Marusca’s Blog

…Noapte… La masa de lucru, Miron murmură versurile unui vechi cântec de dor. Precum pâlpâirea lămpii din faţa casei printre ramurile teiului mişcate de curenţii marini, în minte i se perindă imagini confuze la care caută să ajungă. Respiraţia îi însoţeşte privirea care coboară cu mâna întinsă în aer… Ceasul ticăie pe masă. Orele se scurg încet… Tot mai multe luni de aşteptare… prea multe… Trebuie să ajungă acolo… Să găsească locul din care vin armoniile unei muzici cum n-a mai auzit pe pământ… Când muzica încetează, aude voci care cer, parcă, ajutor… În dimineaţa următoare, porneşte devreme. A urcat de multe ori scările spre locul din care părea să vină muzica… n-a mers însă niciodată destul de departe… Totdeauna, teama că dacă se va îndepărta prea mult, nu va mai şti drumul înapoi…

După circa două ore de urcuş, conştientiză că îl părăsesc puterile. Sunt dintr-o dată prea multe şi aspre, parcă înadins rănesc tălpile, pierzându-se în ceaţa de pe povârnişul muntelui. Se opreşte şi-şi acoperă tălpile cu mâinile, aşteptând să se liniştească zvâcnetul dureros al nervilor în ţesutul rănit, al sângelui… Şi iar imaginile… la fel de neclare…

– Sunt acolo, spune privind spre negura densă a depărtărilor fără nume.…

Zvâcnetul sângelui din piepturile lor îl cheamă.

– Care lor?… se întreabă mirat… de unde ştiu eu cine produce acele sunete atât de aproape de perfecţiune?… şi chemările…

– Sunt păpădii – îi spune un gând… oameni… pe trunchiurile lor firave au sori… i-ai văzut şi tu…

«Lăsaţi-i să trăiască în lumea lor!» «Nu!… Nu-i ucideţi!…»…

«Doamne…»…, «De ce…?»… – voci pe care nu poate să le oprească… şi cântecul continuă…

«Nu-i ucideţi!…»…

Deodată simţi că i se face rău. Poate şi pentru că nu mâncase nimic. Scoase sandvişul din buzunar, îl despachetă şi muşcă.

În amintire, undeva, masa pregătită întotdeauna pentru doi… faţa de masă albă, două scaune, două şerveţele, două furculiţe, două cuţite, două ceşti cu ceai, două semiluni aurii cu stafide, două dreptunghiuri albe, mici, de brânză, două creioane, două caiete paginate ordonat… în colţul dinspre est al mesei, scria el, în cel opus, ea, cai albaştri şi inorogi – spunea, totdeauna spre fereastră, lăsându-i să zboare dincolo de real… pe alte pajişti… vor hrăni cândva alţi copii, alte drumuri, alte galaxii…

– Visezi, Miroane? întrebă Dumnezeu, urcând, la rândul său, scările… Miron tresare şi se ridică să spună ceva… cum însă Dumnezeu trece pe lângă el şi merge mai departe, îl urmă… – Dacă n-ar fi vocile care cheamă şi muzica, dar parcă mai mult suspinele tale de durere, aş crede că sunt singur…

– Singur de tot n-ai fi, Doamne… sunt, probabil şi în spaţiul acesta vieţuitoare… microbi, măcar…

– Or fi, Miroane, dar, vezi tu?… cu ei nu pot schimba un gând, o idee… sunt elemente primare… coduri genetice extrem de simple din care vor evolua, cândva, vietăţi care, într-un târziu, ca şi tine, vor cutreiera cerul în căutarea unor voci sau a vreunei muzici nemaiauzite…

– Plin de stele spaţiul acesta, Doamne… o continuă creare şi distrugere a materiei…

– Uneori, sunt doar aparenţe, Miroane… curând, vom trece printr-o zonă foarte întunecată… să nu-ţi fie teamă… e ca un tunel dens de praf în marea aceasta de lumină… şi acolo sunt stele – embrioni ascunşi în praful opac…

– Acesta e şarpele edenic?…

– Suntem în Constelaţia Săgetătorul, la 11 mii de ani-lumină depărtare… şarpele acesta pare să traverseze planul Căii Lactee… este, de fapt, miezul unui nor subţire, întunecat, destul de mare ca să înghită duzini de sisteme solare…

– Am citit undeva despre un imens craniu galactic. Folosind telescopul Spitzer, savanţii au luminat găunosul nor galactic. Petele galbene şi oranj, aflate în el şi în afara lui, sunt stele masive care abia se formează; pata roşie aflată în interiorul lui este un monstruos embrion stelar cu masa de 20-50 de ori mai mare decât masa soarelui nostru.

– Au ajuns departe oamenii cu căutările lor, prea departe…

– De ce spui asta?…

– Vei vedea…

– Parcă ne apropiem… se aude tot mai clar… Vocile… le auzi, Doamne?…

– Le aud, Miroane, de aceea te-am tot îndemnat la drum…

– Ce sunt?…

– Oameni… altfel de oameni – nu ştiu ce e războiul, nu ştiu ce e ura, lăcomia… un fel de îngeri buni care trăiesc într-o lume a lor, pură… trăiau…

Miron se opreşte şi priveşte trist spre locul din care se aud muzica şi vocile…

– Adică nu mai sunt?… de ce am mai venit până aici?…

– Să vezi, Miroane, să vezi şi să-i opreşti la timp…

– Cum?…

– Veţi învăţa singuri, dacă nu va fi prea târziu.

– Pare un oraş pustiu.

Clădirile par pustii. La fel drumurile. Lutul mai păstrează urmele sângelui…

– Mai degrabă un sat… aici, nu exista poluare, nu maşini… o comunitate de oameni care iubeau natura, munca, muzica şi oamenii… veseli, primitori… Acesta a fost marele lor păcat… Când i-au văzut, în maşinile lor ciudate, au crezut că sunt buni, obosiţi, au nevoie de găzduire, de hrană, de prieteni. La început, chiar a fost aşa. În scurt timp însă, comandantul lor a cerut ca un membru al fiecărei clase de vârstă să accepte să fie dus pe pământ ca să fie studiat amănunţit. Au acceptat iniţial, dar cei care au plecat nu s-au mai întors… Nici nu aveau cum… n-au rezistat în primul rând mediului de viaţă de pe pământ. Ziarele au spus că n-au rezistat, de fapt, tratamentelor la care au fost supuşi. Temându-se, oamenii îngeri au încercat să opună rezistenţă… Atunci, oamenii comandantului i-au obligat – alţi şi alţi oamenii îngeri au fost siliţii să meargă pe pământ în navele lor. Loviţi cu armele lor de foc – femei, bărbaţi, copii obligaţi să se târască în faţa comandantului, să ceară iertare că s-au răzvrătit şi să accepte să fie duşi pe pământ… Unii au fost ucişi.

– N-a fost nimeni destul de puternic să-i oprească?…

– Au fost şi oameni îngeri care au reuşit să se ascundă în munţi. Unii dintre oamenii comandantului au cerut acestuia să nu-i mai oblige pe cei rămaşi în sat să meargă pe pământ… să nu-i ucidă… au fost loviţi şi ei… au fost ucişi şi ei… Câmpul acesta a fost scena pe care s-a jucat încă un act crud din istoria cuceririlor umane… Cei întorşi aici din munţi, după ce navele oamenilor au plecat, au dispărut într-o zi… doar muzica se mai aude… probabil o amintire care nu se poate şterge, trăind într-o dimensiune în care omul nu va putea pătrunde niciodată.

_______________

Facem o pauză? Simt miros de mâncare în aşezarea din apropiere. Intrăm?…

- Nu e nimeni.

Miron şi Dumnezeu intră într-o colibă acoperită cu ramuri şi lut….

- Ce de piei!… Şi vase de lut. Astea ce-or fi? Linguri, cuţit… Şi-aici… un copil. Sărăcuţul… A adormit plângând. Uite cum ţine mânuţele. Şi faţa, deşi un pic păroasă, e plină de lacrimi.

