăiesc şi aştept toate astea ca un cretin trezit dintr-o dată în faţa visului împlinit.

Şi o cuprinde în braţe, strângând-o cu un fel de grijă să nu rănească fiinţa cuibărită în fiinţa ei parcă mai plăpândă decât o ştia.

– Hai în maşină. Vreau să…

Şi îl trage după ea spre maşina aflată în drum, luminată parţial de lumina lunii.

– Deschide.

Urcă amândoi. Pune piesa pe care au dansat în prima lor seară la Amietta.

– Şi-acum, stimate domn, îmi acordaţi, vă rog, acest dans?

Iese din maşină şi se opreşte în faţa portierei aşteptând. Briza îi face veşmântul uşor din mătase imprimată să tremure.

– John pune piesa de la capăt şi coboară.

– Ar fi trebuit să mă rad mai întâi, să fac un duş…

– La mulţi ani, John! Te iubesc oricum, nesfârşita mea chemare, aşteptare, chemare, aşteptare.

– Te iubesc Ann şi-ţi mulţumesc. Crezi că umbra aceea din spate e un urs?

– E foarte posibil, aşa cum umbra din spatele tău a deschis o gură mare şi e gata să ne-nghită!… Cu temeri sau fără te-am adus în căsuţa liniştită de lângă izvor şi pădure, aşa cum ai dorit şi mă bucur din tot sufletul că sunt aici cu tine de ziua ta, chiar dacă nu avem tort şi şampanie şi nici prieteni care să închine şi să spună La Mulţi Ani! Rămâi, nu? Măcar trei zile.

– Am o săptămână liberă. Richard a acceptat să supravegheze munca la editură în locul meu în aceste zile. Şi ghiceşte ce avem în lucru la urgenţe!

– Cartea vreunui autor important.

– Cartea ta, scumpa mea. Te doresc…

– Ai grijă ce spui. Nu mai suntem singuri!

– Şi crezi că se supără? Ia să vedem…

Se aşază într-un genunchi şi-şi lipeşte obrazul şi urechea de abdomenul ei, spunând:

– E cineva acasă?!

***

– Bună dimineaţa. Te-ai trezit de mult?…

– Bună dimineaţa, răspunde John zâmbind… M-au trezit vrăbiile şi tu. Respirai atât de încet, încât…

– Ţi-ai spus că sunt în cântecul lor tăcerea în care vibrează lumea pierdută a visătorilor zei corăbieri.

– Îmi place să te privesc atunci când nu ştii. Ai un fel de linişte ca o lumină ce se revarsă dintr-o lampă când totul în jur e îngheţat şi nu-ţi mai simţi mersul, iar chiar dacă nu spre ea te îndrepţi, e acolo, tăcută, vibrând depărtărilor şi ţie.

– Atunci învăţ cum te aşezi în mine, cum cerul e un singur perete îmbrăcând himericele uneori forme ale existenţialului şi în faţa lui evoluează o orchestră din cei mai talentaţi interpreţi cu instrumente şi voci care se armonizează perfect într-un sunet ce străbate depărtările spre steaua care ne va dărui încă o zi şi încă una, încă… aşa am să propun să i se spună lumii acesteia în care visele şi existenţa oamenilor creează, descifrează şi aşază eternităţi ale lor, poate până la sfârşitul clipei următoare, poate… cine ştie?… Computerele or fi conştiente că mor? Corpul lor rece rămâne o cutie în care au trăit, chiar dacă rudimentar, gânduri, idei…

– Am vorbit deja cu Jack. Dar acesta ar trebui să rămână un secret….

– Un computer al meu?!…

– De aniversarea căsătoriei noastre. Da. Şi al meu când şi când, dacă îmi dai voie. Sunt încă foarte scumpe şi încă de început. Peste câţiva ani, va fi câte unul, cel puţin, în fiecare casă. Atunci sigur vei dori unul foarte performant… Şi eu.

–Pune tâmpla aici. Mulţumesc. Noi comunică acum precum două computere cu suflet.

