Marusca’s Blog

Beznă. Trecut de miezul nopţii. Nici câinii nu mai ridică boturile obosite să rostească un ham… Pe cerul ca o masă lăptoasă, cenuşie, departe trece un avion stingher. Marea fâşâie ca o coasă în iarba timpului, o respiraţie obosită de zeu… Aprind lanterna şi caut un loc aproape de ea. De ce mă cheamă, de ce vin, de ce o scriu?… Pentru că şi în beznă e aici; pentru că şi dacă n-aş auzi-o, i-aş simţi tălăzuirea în vârfurile degetelor, m-ar trage spre ea; pentru că are ceva din maiestuozitatea neînţeleasă a infinitului; pentru că la marginile ei de oriunde aşteaptă un visător; pentru că, deşi nu de foarte multe ori, face cum face şi aduce acolo alt visător; pentru că e ştiut: greu se mai poate deosebi o zi însorită de una cu ploi când cei doi pornesc în lume ţinându-se de mâini; pentru că are un fel de gramatică din căluţi de mare, alge, meduze, peşti, scoici, corali, raze şi urme de alte plutiri; pentru că ele, mările, par atât de sfinte când cerul coboară aproape complet în adâncul lor; pentru că au miraculoasa putere de a regenera aerul, viaţa; pentru că oglindesc stelele; pentru că atât de multe păsări îşi clădesc lângă legănarea lor cetăţi de cuiburi; pentru că fiecare generaţie de broaşte ţestoase se întoarce în lumea lor; pentru că orcile şi delfinii se ridică mult în lumina sângerie a răsăritului sau apusului; pentru că pe hărţi dar şi în realitate despart uscatul doar atât cât să nu se înstrăineze fraţii de tot; pentru că sunt albastre, verzi, roşii, albe şi ascund atâtea fantezii; pentru că pot deveni uneori dulci şi astâmpăra setea naufragiaţilor; pentru că au tot felul de nume precum oamenii; pentru că nu se supără prea des pe corăbiile care le brăzdează pieptul; pentru că pleacă şi vin, pleacă şi vin precum îndrăgostiţii; pentru că pe ţărmul lor cântă trubadurii; pentru că tu spui: «Mi-e atât de dor de tine.» şi rătăceşti luni lungi pe întinderile lor, căutându-mă în alte şi alte chipuri de femei; pentru că atunci când un om nu mai vine, poţi să trimiţi flori şi bilete în sticle pe undele lor; pentru că dacă nici ele nu-l pot găsi, există întotdeauna o întâmplare… alt om…; pentru că se trezesc dimineţile înaintea tuturor fiinţelor şi mulţumesc Universului pentru existenţă; pentru că au atât de multă apă şi primesc toate ploile din timp; pentru că ascund porţi pentru mările de foc din adâncul pământului; pentru că pot să absoarbă furia lor şi să adauge insule minunate şi ape de un albastru aproape ireal planetei; pentru că atât de mulţi poeţi le-au cântat întinderile, freamătul; pentru că nu ştiu alt mijloc de a numi aceste cuvinte ce vin…