- Ce faci?

- Încerc să-l ridic, să scot pielea asta udă de sub el.

- O să-l trezeşti şi când te va vedea, va plânge şi mai tare.

- Sunt aşa urât?!

- Pentru el, se prea poate. E obişnuit cu părinţii lui păroşi.

- Aşa…Să aşez ceva uscat sub el. Dă-mi, te rog, bucata aceea de piele de lângă vatră. Probabil a fost pusă la uscat. Mulţumesc… Te-ai trezit. Uite că nu plânge. Zâmbeşte şi are ochii albaştri…

- Parc-ai fi o mămică împreună cu puiul ei frumos ca niciun altul. Păcat că n-ai sâni. Ce-i vei da să mănânce?

- Aici m-ai prins. Lapte nu am, că nu se împacă, în ultimul timp, cu regimul şi medicaţia impuse de bezmeticul ăsta de cord. Brânză mănâncă?

- N-are dinţi şi e prea greu de digerat pentru el. Un măr ai?

- Am. Dar cum îl vom stoarce, pentru că-mi închipui că nu poate muşca?

- O răzătoare nu ai?

- Aici?… Suntem în călătorie, Doamne!

- Să ne gândim. Dacă l-am strivi cu palma. Auch… E dureros.

- Am o idee. Mătuşa tatălui meu stătea la bătrâneţe pe prismă şi bătea toată ziua mere de toiag. Apoi, sugea sucul. Un toiag ne-ar trebui. Tu, n-ar trebui să ai toiag?

- Am avut, dar ştii povestea. Marea roşie… evreii… I l-am dat lui Moise.

- Moise!!!….

- Şşşt… Sperii copilul şi Moise oricum nu te aude.

- Ma-ma.

- Ai auzit?

- Ai grijă cum îi ţii capul. Copiii sunt fragili.

- Până găsesc eu un retevei bun de bătut mărul, tu recită-i ceva.

- Din ce? Eu nu scriu poezie pentru copii.

- Nina Cassian, vezi tu. Oricum nu înţelege. Important e să te vadă dând din gură.

- Nu ajunge că vorbim?

- N-are muzicalitate. Nu mă mai supăra. Uite c-am găsit.

- Căţeluş… A fost o dată ca niciodată o zână. Frumoasă, de mureau de invidie trecătorii prin tărâmul acela de poveste. Numai unul a rezistat şi autorul i-a spus zmeu. În cealaltă parte a lumii, trăia Făt-Frumos, frumos de sta luna în loc la eclipsă, şi-apoi roşea şi se da un pic de-o parte să vină două, trei şi pe toate…

- Ce faci, Miroane?

- Recit… poveste. Vers liber.

- Şşşt… Parcă vine cineva…

- Ţine copilul în braţe şi ai grijă să nu plângă. Eu trec lângă intrare. Dacă e cineva cu intenţii rele, sper să-i pot sări în spinare şi să-l imobilizez.

- Şi dacă sunt mai mulţi? Oamenii aceştia, după cum arată locuinţa şi după cum ştiu din cărţile de istorie, trăiesc în grupuri mari, circa douăzeci de indivizi, al căror conducător e cel mai puternic dintre masculi.

- Sunt paşi uşori. Pare că se apropie cu multă grijă. Taci.

- Ghemera oduta pesetu? Troguda bedete… (O fi cineva înăuntru? Să fim cu băgare de seamă…) [Limbă inventată.]

- Înţelegi ceva?

- Nu.

- Ia bâta asta şi fii pregătit.

Îi aruncă o bâtă de lemn nafasonat. De intrare se apropie paşi. Copilul se agită.

- Oaa…

- Şşşt… Dacă ne aud, sunt sigur că nici Dumnezeu nu ne scapă…

- Să fii convins!…, spune Dumnezeu.

- Patrego detelu ametu soru nimere. (A mai trecut cineva pe aici de curând.)

- Miroane!… Aşază copilul pe piei şi ascunde-te. Chiar dacă va plânge, li se va părea normal şi vor veni să-l îngrijească. Mă ascund şi eu, să vedem cine sunt locatarii.

- Şi dacă nu sunt locatarii, ci vreun grup vecin, venit la furat, cât proprietarii lipsesc? Fură tot ce e de folos aici şi pot omorî copilul.

- Ai dreptate. Ascunde-te cu copil cu tot. Şi vezi să nu plângă. Se mişcă uşa. Eşti gata?

- Acum. Shit!..

- Ce e tărăboiul ăsta?

- Am dat peste un vas cu tacâmuri din silex.

- Mostena. Adotu sitine ameru!. (Cu grijă… Haide, odată!)

Uşa se deschide şi înăuntru păşesc cinci hominizi cu priviri suspicioase. Unul dintre ei pare să fie şeful. Hainele din piei le acoperă corpurile atât cât să permită deplasarea în fugă. Se apropie de vatră şi râcâie cenuşa. Privesc apoi de jur împrejur să vadă dacă e cineva. Din ascunzătoarea lui, aproape de peretele din lut, după două piei, Dumnezeu priveşte încordat. Miron, lipit de altă parte a peretelui de lut, cu pruncul în braţe, aşteaptă neclintit derularea evenimentelor. Unul dintre hominizi trece cu privirea fiecare parte a incintei încă o dată.. Nicio mişcare. – Detelu adotu soru e comedu mika. (Adunaţi tot ce e de folos şi să mergem.)

La aceste vorbe ale şefului, ceilalţi hominizi strâng uneltele şi le leagă cu un curpene. Obiectele mai mici le ascund sub pieile cu care sunt acoperiţi. Iau şi mai multe piei şi se pregătesc să plece. Undeva, încă destul de departe, se aud voci. Alt grup se îndreaptă spre locuinţă. Probabil, proprietarii.

- Ameru? Troguda abete sodu. (Sunteţi gata? Spre casă, în fugă.)

Cei trei ies în grabă şi închid uşa.

- Miroane!…

- Aici sunt. Au plecat?

- Da. Ce facem? Se apropie alţi vizitatori. Aceştia, dacă sunt proprietarii, nu ne mai iartă. Vor crede că le-am furat şi bunătate de agoniseală. Propun s-o ştergem cât mai e timp.

- Şi copilul? Doarme. Dacă-l las, se trezeşte şi plânge.

- Lasă-l şi hai odată!

- Îi vezi? Nu prea ştiu de glumă. Vin şi aduc în spate sau trăgând după ei, vânat şi alte provizii. Au suliţe şi bâte. Grăbeşte-te!

- Sunt gata. Copilul nu s-a trezit. Hai! Să fugim în partea cealaltă. Bordeiul ne va ascunde o vreme…

- Am alergat niţel!… Dacă mai întârziam, acum ne număram clipele, nu bătăturile şi zgârieturile. Uite că mai am obiectul găsit în colibă. O zeitate, cred, cu multe braţe. Mă îndemna gândul s-o arunc după primii paşi, să nu fie vreun obiect cu care să ne găsească, oricât de departe am fi ajuns. Dar am uitat de ea când câinii aceia ciudaţi ne-au alergat, de-a trebuit să urcăm în arbori. Bine că n-am dat şi de vreo namilă de urs. Nu ne ierta.

- E din silex. Am şi eu ceva. Un fel de medalion, o amuletă din calcar. Nu-mi piere deloc din minte copilul acela pe care l-am lăsat singur. Dacă hoţii s-au întors să mai ia ceva înainte ca stăpânii să se apropie de locuinţă?…

- Ar fi riscat prea mult. Nu-ţi mai face griji. E bine acum lângă mama lui.

- Dac-o fi având vreuna… Mai ştii cum am ajuns acasă?