– Comunicăm precum doi oameni, indiferent dacă ne atingem sau nu. Firesc, aşa cum ar rezona două cutii de viori la fiecare atingere a mâinilor mele ştiind undeva aproape mâinile tale…

– Cum fiecare crâmpei de mine ar fi un pas al tău, o dorinţă, o uitare uneori, o privire de matur şi copil… strânse în acelaşi ochi mirat şi mulţumit totodată…

Mergem la cascadă astăzi? Peter vorbea despre o cascadă frumoasă undeva mai sus, în pădure. Un loc în care apele râului coboară pe stânci ca o herghelie de inorogi albi, oprindu-se o clipă să adulmece iarba grasă de la marginea lumii, pentru ca apoi să se piardă spre oraş, şi de aici în zare…

– Mi-e dor să mergem, aşa cum te-am ştiut înaintea paşilor şi alături încă din copilărie. Să mă duci în lumi despre care vreau să învăţ pentru că spun unde să te găsesc atunci când trenuri şi drumuri străine te îndepărtează uneori de mine…

– Te rog să mă ierţi. Te iubesc. Vom merge împreună toată viaţa, chiar şi atunci când tu vei fi departe prea mult timp… Şi cu el. Simţi, micuţule? Vom merge împreună cu tata la cascadă şi am să-ţi dau voie să-ţi alegi cel mai frumos inorog alb pentru visele tale şi să înveţi de unde să-l chemi atunci când râuri va trebui să treci şi prea adânci şi tulburi vor fi sau munţi prea înalţi şi prăpăstii de netrecut…

– Abia aştept să merg cu el pe umeri ca un titan arătându-şi puiul zeilor…, spune John, apropiindu-şi urechea de abdomenul umed puţin de transpiraţie în care creşte puiul său şi al Annei.

– Ne sculăm? spune Ann, mângâindu-i creştetul şi jucându-se în părul lui des.

– Mai stai…

– Vine cineva. Cât o fi ceasul?… Şapte. Trebuie să fie Jane.

Portiţa cerdacului se deschide şi cineva înaintează cu grijă spre uşă. Bate de două ori uşor, şi după ce aşază ceva lângă prag, se îndepărtează, închizând portiţa şi poarta mare de la drum.

Ann vrea să coboare, dar John o opreşte, sărutând-o până când ea reuşeşte să scape (vrea să scape?!) (vrea! Îi e foame!.. . Dumneavoastră cititorii ştiţi că o femeie însărcinată are foame dublă, triplă…) (şi greţuri?… Întâi foame… E timp şi pentru greaţă…)

Deschide uşa şi se ghemuieşte lângă prag, ridicând şervetul care acoperă un coş cu alimente. Îl aşază la loc şi rămâne în genunchi lângă prag cu mâinile în poală. Aşa, cu părul tuns scurt, înfăşurată în cămaşa albă cu imprimeuri colorate, pare un copil aplecat asupra pământului pentru rugă. Şi chiar mulţumeşte, ducând mâinile strânse sub bărbie, pentru tot. Nu ştie niciodată cui, aşa cum nu ştia pe cine roagă în copilărie să-şi vadă mama o clipă sau ca Steven să nu moară – copiii învaţă greu singurătatea (şi oamenii mari) –, să reuşească într-un demers sau altul în micile şi totuşi uriaşele ei îndatoriri sufleteşti în casa aceea care avea câteodată atât de multă nevoie de o familie întreagă. Pastorul ar fi spus, ca şi în copilărie, că lui Dumnezeu. Poate.

Dumnezeu e această credinţă de copil că lângă noi, oricât de departe, e cineva care ne ocroteşte, ne aude. E încrederea tâmplarului care ciopleşte acum căpriorii casei în depărtare, liniştea şi răbdarea cu care ştie că rostul lui e acela şi munca lui va fi bună, şi cel pentru care lucrează mulţumit.

– Nu pleca…, o auzi John rostind în şoaptă. O senzaţie rece, poate aerul proaspăt al dimineţii, o făcu să se strângă în ea cu mâinile la piept ca o pasăre zgribulită pe prag…

În momente ca acesta e doar senzaţia că în jur nu e nimic, apoi singurătatea se risipeşte încet şi, ca după un geam, e cineva sau ceva care rămâne aproape.

– Sunt aici. Braţele şi pieptul lui calde o cuprind apropiind-o, smulgând-o…

– Eşti aici…

Printre ramurile părului, razele soarelui le luminează creştetele.

– Ne-a lăsat mâncare.

– Da, dar cine nu s-a spălat nu mănâncă. Nu spui tu aşa în fiecare  zi?!…

Ann se smulge din braţele lui, ia coşul şi îl aşază pe scaun lângă masă. Apoi porneşte alergând spre baie. John, cu un pas înaintea ei, o aşteaptă la uşă:

– Tu întâi. Ştiu.

