Marusca’s Blog

Sunt locuri spre care mergi în fiecare zi, chiar dacă doar cândva, spre moarte îţi e dat să ajungi sau niciodată… locuri, atâtea locuri în care ai putea să mergi, dar nu ai cum să ajungi sau nici măcar nu ştii că există, sau îţi spui că sunt altele mai necesare de făcut. Sunt fiinţe şi lucruri pe lângă care treci fără să ştii că sunt sau de care te minunezi o secundă în pasul tău grăbit. Sunt fiinţe şi lucruri pe care încerci să le eviţi… Doar despre unele poţi scrie în fiecare zi – eu nu ştiu dacă venim pe urmele lor sau ele ne urmează dintr-un nor sau o mare de suflete ce se leagănă la margine de timp. Dragostea e un aer ce ne face aripile mari şi lutul uşor, spuneam despre oameni, văzându-i cum se avântă precum nişte vulturi cu corp de fluturi când iubesc. Ce vă face aripile atât de mari – am întrebat doi îndrăgostiţi care încercau să reziste unei pale de vânt iscat din senin. Nu ştim, au răspuns şi se priveau cu atâta dragoste… Am început să învăţ atunci şi n-am mai rostit niciun cuvânt. Erau un fel de fereastră în care priveam lumea ei de infinit, lumea mea de fiecare clipă şi-am ştiut – nu mai conta, de fapt, devenisem eu însămi un fluture cu aripile mari. Şi m-am îndrăgostit de o lumină licărind într-un geam ţesut pe la colţuri cu pânze de păianjeni şi insecte uscate. Era seară şi parcă se străduia să nu devină întuneric – un fel de semn rostogolit, auriu, ce muşca din umbra cenuşiu roşiatică ce se lungea în ferestre, viaţa muşcând din moarte… M-am îndrăgostit de un bătrân care ducea pe umeri cerul şi în mână fotografia ştearsă a unui copil; de o femeie tânără care îşi spăla umerii şi călcâiele cu rouă; de o frunză de carpen ce se legăna în soare într-un ochi de veveriţă; de un pantof stâlcit, pescuit din apa lacului la amiază; de o precupeaţă între două vârste, care vindea guvizi la colţul muzeului de artă; de un matematician complet incapabil să-şi aleagă o cravată; de o duzină de trandafiri legaţi cu rafie verde, liberă la capete ca două drumuri spre eternitate; de un stilou care n-a mai vrut să scrie tristeţi; de un editor care iubea şi ura ploile şi femeile; de o etichetă albastră desprinsă pe jumătate de pe o cutie cu agrafe de birou; de un tramvai care venea la aceeaşi oră pe o linie inexistentă; de toţi călătorii care spuneau că vor coborî la capăt de traseu în zori; de un suflet năuc în jurul sufletului meu cu o umbrelă şi o filă dintr-o carte cu poezii; de o copertă de caiet cu norişori şi copii cu umbreluţe şi stropitori. M-am îndrăgostit de un pianist undeva, într-o poveste; de vrăbii şi piţigoi ciugulind boabe de cer; de o magnolie înflorită la geam; de o sirenă de vapor şi de galoanele unui general de speranţe; de o mătură de nuiele care aduna ambalajele de caramele şi biscuiţi, coji de seminţe şi chiştoacele de ţigări într-o gară de provincie; de un inginer cu alură de mesteacăn gânditor; de o ramură cu gutui brumate; de o aşchie de lemn care amintea de bătrânii lutieri şi viori cântând seara la malul mării; de atâtea fiinţe şi lucruri m-am îndrăgostit… am privit în ele până la senzaţia de somn şi mi-am spus că sufletele, indiferent de reprezentare energetică, materială, sunt o pădure de păsări mari care se retrag spre apus lăsând în urmă întinderi cărora doar ochii lor le-au ştiut da nume şi timp.