- Habar n-am. M-am trezit alergând spre poartă după ce am coborât din arbori şi am fugit din nou cât am văzut cu ochii, să nu dăm peste alte ciudăţenii…

_______________

– Priveşte şi minune numeşte colţul acesta departe de viaţa obişnuită a oamenilor, în care oameni vom găsi şi privilegiul de a intra o seară, una singură din vieţile noastre căutătoare de nesfârşit, într-un spaţiu unic prin simplitatea şi măreţia lui. Îi ştii măcar puţin… incaşi, azteci, indieni americani… urmaşii celor care au trăit un timp, au râs, au plâns şi au murit pe pământul lor râvnit de alţi oameni şi în rezervaţiile destinate lor. Nu mai sunt de mult timp ai niciunui spaţiu ocupat de armate. Aici, în mijlocul naturii curate, trăiesc şi mor liberi, şi ei şi păsările cerului, şi animalele muntelui şi ale şesurilor, şi arborii, şi apele.

– E atât de multă frumuseţe că mă dor ochii şi sufletul. Vom ajunge la ei? Scările sunt departe de planeta lor fremătând de viaţă în pace. Dar şi dacă n-am ajunge, tot aş mulţumi cuiva de acolo, de dinapoia arderii stelelor cele multe, pentru ceea ce primesc un pic prea flămând şi însetat cu tot sufletul.

– Sunt departe, aşa e, dar, dacă avem noroc, vom găsi podul pe care vom trece, la lăsarea serii. Aici e cerul pe care vei vedea cel mai frumos apus. O planetă atât de bine protejată de celelalte şi de stelele însele pentru ca viaţa să-şi trăiască farmecul în toate elementele ei constitutive. Un bătrân înţelept m-a îndemnat odată să-i trec pragul şi să beau cu el o cană de cidru. Veneam tot pe aici, seara, căutând un alt înţelept care mă învăţase să găsesc scările şi când nu e nimic vizibil. Spunea că demult şi el a întâlnit un bătrân care i-a arătat cum să ajungă pe planeta pe care până atunci nu trăia nici ţipenie de om, doar munţi şi şesuri, şi cer, şi iarbă, animale şi păsări cu penaj viu şi cântec minunat. Mai recent, au ajuns aici alţi oameni care n-au avut dreptul să existe pe pământ – evrei, oameni simpli, savanţi, condamnaţi la munca şi moartea în lagăre, cum mulţi alţi oameni aveau să moară din cauza unor idei cretine inventate la un moment dat de cineva care s-a crezut profet, negri care au fost vânduţi ca sclavi, alţii pentru care nu exista nici pământ bun ca să-şi obţină hrana, nici apă, nimic din care să trăiască demn, oameni care au scăpat din războaiele care au urmat… oameni, de orice culoare şi suflet, pe care alţi oameni i-au osândit la viaţa în lanţuri şi moarte au venit aici şi vin încă. Sacrul – aceasta e definiţia spaţiului pe care îl privim şi ne absoarbe, dăruind lor şi nouă clipe de bucurie.

– Zeii lor sunt tot cei de pe pământ? Ar trebui să fie un fel de Babilon al zeilor aici.

– Zeii lor sunt muntele şi râurile, şi cerul şi pământul. Nu întreabă nimeni de ce şi nu pretinde ca un altul, venit aici, să se simtă obligat să le adopte credinţa. Fiecare om e liber să simtă şi să creadă în ceea ce îi dă forţă şi speranţă. Dar uite că se întunecă şi curând din puterile acestor energii adunate se va întinde podul pe care vom trece pe tărâmul lor. Priveşte! Acolo, lângă penultima treaptă, se compune lumină albă, vie, piloni de materie fină, alb-roşcată aşază pod până la planetă. Să trecem. Nu-ţi fie teamă!… E dreptul nostru acordat de zeităţile acestui spaţiu. Bătrânul ne aşteaptă împreună cu soţia şi copiilor lui, care au acum copii cu copii cu copii… Se spune că ar avea cam o sută douăzeci de ani, dar nu-i dai mai mult de cincizeci-şaizeci.

– N-ar trebui să ducem ceva? Mergem aşa pe nepusă masă cu mâna goală?

– Parc-ai fi pe pământ. Aici nu aşteaptă nimeni nimic de la oaspeţi. Doar oferă ospitalitate cu multă bunătate. Înaintează. Când ne întoarcem, îţi povestesc despre ceilalţi foarte de demult oameni care au făcut drumul dinspre viaţă spre moarte în felul lor, căutând să descopere şi să folosească mai mult decât înaintaşii, în toate.

– Heiahei. Odia! Naguro!… Mă bucur mult să vă revăd. Sănătoşi toţi? Copiii, nepoţii?… şi prichindeii aceştia veseli tot ai voştri?… El e Miron, scriitor puţin năuc, călător prin locuri „înalte”, să spunem, şi prietenul meu,.

– Bună seara. Vă rugăm să ne iertaţi. Treceam prin apropiere şi prietenul meu a insistat să „intrăm”. Un spaţiu de basm aici, de-a dreptul. Frumuseţea peisajului, curăţenia, armonia vieţii…

– Vă mulţumim pentru vizită şi pentru cuvintele frumoase. Trăim, muncim şi iubim într-un spaţiu frumos, într-adevăr. Aici toată lumea munceşte şi cântă în timpul zilei. Seara, ne adunăm pe la vetre şi spunem poveşti despre vremuri străvechi, apoi iar cântăm. Nu vei auzi niciodată vorbindu-se de ură, cu ură, de invidie, de războaie în natura aceasta care oferă totul din belşug tuturor. Aici, ca nicăieri pe pământ, oamenii ştiu să nu rănească spaţiul. N-o să vedeţi nicăieri cratere de explozie, mormane de gunoaie, poluare, arme. O convieţuire în armonie cu natura, din care toată lumea are de câştigat. În primul rând sănătate şi suflet curat. Ei sunt copiii mei. Tu îi ştii. (spune privind spre Dumnezeu) Cei mai mari lucrează la protejarea pădurii şi a apelor. I-am avut târziu, eu şi soţia mea. Mulţi ani am crezut că nu vom avea niciodată copii. Fetele lor sunt instructoare la şcoala de arte şi ştiinţe care se vede acum sub cel de-al treilea soare ce apune. Avem cele mai frumoase răsărituri şi apusuri aici, departe de vechea casă. Dimineţile, în special, sunt de o frumuseţe unică. Trei sori urcă pe rând pe boltă precum trei zei în care de aur, continuându-şi apoi drumul pe cerul planetei.

– Cântă cineva la pian şi vioară…

– Nepoţii noştri. Ne-au rugat să-i scuzăm. Vor întârzia. Iubesc muzica. În primăvară, cu ajutorul prietenilor şi al celorlalţi oameni din orăşel, au construit o sală de teatru acoperită, în care sunt prezentate spectacole şi concerte de muzică modernă şi veche în perioadele din an când vremea nu permite reprezentaţiile în aer liber.

– Oamenii de ştiinţă de pe pământ ştiu de existenţa planetei?

– Avem şi aici savanţii noştri. Cu ajutorul lor reuşim să trăim în armonie cu noi şi forţele naturii. Şi tot ei, cu instrumentele lor perfecţionate continuu, deschid drumuri spre zări îndepărtate. Generaţiile viitoare vor cunoaşte, poate, mai mult despre lumea aceasta ca un ceasornic uriaş din infinituri de angrenaje rotitoare.

– Am citit pe un site de ştiinţă despre sisteme solare cu patru sori, care pot ascunde viaţă. HD 98800, de exemplu, are aproximativ 10 milioane de ani şi se află la 150 de ani-lumină depărtare de pământ, în Constelaţia Hidra.

– Un an-lumină depărtare de aici. Sunt şi altele, pentru că neterminate sunt căile în viaţă atât timp cât există încă speranţă. Dar intraţi… Naguro a pregătit împreună cu Wima şi Tonia o cină care sigur vă va mulţumi trupurile şi sufletele obosite de drum. Haideţi, copii!… Toată lumea la masă. Avem şi cidru. Ştiu că vă place.