Şi o lasă să intre. Ann îl sărută şi se strecoară în camera de baie râzând.

John strânge aşternuturile, apoi se spală pe mâini şi faţă la chiuveta din cameră, privindu-se în oglinda de pe etajeră.

– Ar trebui să mă rad, îşi spune şi scoate din valiză aparatul de ras, crema şi loţiunea after-shave. Murmurând un fragment dintr-o piesă de Schubert, aplică un strat gros de cremă pe părţile din faţă şi gât cu păr ţepos şi se studiază, ca şi alte dăţi, imaginându-şi cum i-ar sta cu barbă albă. Părul încă şaten, lucios, îi păstrează un aer tânăr, deşi pe la tâmple cam începe să ierneze. Se rade, încercând să întârzie, ştiind că Ann n-o să iasă prea curând. Apa rece îi spală spuma rămasă, trimiţând mii de ace în inervaţia fină a feţei şi gâtului. Se şterge cu prosopul din cui şi-şi tamponează pielea rasă cu loţiunea after-shave Old Spice, care ustură puţin, dar îi lasă un ten catifelat, parfumat fin.

– Parfum de pădure, câmp şi cer în zori… spune Ann, cuprinzându-l cu braţele şi lipindu-şi obrazul de obrazul lui, ca un copil iubitor, poate prea copil uneori…

***

– Bună dimineaţa. Te-ai trezit de mult?…

– Bună dimineaţa, răspunde John zâmbind… M-au trezit vrăbiile şi tu. Respirai atât de încet, încât…

– Ţi-ai spus că sunt în cântecul lor tăcerea în care vibrează lumea pierdută a visătorilor zei corăbieri.

– Îmi place să te privesc atunci când nu ştii. Ai un fel de linişte ca o lumină ce se revarsă dintr-o lampă când totul în jur e îngheţat şi nu-ţi mai simţi mersul, iar chiar dacă nu spre ea te îndrepţi, e acolo, tăcută, vibrând depărtărilor şi ţie.

– Atunci învăţ cum te aşezi în mine, cum cerul e un singur perete îmbrăcând himericele uneori forme ale existenţialului şi în faţa lui evoluează o orchestră din cei mai talentaţi interpreţi cu instrumente şi voci care se armonizează perfect într-un sunet ce străbate depărtările spre steaua care ne va dărui încă o zi şi încă una, încă… aşa am să propun să i se spună lumii acesteia în care visele şi existenţa oamenilor creează, descifrează şi aşază eternităţi ale lor, poate până la sfârşitul clipei următoare, poate… cine ştie?… Computerele or fi conştiente că mor? Corpul lor rece rămâne o cutie în care au trăit, chiar dacă rudimentar, gânduri, idei…

– Am vorbit deja cu Jack. Dar acesta ar trebui să rămână un secret….

– Un computer al meu?!…

– De aniversarea căsătoriei noastre. Da. Şi al meu când şi când, dacă îmi dai voie. Sunt încă foarte scumpe şi încă de început. Peste câţiva ani, va fi câte unul, cel puţin, în fiecare casă. Atunci sigur vei dori unul foarte performant… Şi eu.

–Pune tâmpla aici. Mulţumesc. Noi comunică acum precum două computere cu suflet.

– Comunicăm precum doi oameni, indiferent dacă ne atingem sau nu. Firesc, aşa cum ar rezona două cutii de viori la fiecare atingere a mâinilor mele ştiind undeva aproape mâinile tale…

– Cum fiecare crâmpei de mine ar fi un pas al tău, o dorinţă, o uitare uneori, o privire de matur şi copil… strânse în acelaşi ochi mirat şi mulţumit totodată…

Mergem la cascadă astăzi? Peter vorbea despre o cascadă frumoasă undeva mai sus, în pădure. Un loc în care apele râului coboară pe stânci ca o herghelie de inorogi albi, oprindu-se o clipă să adulmece iarba grasă de la marginea lumii, pentru ca apoi să se piardă spre oraş, şi de aici în zare…

– Mi-e dor să mergem, aşa cum te-am ştiut înaintea paşilor şi alături încă din copilărie. Să mă duci în lumi despre care vreau să învăţ pentru că spun unde să te găsesc atunci când trenuri şi drumuri străine te îndepărtează uneori de mine…

– Te rog să mă ierţi. Te iubesc. Vom merge împreună toată viaţa, chiar şi atunci când tu vei fi departe prea mult timp… Şi cu el. Simţi, micuţule? Vom merge împreună cu tata la cascadă şi am să-ţi dau voie să-ţi alegi cel mai frumos inorog alb pentru visele tale şi să înveţi de unde să-l chemi atunci când râuri va trebui să treci şi prea adânci şi tulburi vor fi sau munţi prea înalţi şi prăpăstii de netrecut…

– Abia aştept să merg cu el pe umeri ca un titan arătându-şi puiul zeilor…, spune John, apropiindu-şi urechea de abdomenul umed puţin de transpiraţie în care creşte puiul său şi al Annei.