Cei doi copii de până în zece ani fac ochii mari şi se ling pe buze.

– Nu există îndoială, spune Dumnezeu. Cidru ca aici n-am mai băut nicăieri. Iar mâncărurile făcute de Naguro le-am visat mult timp. Sănătate tuturor. Cină în tihnă. Bogată şi plină de arome e, iar gustul… Mulţumesc, Naguro. Mâncărurile tale le-ar râvni şi marii regi şi împăraţi, dacă ar ştii.

– Mă faci să roşesc, dar de data aceasta în întregime meritul nepoatelor. Ele au pregătit totul. Eu doar am stat pe scaun, lângă fereastră, ascultând cât de frumos le e cântecul în timp ce mâinile frământau aluatul, pregăteau tocăniţa şi legumele, pilaful, tarta şi compotul. Tonia face cea mai bună pâine. Iar Wima e neîntrecută la pregătirea tocăniţelor şi a pilafului. Zburdalnicilor… Inimioară, mănâncă în linişte. Şi tu, Norişor. Se supără străbunica şi nu vă mai spune povestea înainte de culcare.

– Ne spune mama… sau tata. Nu-i aşa, tăticule? Ne spui?… Te rog…

– Nu vă spune nimeni nicio poveste dacă sunteţi obraznici. Gata cu joaca. Mănâncă toată lumea în linişte.

– Tu ai copii, nene Miroane?

– Am, unii mari, mari de tot, care umblă serile târziu pe drumuri şi întreabă de copiii neascultători!…

– Ai auzit?…

Cei doi micuţi se liniştesc. Mănâncă.

– Am copii ca şi voi care au crescut. Sunt la şcoli, unii departe de casă, foarte departe.

– Trebuia să-i laşi să creadă că sunt nişte zmei. Acum iar vor vorbi şi se vor foi pe scaune, încercând să se necăjească reciproc.

– Copii. Dacă nu se joacă, se rup de lumea lor pură şi îngerii plâng. Vor avea destul timp pentru gânduri serioase când vor fi mari, deşi aici pe planeta aceasta nu se pune încă problema gândurilor grave. Aveţi tot ce vă trebuie.

– Am avut şi probleme, cu inundaţiile, alunecările de teren, prea multe zăpezi sau deloc, uneori câte un trăsnet sau accident care produce avarii. Şi nouă ne mor cunoscuţii, părinţii şi fraţii, soţul, soţia, copiii şi suferim, dar ne păstrăm încrederea în viaţă. E singurul dar pe care poţi să-l schimbi cum vrei şi să-l păstrezi atât timp cât inima sau altceva din tine hotărăşte că a ajuns la limanul morţii.

– E destinul omului să se despartă de cei dragi, să meargă singur bucăţi mari de drum, uneori toată viaţa. Acolo unde sunt mai mulţi oameni, durerea parcă se împarte, dar rămâne fiecare om singur cu durerea lui, învaţă să trăiască împreună cu ea sau moare.

– Eee, mulţumim pentru masă. A fost foarte gustoasă. Ridic paharul în sănătatea tuturor celor de faţă.

– Şi în sănătatea celor de oriunde, cu sufletul curat.

– Ai dreptate, Odia. Sănătate tuturor şi viaţă lungă, în armonie şi belşug.

– Sănătate, micuţilor.

– Sănătate!… rostesc toţi cei de faţă.

– Mai spune-ne ceva despre oamenii de demult.

– Cu multă plăcere. Şi Dumnezeu povesteşte alte episoade din istoria omenirii. Voiam să-i povestesc lui Miron pe drum, la întoarcere, dar dacă doriţi, spun acum. Abia mai stăm împreună în seara asta frumoasă. Rămăsesem la Neolitic.

Cu circa 10 000 de ani î.Hr., era glaciară a luat sfârşit, iar clima a început să se încălzească, ceea ce a dus la schimbări profunde în flora şi fauna Terrei. Pădurile s-au extins pe suprafeţe mari, luând locul tundrei, pachidermele şi alte animale mari au dispărut sau au migrat, animalele predominante rămânând cerbul şi bovideele. Vânatul s-a rărit, ceea ce a determinat ca grupurile de oameni să se deplaseze pe distanţe mari, ajungând să populeze continente noi – America şi Australia. Omenirea a trecut la o nouă etapă de civilizaţie, cea a neoliticului… Acestea sunt cunoştinţe din cărţile istoricilor. Ei au căutat şi caută continuu dovezi despre viaţa oamenilor.

– Şi noi învăţăm istoria la şcoală. Profesoara ne spune multe poveşti despre oamenii de pe pământ, despre bucurii şi tristeţi ale lor, invenţii tehnice şi descoperiri ştiinţific, revoluţii, războaie. Uneori, mergem acolo şi vizităm locuri în care au trăit strămoşii noştri. E un loc frumos Pământul, deşi multă durere şi neputinţă, dar şi multă nepăsare sunt prezente la orice pas pe care-l faci printre oamenii de toate condiţiile.

– E încă multă nepăsare faţă de soarta Pământului, a oamenilor şi a celorlalte vieţuitoare. N-am ştiut că veniţi să ne vedeţi.

– Suntem foarte departe, dar venim, din când în când, în grupuri mici, conduşi de un prieten în vârstă care ştie drumul cel mai aproape de casa noastră.

– Am să vă aştept, de azi înainte. Pe malul mării, dimineţile, privind drumurile care vin din cer, aducând prieteni.

– Delicioasă tartă… Ia spuneţi voi, micuţilor, ce ştiţi despre primele animale domesticite de om?

Copiii se uită unul la altul, apoi la cei mai în vârstă.

– Din cele peste o sută de specii de animale existente, continuă Dumnezeu, doar vreo cincizeci au fost domesticite de-a lungul timpurilor, în relaţie cu viaţa de zi cu zi a omului. Primul animal domesticit (în Asia Mică, probabil chiar din mileniul al VIII-lea î.Hr., şi totodată singurul animal domesticit pe toate meridianele, de la Poli până la Ecuator, a fost câinele. În Europa se presupune că la originea câinelui este lupul. Din mileniul al VII-lea î.Hr., în Irak este atestată domesticirea oii; două milenii mai târziu, se domesticiseră cel puţin trei varietăţi de oi. Oile europene, cu lână bogată, provin dintr-o specie de oaie de munte originară din Asia Centrală şi Iran. Tot în aceeaşi perioadă, a început să fie domesticită capra, provenită dintr-o specie de capră de munte, originară din Asia sud-vestică. Capra a fost primul animal domesticit pentru lapte.

Boul a fost domesticit, se pare, simultan în mai multe zone geografice. Cele mai vechi dovezi arheologice de domesticire a bovinelor datează de la sfârşitul mileniului al VII-lea î.Hr. În Asia Centrală, strămoşul boului domestic aparţinea unei specii cu coarne foarte lungi. Boul european e urmaş, probabil, al unei specii care a trăit în stare sălbatică în acest spaţiu geografic încă din paleoliticul superior. Bovinele au fost domesticite pentru carnea lor, boul şi pentru tracţiune. Ca animal pentru lapte, vaca a fost cunoscută mult mai târziu. Zimbrul se pare că a fost domesticit prin anul 4000 î.Hr., în Orientul Mijlociu.

– Vacile noastre dau cel mai bun lapte, aşa spune bunica, iar noi n-o contrazicem, pentru că prăjiturile pregătite de ea cu lapte de la văcuţa noastră albă cu urechile pătate în negru de noapte sunt cele mai apreciate.

– Nu mă îndoiesc, Norişor. Bunica e o bucătăreasă minunată şi sigur are dreptate. După câine, cel mai domesticit animal a fost porcul, derivat din porcul sălbatic existent în Alpi şi Pirinei, în Asia Centrală şi sud-vestică, în Caucaz şi Munţii Taurus. Domesticirea lui este documentată – în Iran şi Mesopotamia – încă din mileniul al VII-lea î.Hr… Porcul actual provine însă dintr-o altă specie, care trăia în China pe lângă casa omului în paleolitic (porcul fiind singurul animal domesticit de chinezi atunci), ajungând în Europa abia în sec. XVIII e.n. Calul domesticit este atestat din mileniul al III-lea î.Hr. (sau, după R. Tunner, chiar de la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr.) în regiunea Ucrainei şi a Rusiei meridionale. Se pare că în Asia Mică a pătruns varietatea domesticită în Turkestan. Din Orientul Mijlociu, a pătruns în Europa după anul 2000 î.Hr. După ce, prin încrucişare, a fost obţinută o rasă mai puternică, a fost folosit şi pentru călărit.

– Şi inorogii? Lângă izvoarele noastre, noaptea se opresc inorogi albi care strălucesc în lumina lunii. Tata spune că sunt şi zâne acolo şi Peter Pan şi piticuţi de toate felurile. În fiecare seară, el sau bunica ne promite că mergem acolo, dar sunt sigur că n-am mers niciodată.

– Eu, da. Merg împreună cu ei şi cu mămica, şi cu tine şi ascultăm în linişte poveştile ce se nasc din fire de lună şi păienjenei strecuraţi în frunzele sălciilor ce coboară mult deasupra apelor.

– Minţi! Nu-mi amintesc nimic!

– Eşti un uituc, asta eşti! Nu tu ai spus zânei apelor să nu crească prea mult undele, ca să nu se înece piticuţii? Peter te-a luat de mână atunci şi ţi-a arătat că piticuţii şi zânele nu se îneacă niciodată, nici măcar cu tablete de ciocolată! Şi asta pentru că ştiu să zboare, să plutească împreună cu inorogii deasupra apelor şi a pământului.

– Eşti un visător. Eu nu-mi amintesc nimic. Poveştile se termină întotdeauna înainte să adorm, cu formula deja consacrată: am încălecat pe-o şa…

– Apropo de şa, măgarul a fost domesticit în Orientul Apropiat în mileniul al IV-lea î.Hr. Este vorba însă de o varietate asiatică de asin, numită onagru.

Primele plante cultivate de om au fost cerealele care în alimentaţie deţineau un rol mult mai important decât legumele, tuberculii sau fructe ca măslinele, curmalele, smochinele ş.a. Primele culturi de cereale au apărut în Asia Mică şi sud-occidentală, unde creşteau – ca şi în regiunea balcanică – speciile sălbatice respective. Data apariţiei cultivării cerealelor, deci a agriculturii, se situează probabil în mileniul al VII-lea î.Hr. Prima cereală cultivată şi care a deţinut mult timp primul loc a fost orzul, care în neolitic a fost cultivat, în varietăţi diferite, din China şi India până în Danemarca şi Anglia. A urmat grâul, cultivat în Orientul Apropiat probabil chiar de la începutul mileniului al VI-lea î.Hr. şi ale cărui trei tipuri principale (cu numeroase varietăţi) s-au răspândit încă de la început din Asia Mică până în Europa occidentală (în zona balcanică şi a ţărilor danubiene, orzul, meiul şi grâul erau cultivate chiar din primele faze ale neoliticului). La aceste două cereale s-au adăugat apoi ovăzul şi secara. Orezul, originar din sud-estul Asiei, este atestat începând din mileniul al II-lea î.Hr., dar în China cultura orezului este mai veche. Meiul era cultivat în neolitic, nu numai în China, India şi Mesopotamia, ci şi în Mexic…

– Şi noi avem culturi de cereale şi legume. Câmpurile şi văile râurilor sunt pline de zumzetul albinelor, de zborul fluturilor multicolori şi de ciripitul păsărilor….

Copiii, dar parcă mai mult vârstnicii păreau să moţăie şi Dumnezeu se opri spunând:

– Mă opresc aici, prieteni. Istoricii or să mă bombăne că le fragmentez povestirile, dar e târziu şi micuţii trebuie să doarmă. Şi noi cei mari de trupuri şi zile. Noapte bună, tuturor. Ne vedem mâine devreme, când primul soare urcă deasupra liniei orizontului, dând bineţe vieţii.

*

– Nu dormi, Nouraş?…

– Nu, răspunde copilul trist, culcându-şi obrazul drept pe mânuţele aşezate pe genunchi. Bunica nu ne-a spus povestea, iar mămica şi tăticul au spus că e prea târziu şi au adormit. I-am supărat… Mereu îi supărăm, dar ştii, nene Miroane, noi nu vrem să supărăm pe nimeni, niciodată. Ne jucăm şi, uneori, suntem prea dornici să ştim totul…

– Hai să stăm în scaunul acesta de răchită. Dacă avem noroc, poate rămâne întreg până dăm de firul poveştii şi n-o lăsăm să ne scape!…

Copilul se apropie frecându-şi ochişorii zâmbind şi se aşază pe scaun, lângă Miron, culcuşindu-se între braţul şi trupul lui, ca lângă sufletele dragi ale părinţilor şi bunicilor. De acolo oazele lui albastre, cum le spune bunica, mari în timpul zilei, caută printre ramurile teiului din faţa casei, în lungul drumului parţial ascuns în întuneric, ceva doar de el ştiut.

– Mai sunt acolo?… şopteşte în cele din urmă.

– Zânele şi piticii? Probabil că sunt. Dacă stăm cuminţi aici, vin şi ei. Iartă-mă. Te-am lovit. O gâză. Avem ţânţari… De ce te îndepărtezi? Nu cuminţi aşa cum spun mămica şi tăticul când faceţi giumbuşucluri, liniştiţi, să nu speriem creaturile blânde ale nopţii. Vorbim încet, da?…

– Da, şopteşte băiatul, dar de unde-ai ştiut…?

– De zâne şi pitici?… Eee, acesta e secretul meu deocamdată. Dacă ai răbdare, îţi spun. Undeva, într-un loc de pe pământ, trăia un om sărman împreună cu gândurile sale. Oamenii, care îl vedeau tot mai rar, spuneau că e atât de sărac încât nu are de ce să măture sau să şteargă masa, pentru că oricum nu se adună niciodată firimituri. Nu prea se adunau, pentru că de câte ori avea o pâine, o împărţea în bucăţi mici şi mânca de două sau trei ori pe zi, cu multă grijă, să nu se risipească nimic. Copii nu avea, aşa ştiau oamenii, iar alţi semeni care să-i deschidă uşa, în afară de copiii care colindau de sărbători, nu prea se mai găseau – unii muriseră, alţii îl ocoleau, ştiindu-l bătrân şi tăcut ca un perete de stâncă. Într-o dimineaţă devreme, la uşa lui se opri un tânăr de circa paisprezece ani şi bătu.

– Cine e? a întrebat bătrânul cu o voce venind parcă din alt timp. La ora asta nici guguştiucii nu s-au trezit. Nu ai somn?…

– Sunt Petrin şi vin de la magazinul din apropiere. Tata întreabă dacă aveţi din întâmplare ziare din anii de demult. A aflat din presă despre un bărbat înstărit şi educat care ar fi trăit aici. Se spune că în casa lui era veselie atunci – copii, iubire, prieteni din zonă şi din alte părţi ale lumii. Se mai spune că avea un fel de secret. Nopţile stătea până târziu în biroul său şi lucra la ceva. De multe ori, adormea acolo, pe o canapea, acoperit cu mantaua cu care ieşea de obicei să se plimbe o jumătate de oră sau mai mult, după cum era vremea. Nimeni n-a ştiut vreodată ce lucra sau poate că a ştiut vreun apropiat, dar n-a spus nimănui.

– Cum spui că te cheamă?… Unde-oi fi pus toiagul?… A căzut. Aşteaptă puţin. Voiam să mai rămân sub pled… E frig. Abia mijlocul lui noiembrie şi, serile şi dimineţile, mai ales, îmi amorţesc picioarele.