– Ne sculăm? spune Ann, mângâindu-i creştetul şi jucându-se în părul lui des.

– Mai stai…

– Vine cineva. Cât o fi ceasul?… Şapte. Trebuie să fie Jane.

Portiţa cerdacului se deschide şi cineva înaintează cu grijă spre uşă. Bate de două ori uşor, şi după ce aşază ceva lângă prag, se îndepărtează, închizând portiţa şi poarta mare de la drum.

Ann vrea să coboare, dar John o opreşte, sărutând-o până când ea reuşeşte să scape (vrea să scape?!) (vrea! Îi e foame!.. . Dumneavoastră cititorii ştiţi că o femeie însărcinată are foame dublă, triplă…) (şi greţuri?… Întâi foame… E timp şi pentru greaţă…)

Deschide uşa şi se ghemuieşte lângă prag, ridicând şervetul care acoperă un coş cu alimente. Îl aşază la loc şi rămâne în genunchi lângă prag cu mâinile în poală. Aşa, cu părul tuns scurt, înfăşurată în cămaşa albă cu imprimeuri colorate, pare un copil aplecat asupra pământului pentru rugă. Şi chiar mulţumeşte, ducând mâinile strânse sub bărbie, pentru tot. Nu ştie niciodată cui, aşa cum nu ştia pe cine roagă în copilărie să-şi vadă mama o clipă sau ca Steven să nu moară – copiii învaţă greu singurătatea (şi oamenii mari) –, să reuşească într-un demers sau altul în micile şi totuşi uriaşele ei îndatoriri sufleteşti în casa aceea care avea câteodată atât de multă nevoie de o familie întreagă. Pastorul ar fi spus, ca şi în copilărie, că lui Dumnezeu. Poate.

Dumnezeu e această credinţă de copil că lângă noi, oricât de departe, e cineva care ne ocroteşte, ne aude. E încrederea tâmplarului care ciopleşte acum căpriorii casei în depărtare, liniştea şi răbdarea cu care ştie că rostul lui e acela şi munca lui va fi bună, şi cel pentru care lucrează mulţumit.

– Nu pleca…, o auzi John rostind în şoaptă. O senzaţie rece, poate aerul proaspăt al dimineţii, o făcu să se strângă în ea cu mâinile la piept ca o pasăre zgribulită pe prag…

În momente ca acesta e doar senzaţia că în jur nu e nimic, apoi singurătatea se risipeşte încet şi, ca după un geam, e cineva sau ceva care rămâne aproape.

– Sunt aici. Braţele şi pieptul lui calde o cuprind apropiind-o, smulgând-o…

– Eşti aici…

Printre ramurile părului, razele soarelui le luminează creştetele.

– Ne-a lăsat mâncare.

– Da, dar cine nu s-a spălat nu mănâncă. Nu spui tu aşa în fiecare zi?!…

Ann se smulge din braţele lui, ia coşul şi îl aşază pe scaun lângă masă. Apoi porneşte alergând spre baie. John, cu un pas înaintea ei, o aşteaptă la uşă:

– Tu întâi. Ştiu.

Şi o lasă să intre. Ann îl sărută şi se strecoară în camera de baie râzând.

John strânge aşternuturile, apoi se spală pe mâini şi faţă la chiuveta din cameră, privindu-se în oglinda de pe etajeră.

– Ar trebui să mă rad, îşi spune şi scoate din valiză aparatul de ras, crema şi loţiunea after-shave. Murmurând un fragment dintr-o piesă de Schubert, aplică un strat gros de cremă pe părţile din faţă şi gât cu păr ţepos şi se studiază, ca şi alte dăţi, imaginându-şi cum i-ar sta cu barbă albă. Părul încă şaten, lucios, îi păstrează un aer tânăr, deşi pe la tâmple cam începe să ierneze. Se rade, încercând să întârzie, ştiind că Ann n-o să iasă prea curând. Apa rece îi spală spuma rămasă, trimiţând mii de ace în inervaţia fină a feţei şi gâtului. Se şterge cu prosopul din cui şi-şi tamponează pielea rasă cu loţiunea after-shave Old Spice, care ustură puţin, dar îi lasă un ten catifelat, parfumat fin.