– Petrin…

Bătrânul se apropie târându-şi tălpile şi crăpă uşa cât să vadă cu cine stă de vorbă. Vrei să intri, spuse apoi, trecând toiagul în mâna dreaptă, pentru a se sprijini de tocul uşii. Te-am mai văzut pe-aici. Nu tu cobori mâţele cocoţate în arborii din faţa blocului?

– Ba eu. N-aveţi pe nimeni? Pare pustiu. Uneori, mi se părea că vorbiţi cu cineva. Acelaşi glas trist, dar parcă zâmbeaţi, spuneaţi cuvinte frumoase uneori, alteori un pic neobişnuite pentru mintea mea…

– Prostii… Am ajutat un porumbel odată să-şi vindece aripa. Altădată, vorbeam cu vrăbiile şi chiar cu un câine. L-am găsit la tulpina unui tei, într-o iarnă, cu piciorul rupt. A stat aici până s-a vindecat. Când am văzut că stă mai mult la uşă, scheunând parcă ar fi chemat pe cineva, l-am lăsat să plece. Se mai întoarce uneori şi zgârie uşa cu lăbuţa. Atunci îl chem în casă şi stăm de vorbă. Câinii ştiu când suntem fericiţi şi când plângem, chiar dacă tăcem uneori precum pietrele râului şi ale muntelui.

– Tata mi-a spus să vă dau asta. Ceva de mâncare şi o sticlă cu vin.

– Mulţumesc, băiete. Intră, te rog, şi aşază-le pe masă, în bucătărie. O să vin şi eu. Încet. Să închid uşa… Nu prea mă mai ţin nefericitele astea de picioare – anii… Da’ multe ai adus!… Tatăl tău o fi crezut că ţin vreo sindrofie ca-n vremurile de demult?… Uite, astea şi astea, şi sticla cu vin, te rog frumos, când pleci, să le duci vecinilor din blocul celălalt. Doi bătrâni ca mine. Nu trece nimeni să-i întrebe de sănătate. Toată noaptea a bătut vântul. Le-o fi şi lor foame şi frig. Căldură… de la soare, când norii nu sunt prea groşi. Asta pe care o plătim, poate de la întâi sau dacă va ninge. Dac-o mai ajunge sărmana asta de pensie şi pentru căldură. Nu fac risipă, nu mai am pentru cine, dar nici aşa nu reuşesc să strâng ceva. Mai e un pic şi vin sărbătorile – ce-o să le dau copiilor care vor bate la uşă?… Ia loc.

– Mulţumesc. Fotografiile…

– Amintiri… Toată viaţa, asta facem – strângem amintiri. Părinţi, fraţi, bunici, prima iubire, celelalte, copii, prieteni, foşti colegi de şcoală şi facultate, camarazi din armată, oameni pe care i-ai cunoscut mai târziu şi de care te-a legat într-un fel viaţa.

– Bărbatul acela tânăr care râde sunteţi dumneavoastră, nu? Vă seamănă… şi copiii?…

– Vrei un ceai?…

– Da, mulţumesc. Staţi… Aprind eu aragazul şi pun şi vasul cu apă la fiert. Acesta e bun? spuse luând un ibric de pe raft.

– E bun. Florile pentru ceai sunt în borcan. Şi zahărul alături. Eşti un copil bun. Atunci, demult, masa aceasta ar fi fost plină de bunătăţi, iar copiii ar fi râs, s-ar fi hârjonit prin toată casa până când bucatele ajungeau la ei. Sărbătorile erau pentru noi momente aparte. Un fel de bucurie a întregului în toate elementele sale. Fotografii. Asta am trăit şi ceva ce nu poate fi trecut niciunui fel de hârtie – acea emoţie a sufletului, unică. Dacă aş cânta la un instrument – pian, vioară, saxofon, poate aş şti să-ţi spun…

– Ştiţi ceva despre bărbatul care îl interesează pe tatăl meu?

– Viaţa, băiete, îţi oferă multe ocazii de a cunoaşte oameni. Important e să vrei să-i cunoşti şi ei să accepte, dacă te apropii. L-am cunoscut, da. Un om cultivat şi vesel până când intra în perioadele lui de tăceri din care greu îl mai scoteai. Atunci, cum ai spus şi tu, se retrăgea în biroului lui şi lucra ore în şir, uitându-le numărul. Avea un fel de dorinţă de a scrie o istorie a ştiinţei care să cuprindă toate cunoştinţele acumulate până atunci şi cât va trăi. Un fel de şoarece de bibliotecă ar fi spus unii, dar unul care punea enorm de mult suflet în ceea ce făcea. Soţia şi prietenii îl dojeneau des că-i uită. Pentru copii avea oricând timp liber. Asta când erau încă acasă sau se întorceau de la universităţile la care studiau. După ce ei s-au stabilit în alte locuri din lume, rareori mai deschidea uşa biroului să vadă dacă soţia e acasă sau dacă a venit vreun prieten. Într-una din dimineţi, când se pregătea să meargă la facultate, pe masă a găsit un plic. Soţia îl anunţa că a găsit în sfârşit pe cineva care ştie să-i dăruiască fericirea. Gândul îi era la cursul pe care îl avea de prezentat, la întrebările pe care avea să le pună studenţilor. N-a dat cine ştie ce importanţă evenimentului. Seara, în biroul său, şi-a continuat lucrul ca şi până atunci. Pe la 22, şi-a luat mantaua şi ghetele şi a plecat la plimbarea-i obişnuită printre teii din parcul aflat în apropierea casei. Mergea meditând la cunoştinţele pe care trebuia să le adauge la diferite capitole, venite în cursul zilei de la prietenii din străinătate. I se păru că-l strigă cineva şi întoarse capul. În urma sa, un băieţel îmbrăcat sărăcăcios. „M-ai strigat?” întrebă, dând să întindă mâna să-l atingă. Copilul dispăru. Crezu că a avut vreun fel de halucinaţie şi-şi văzu mai departe de drum, puţin tulburat.

A doua seară, băieţelul reapăru chemându-l, în acelaşi loc, la aceeaşi oră. „Cine eşti?” îl întrebă mai tulburat ca în seara trecută. Copilul dispăru însă şi de această dată şi profesorul se întoarse acasă mai preocupat ca la plecare. După ce-şi pregăti un ceai şi-l bău, adormi pe canapeaua din birou, acoperit cu mantaua. Dormi cam o oră şi se trezi când cineva îi bătu în uşă. „Cine e?” spuse şi se ridică să deschidă. În prag, băieţelul care-l strigase în parc. „Bună seara.” rosti profesorul puţin speriat de apariţie. „De ce mă cauţi?” „Bună seara.” rosti copilul. „Pot să intru?” „Intră.” spuse profesorul şi-l lăsă să treacă pragul în birou. „Ai ceva de mâncare? Orice.” „E frig afară.” spuse profesorul. „De ce mergi îmbrăcat aşa subţire? Hainele sunt roase şi ude, iar ghetele despicate în vârf. Stai aici până pregătesc un ceai. Îţi place pâinea cu unt şi gem? Trebuie să mai fie pe-aici prin casă şi niscaiva hăinuţe şi încălţări rămase de la copii. Cât tu mănânci, merg şi caut.” Copilul nu mai spuse nimic un timp. Doar îl privi cum se mişca de acolo-acolo, aducându-i de mâncare. „Poftim. Ceaiul e fierbinte. Bea cu grijă.” „Mulţumesc.” au rostit ochii, în timp ce gura muşca din feliile de pâine cu unt şi gem. După ce termină, strânse cu grijă firimiturile şi le duse la fereastră, aşteptând ca profesorul s-o deschidă. „Pentru cine sunt?” întrebă profesorul, care se apropia ducând pe braţ straie pentru copii şi o pereche de ghetuţe în cealaltă mână. „Pentru fraţii mei.” „Vrăbiile şi guguştiucii? Le dau şi eu mereu.” „Nu.” spuse băiatul, arătând prin fereastra deschisă steaua care strălucea deasupra orizontului. „Sunt acolo. Nu le trebuie mult.” „Cheamă-i aici.”, spuse profesorul nevenindu-i să creadă ce-i rostesc buzele şi limba. Ochii băiatului sclipiră şi mâinile desenară în aer semne ciudate. Între stea şi fereastra casei profesorului se întinse o rază ca un fel de punte pe care veniră, rând pe rând, mulţime de pitici şi zâne. Aerul strălucea de lumina reflectată de praful de pe aripioarele zânelor şi de steluţele pe care le purtau în mâini. În scurt timp, biroul fu plin de oaspeţi mici care priveau uimiţi toate lucrurile. „Eu sunt Marc.”, spuse profesorul. „Dacă nu supăr, cu cine am onoarea?” „Eu sunt Zuzexewey.”, rosti unul dintre pitici, întinzând mâna.” „Iar eu Zwyndor.” „El e Jack.”, mai spuse arătând spre băiat. „Iar ele zânele florilor.” Ceilalţi pitici se adunară în jurul mesei şi făcură semn că vor de mâncare. Jack merse lângă masă şi presără firimituri în dreptul fiecăruia. Fiecare zână, aşezată acolo unde a crezut că se simte bine, a primit porţia ei de pâine. Profesorul aduse mai multă pâine, unt şi gem şi ceai pe care îl turnă în păhărelele pe care le întinseră fiecare – potire de flori în culori şi nuanţe care-ţi bucurau ochii. După ce mâncară şi băură, Jack se apropie de profesor şi-i mulţumi. „Acum ştii de ce te-am căutat?”, îl întrebă. Profesorul îl privi şi în ochi îi apărură lacrimi. „Nu.”, răspunse. „Dar poţi să vii oricând împreună cu fraţii tăi. Casa asta e mult prea mare pentru un om singur.” „Vom veni… cu siguranţă.” Apoi, făcu semn fraţilor săi că e timpul să plece. Urcară toţi pe rază şi aceasta îi duse până la stea.

Nouraş adormise şi Miron se opri. Îl ridică pe braţe şi-l duse pe patul lui. Închise fereastra şi se culcă alături. Deasupra orizontului, steaua clipea tăcut în visul copilului…

– Miroane, şopti Dumnezeu. Te doare ceva? Te-am auzit strigând.

– Am stat cu Nouraş afară, mai devreme, spunându-i o poveste. După ce-a adormit, l-am adus aici ca să nu deranjăm pe nimeni. N-am strigat.

– Nu atunci. De curând. Ai scos un fel de geamăt ca un refuz prelung.

– Mă doare puţin în piept. Probabil am visat.

– Inima asta a ta… Ce faci?

– Mă ridic să beau apă. Dă-mi, te rog, pastilele din buzunarul hainei.

– Poftim. Ce frumos doarme!…

–Toţi copiii au ceva de înger în somnul lor. Şi nu doar în somn. Ce-o fi făcând profesorul Marc? Dar bunul meu Jack?

– …

– Sunt din poveste, n-ai cum să ştii… Ei, dar… hai fiecare la culcare. Mai e puţin şi se face ziuă.

Visa în continuare. Un vis în alt vis. Se aşeză pe pat şi închise ochii.

Durerea îi răscolea în continuare pieptul, dar se strădui să adoarmă.

Dumnezeu merse spre uşă încă nehotărât să plece şi privi spre pat. Miron părea liniştit. Pieptul îi urca şi cobora în mişcări aproape imperceptibile. Se întoarse şi aducând scaunul aproape de pat, se aşeză.

– Profesorul Mark… O fi mai trăind? şopti. Părea îmbătrânit când ne-am văzut ultima dată. Aşeză palma dreaptă peste mâna lui Miron aflată spre el şi închise ochii.

Miron coborî de pe pat, îşi luă haina şi pantofii şi merse împreună cu Dumnezeu. Unde?… Nu-i spusese şi nici acum nu avea te gând să rostească vreun cuvânt despre drum. Trecură peste pod, înapoi spre scară şi urcară încă mult timp, după care păşiră pe un alt pământ, A Treia Lume, rosti Miron în gând. Noapte şi aici şi nici ţipenie de om. Dumnezeu mergea în întuneric, trăgându-l după el. Din când în când, aşa cum făcuse şi pe scări, se oprea şi-l întreba dacă a obosit, îndemnându-l să se aşeze alături, acum pe o piatră, un trunchi de arbore culcat pe pământ sau doar pe iarba ce mirosea a pământ reavăn şi flori, împânzită cu greieri şi licurici. Din pâlcurile de arbuşti şi arbori, îi însoţeau privighetorile. Ultima oprire fu lângă o poartă din piatră ca un perete de stâncă negru la care Dumnezeu bătu.

– Cine strică liniştea nopţii? se auzi un glas răguşit de dinăuntru, un pic morocănos parcă pentru că a fost trezit la ceasul acela târziu.

– Eu, Amadu. Bătrânul Eliaz doarme? Te rog să-l trezeşti şi lasă-ne să intrăm, vrem să-l vedem.

– Bătrânul Eliaz e foarte bolnav. Intraţi… Bună seara.

– Lumină în sufletul tău, Amadu. Du-ne, te rog, la el.

Un bătrân înalt, slab cu privire ageră, dar blândă, adus uşor de spate, dădu mâna cu fiecare dintre ei, închise poarta şi porni pe cărarea pietruită, luminată de razele lunii spre coliba care se zărea printre arbori ca o pată uşor îngălbenită, desenată în aer. De undeva de pe o masă, poate de la o candelă agăţată în perete, prin ferestre răzbătea o lumină slabă. Prin horn se risipeau spre ramurile arborilor dâre de fum. Nori întunecaţi se formau în jurul lunii, pierzându-se spre zare.

– Va ploua, spuse Dumnezeu.

Amandu bătu şi o voce slăbită spuse să intre.

– Nu sunt singur. Dumnezeu a venit să te vadă. Şi mai e cineva.

– Intraţi. Amadu, adu, te rog, încă două scaune şi struguri şi luaţi loc. Ce vânt vă aduce la mine în miezul nopţii? Nu aveţi somn? Nici eu nu prea mai reuşesc să dorm de la un timp. Anii…

– Sănătate şi viaţă lungă, în tihnă, bătrâne Eliaz. Amandu mi-a spus că… Dar nu cred. Eşti mai puternic decât stâncile care stau la intrarea în curte. Să nu spui că ai uitat cum râdeai când eu rămâneam în urmă. Urca pe pantele cele mari de la marginea lacului ca un ţap şi mă aştepta în vârf, îndemnându-mă să urc, spuse privind spre Miron. Îmi venea să strig că mă opresc puţin să privesc vulturii şi stâncile în apa clară, dar urcam până simţeam că-mi iese sufletul, să nu-i dau ocazia să râdă de mine în faţa nevestelor şi a fetelor când ne întorceam în sat. Cum ne primeau toţi atunci… Şi copiii, cum roiau în jurul nostru, cerându-ne să-i purtăm pe umeri ca să fie mai înalţi decât muntele.

– N-am uitat întrecerile noastre, dar am învăţat în ultimul timp că urcuşul poate fi mai greu când oasele şi inima nu te prea mai ajută. Dumnealui…

– Miron. Scriitor începător.

– Încântat. Ia loc. Numele meu îl ştii deja. Nu-i aşa că nu ştie să renunţe? Sigur te-a adus aici într-un suflet, mânat de cine ştie ce gând din alte timpuri. Bătrânul acesta mi-a fost aproape un frate în anii de demult. Îmi e şi acum, dar nu-i mai pot merge înainte pe stâncile cele semeţe, nici măcar pe drum blând printre arbori şi oameni.