– Parfum de pădure, câmp şi cer în zori… spune Ann, cuprinzându-l cu braţele şi lipindu-şi obrazul de obrazul lui, ca un copil iubitor, poate prea copil uneori…

***

– Să conduci atent. Te iubesc mult.

– Şi eu te iubesc, spune John, sărutându-i amândouă mâinile. Vin săptămâna viitoare să te iau.

– Două săptămâni. Trebuie să-mi pun ideile în ordine. Cărţile se scriu în gând, ştii cum e. Aici e linişte, aer curat… Va fi bine şi pentru el.

O umbră trece pe fruntea lui John: gândul că, rămasă singură aici, Ann va renunţa la copil. O priveşte însă aşa slăbuţă în rochia albastră de vară, ca o fetişcană venită la pădure într-o zi de duminică şi-şi spune că e dreptul ei să hotărască dacă dă naştere copilului sau nu, deşi în sufletul său acest copil trăieşte şi ştie că şi în sufletul ei.

– Să ai grijă de tine şi de el, spune, încercând să-şi mascheze îngrijorarea şi sentimentul că-i va fi greu departe de ea cu un zâmbet – acel zâmbet care spune fericire…

– Şi tu. Sărutări Mariei şi lui Nicholas. Tuturor prietenilor. Să conduci cu grijă. Vorbim cum ajungi acasă. Te iubesc.

– Şi eu te iubesc, te iubesc…

***

Redacţia editurii „Horizon”

John stă la birou urmărind concentrat ceva pe ecranul monitorului.

La biroul propriu, Jack Reedge aşază filele din teancul din stânga sa într-un dosar albastru cu coperţile tari.

– Toate acestea vor trebui trecute în Excel.

– Mai avem de învăţat…

– O să învăţăm aşa cum am mai învăţat. Fiul fratelui meu spune că e joacă de copii…

– Pentru ei o fi. Ce griji au?…

– Sunt copii, John. Pentru noi ar trebui să fie simplu. Avem mai multe cunoştinţe… experienţă…

– Nu şi destulă ascuţime a unei minţi care doar caută, neîngrijată de alte şi alte îndatoriri şi neîmpliniri. Dacă mă întorc în ani, cel mai deştept trebuie să fi fost pe la 3-4 ani, când eram foarte dornic să aflu şi să imit totul.

– Nici pentru el nu e prea uşor cu boala maică-si.

– Iartă-mă, n-am ştiut.

– Nici nu aveai cum. Abia ieri am aflat şi eu. Cancer la sân.

De pe hol se aude zgomot de paşi sprinteni pe tocuri şi cineva bate la uşă.

– Poftiţi, spune Jack.

Uşa se deschide. În prag, într-un costum deux-pieces în carouri fine, cu fustă aproape dreaptă care coboară până la o palmă de genunchii delicaţi, parte din două picioare superbe terminându-se în doi pantofi fini de piele neagră, o doamnă ţinând în mâna stângă o geantă tot din piele neagră, iar în cealaltă un pachet alb.

– Madelaine, spune John trăgând scaunul ca să se ridice. Tu aici? N-ai mai dat un semn de viaţă de…

– Patru ani… Pot să intru?

– Desigur, iartă-mă. Ia loc aici la birou. (Şi îi trage scaunul ca să se aşeze.)

Madelaine aşază pachetul pe colţul biroului şi-i întinde mâna. În ochii negri are aceeaşi bucurie din anii studenţiei. În jurul lor, firişoare palide sub fondul de ten fin, arată că e obosită de drum şi poate de anii petrecuţi în ţinuturi cu prea mult soare. Pielea mâinii îi e bronzată – o catifea fină, răcoroasă în mâna lui mare, caldă. În jurul gâtului, la fel de cafeniu aproape, un lanţ de platină cu un palmier stilizat, amintind de o oază din deşerturile din care vine. Apropie obrazul de obrazul lui şi-l sărută. Parfumul pe care îl degajă şi sărutul îl tulbură şi mai mult pe John. Madelaine se desprinde şi, arborând acelaşi zâmbet de om fericit de întâlnirea cu prietenii, se îndreaptă spre Jack şi-i cuprinde mâinile între palmele sale delicate.