– Tot timpul am crezut că ştii un izvor care-ţi dă puteri supranaturale şi bei din el când ceilalţi dorm sau când te retragi în singurătatea muntelui, spuse Dumnezeu.

Bătrânul îl privi uşor încruntat şi tuşi.

– Izvorul puterii – aşa îi ziceau oamenii. Câţi nu s-or fi visat bând din el? Câţi alţii nu? Dacă aş fi vrut un izvor miraculos din care să beau, mi-aş fi dorit unul al bunătăţii şi înţelepciunii. Acolo, în singurătatea muntelui, ascultam izvoarele strecurându-se printre arbori, peste pietre şi printre ele, spre lac, şi-mi imaginam că sunt venite din cofele cu ape ale vieţii din care stelele stropeau pământul în fiecare seară şi dimineaţă. Când mă scăldam împreună cu tine în apa lacului, sau singur după ce ai plecat din sat, simţeam cum toate durerile trupului şi sufletului dispar ca un fum. Eram tânăr, şi tu, visam, credeam în împlinirea viselor. Acum sunt prea bătrân ca să mai ajung acolo. L-ai putea duce pe Miron. Pare încă destul de tânăr. În peştera de deasupra lacului, spre vest, am lăsat tot ce trebuie pentru scris şi hârtiile mele cu însemnări de viaţă. Poeziile le-am adus aici. Mai lucrez când am timp şi nu-mi e prea somn. Lacul e un loc ideal pentru meditaţie şi gânduri curate.

– Mâine s-ar putea să plouă, dar când va fi soare mergem, dacă nu vor fi potecile prea lunecoase. Miron trebuie să înoate în lacul acela şi şi tu vei înota, şi eu, ca-n vremurile noastre bune.

Bătrânul Eliaz întinse mâna şi atinse umărul lui Dumnezeu.

– Nu renunţi niciodată, nu?

– Nu atât cât se poate face ceva pentru viaţă.

…. Mâncară apoi în linişte din strugurii dulci aduşi de Amadu. Lumina lămpii desena figuri lungi care dansau din când în când pe tavan, prelungindu-se pe perete ca nişte corpuri pliate o dată de la mijloc sau de la picioare. Când se arătară toţi prea obosiţi, Amadu pregăti patul în camera de alături şi-i invită pe cei doi oaspeţi să doarmă. Durerea lui Miron se mai simţi un timp în umărul stâng şi în piept, apoi se retrase. Adormi. Peste noapte, norii se îngreuiară mult şi se porni ploaie năvalnică, aşa cum plouă, de obicei, în zona de munte.

Dimineaţa, cerul era senin şi soarele strălucea deasupra zării. După doar o jumătate de ceas, un alt soare îşi făcu apariţia pe jumătate, creând un joc de culori uimitor pe cer şi pe fiinţele şi obiectele de pe pământ. Vrăbiuţe şi piţigoi săreau din creangă în creangă, făcând aerul să vibreze de cântecul lor. Mai departe, la marginea pădurii, mierlele şi gaiţele strigau numele suratelor lor de viaţă.

Miron şi Dumnezeu urmăreau totul din curtea colibei. Amadu pregătise micul dejun şi pe bătrânul Eliaz şi aştepta politicos să vină toţi la masă.

Când şi cel de-al doilea soare urcă pe boltă, cei doi intrară în casă şi se aşezară pe scaune, la masă, aproape de patul pe care Eliaz stătea ridicat pe jumătate ca să poată mânca. Se simţea neobişnuit de în putere să mănânce singur împreună cu oaspeţii şi să-i privească zâmbind.

– Mi se pare sau deja arăţi mult mai bine? îi spuse Dumnezeu.

– Gândul că eşti aici îmi dă putere. Pot acum să merg să mai văd o dată lacul şi locul meu de meditaţie din stâncă. Şi muntele… şi oftă.

După ce terminară, Amadu strânse resturile şi pregăti bagajul pentru drum – mâncare, medicamentele, prosoape, cărţi, pelerine şi pături.

Când ieşiră din casă, cei doi sori marcau pe cer ora nouă a ceasurilor noastre pământene. Era cald atât cât să nu fie nevoie să mai pui ceva peste tricoul şi pantalonii de pe tine. În zonele mai umbrite, pielea se strângea un pic, formând ridicături – muşuroaie le spunea Miron – abia perceptibile.

Cu ajutorul trăsurii cu un cal alb, pe care Amadu o pregătise deja şi aştepta lângă poartă, plecară spre lacul cu apă dătătoare de viaţă dintre stâncile ce se semeţeau în zare.

Peisajul de munte, cu brazi şi pini, dar şi cu stejari mai aproape de sat, le umplu piepturile cu aer curat şi sufletele cu imagini frumoase.

Ajunşi aproape de lac, Amadu opri şi-şi ajută prietenul mai vârstnic să coboare. Coborâră şi cei doi oaspeţi şi împreună porniră spre lac, după ce Amadu legă murgul de un brad pe un loc acoperit cu multă iarbă, şi dădu fiecăruia o mică parte din bagaj, păstrând pentru sine coşul cu mâncare, mai greu. Sprijinit de Dumnezeu şi Miron, Eliaz ajunse cu bine lângă apa albastră, rece a lacului.

Merseră în peşteră şi aşezară totul, apoi se întoarseră lângă lac. Primul care intră cu picioarele goale în apa rece fu Dumnezeu.

– Hai, Eliaz, spuse. Şi tu, Miroane. Când eram tineri, aşa începeam, după care, obişnuiţi puţin cu răcoarea apei şi a aerului, aruncam cămăşile pe mal şi ne aruncam în adâncul albastru, vrând parcă să dăm cu mâna de cer sub vârfurile brazilor coborâte acolo.

Amadu îl luă pe Eliaz de mână şi împreună intrară în apă. Răcoarea ei îi făcu să tremure, dar se obişnuiră puţin câte puţin, mult mai repede decât Miron, care încă ezita aproape de mal.

– Hai, Miroane, spuse Dumnezeu şi-l prinse de mână, trăgându-l din nou după el. Ca să-l obişnuiască mai repede cu apa, îl stropi, se stropiră, de fapt, ca nişte copii, uitând că e rece sau că îi mai doare ceva. Peste o jumătate de oră, erau toţi în apă, până sub gură, bucurându-se şi rostindu-şi uneori cuvinte mai, să spunem, neortodoxe sau …

– Cum e, Elias? Mai simţi ceva din bătrâneţea cu care ai venit azi aici? Cum văd, numai bună ar fi o jună plină de nuri…

Elias îl stropi cu apă şi râsul se porni din nou mai molipsitor.

Când cei doi sori poposiră ca doi ochi aprinşi deasupra lor, ieşiră din apă, se înfăşurară în prosoape şi se aşezară pe mal. După ce apa se evaporă de pe ei, se îmbrăcară şi merseră în peşteră unde prânziră glumind şi făcând alte planuri pentru după-masă. Nimeni nu mai amintea de tristeţe şi moarte. Izvorul puterii, bunătăţii şi înţelepciunii clipocea printre pietre şi arbori, spre oglinda lacului… viaţă.

– Hai, deşteptarea leneşilor, că acum e şi ultimul soare la amiază.

– Bunico…, nenea Miron mi-a spus povestea aseară. Mai lasă-l puţin şi pe mine, am adormit târziu.

– O jumătate de oră şi gata. Fetele au pregătit deja micul dejun. Să nu plângeţi că ceaiul e rece sau cornurile.

Nouraş închide ochii şi se strânge mai mult sub pled, aproape de Miron. După o jumătate de oră, spălaţi şi aranjaţi, sunt toţi la masă, admirând răsăritul.

_________________

Material bibliografic: „Istoria culturii şi civilizaţiei”, vol. I, autor Ovidiu Drâmba

- informaţiile astronomice folosite provin din articole pe care le primesc şi care se găsesc pe site-ul NASA