– Bună ziua, Jack. Nu te-ai schimbat deloc. Aceeaşi privire care disecă, acelaşi aer… de căutător în misterele lumii…

– Bună ziua, Madelaine. Nici tu nu te-ai schimbat.

– …la fel de galanton. E bine din nou printre prieteni.

Jack zâmbeşte, privind spre John care nu-şi poate lua ochii de la Madelaine, apoi adaugă:

– Ai venit singură sau şeicul te aşteaptă în biroul secretarei?

– Sabi e în Amman. Am venit în ţară să-mi public primul roman.

– Să presupun că asta e în hârtia aceea?!…

– Da, manuscrisul a ceea ce am scris în aceşti patru ani.

– Unde stai?

– La Excelsior. Am un apartament modest, dar curat.

– Te-ai săturat de mătăsuri aurite?

– Am vrut ca în cele trei săptămâni cât voi sta aici să mă simt ca în studenţie.

Se îndreaptă spre biroul lui John şi desface pachetul.

– O sută cincizeci de pagini.

– Asta înseamnă o carte de circa trei sute de pagini. Ataci în forţă.

– Vă dau voie să tăiaţi ce nu vă place.

John ia manuscrisul şi se aşază pe marginea biroului răsfoind primele file.

– E…

– Poţi să-l iei să-l citeşti. Oricum, n-am de gând să merg şi la altă editură.

– Îmi închipui că dacă aveai nu mai ajungeai aici.

– Da, spune Madelaine zâmbind cu toată faţa. Am vrut să-l aduc la Horizon. Mă leagă amintiri de ea.

Părul negru, uşor ondulat îi îmbracă faţa coborând pe spate şi piept. Ochii negri, lucitori privesc spre John ca şi cum nicio zi din cei trei ani nu i-ar fi despărţit, cu dragoste şi familiaritate.

– Dacă n-aş fi căsătorit, te-aş invita undeva diseară, apoi…

– Apoi te-ai gândi dacă sunt destul de ameţită ca să nu refuz o noapte romantică.

– Apoi, te-aş conduce frumos la hotel şi aş veni aici să tehnoredactez la cartea asta.

– Ca o şcolăriţă de pension… Ce-ţi fac pruncii? Presupun că ai… la cât de organizat eşti…

– Bine, mulţumesc. Sunt convins că te salută acum…

– Mi se pare sau…

– Aşa e felul lui. Nu-ţi pune mintea cu el.

– Şi Ann, asshole?! rosti Jack în gând.

(Vedea pe chipul lui John că nu se va întoarce să tehnoredacteze cartea şi nici acasă nu va merge ca un bărbat căsătorit. Timpul n-a şters aproape nimic din sentimentele de altădată). Când se întoarce Ann? se auzi rostind.

John tresări – întrebarea l-a luat prin surprindere… Au trecut deja trei luni de când s-a despărţit de ea în Sevenhills. Mai greu a fost în primele două săptămâni. Vorbeau la telefon în fiecare zi şi de fiecare dată Ann spunea că mai rămâne, că are nevoie de linişte ca să lucreze la carte. Munca la editură îi umplea aproape tot timpul. În unele seri, se întâlnea cu prietenii la un restaurant sau acasă, ori mergeau la un spectacol.

Ann îşi petrecea timpul mai mult scriind. Copilul se dezvolta bine şi nu-i mai crea multe probleme. Grădina şi pădurea se îmbrăcau în arămiul toamnei…

Seara, privea fotografia de pe masă şi patul gol şi-şi amintea de zilele şi nopţile pe care le petrecuse cu John la Sevenhills. Îi era dor de el, îngrozitor de dor, iar cartea se scria parcă de la sine. Pentru că dragostea pentru el şi teama că va veni un timp când se va întoarce la femeia aceea sau va întâlni alta se legau în mintea ei ca un lut din care cresc unele după altele himere.

„Ce te face să crezi că mai simte ceva pentru ea?”

„Nu ştiu, răspundea privind în gol. Simt că femeia aceea va veni într-o zi şi el nu va întârzia s-o întâlnească.”

Şi totuşi îl iubea cu dragostea aceea care-l despărţea de ea, îl iubea oricum ca o jumătate de suflet care nu-şi poate renega jumătatea…

(întâmplări, locuri şi personaje hotărât şi definitiv imaginare!)

_________________

_________________