Suntem pietre purtătoare de suflete şi trăim poezia clipelor lor de mirări, aşteptări, răsfrângeri sau… fără fiinţa în sufletul căreia trăim şi al cărei suflet trăieşte înăuntrul nostru, strângându-se toată viaţa să ne poarte, să ne aducă înapoi… suntem de multe ori la marginea existenţei… Şi totuşi aceasta e dragostea care nu poate muri.
Gândurile – ca şi oamenii: cei buni în locurile lor retrase, meditând, creând sau îngrijind alţi oameni; în faţă, pierde-vară, impostori, lichele, indivizi goi în existenţă de paradă.
Viaţa – o ecuaţie cu n variabile al cărei grad îl dă fiecare după cum poate sau/şi după cum e împins.
Oamenii sunt un fel de pietre-semne folosibile la orice operaţie, dar trebuie ţinut cont că fiecare se adună, se scade, se înmulţeşte, împarte, integrează… în felul său unic. E greu să foloseşti reguli generale de calcul.
Trebuie să treci prin diluări şi cristalizări succesive pentru a-ţi cunoaşte adevărata lumină.
Iubirea – formă mirabilă de dăruire şi speranţă, atunci când nu e o unealtă murdară de manipulare.
O capacitate mai mare de utilizare a creierului înseamnă mai mult haos de ţinut în frâu.
Dragostea – mărturia trăirii nemărginirii.
Eşti – e de ajuns ca să tulbure în mine fiecare trăire.
Am fost un singur suflet, dar am ieşit din scenă pe rând…
Sentimentele sunt ape ce trec din suflete în alte suflete într-un lanţ – ştiţi ce formă are Universul? nici eu, dar aşa îmi închipui acest lanţ al sufletelor care beau din suflete şi acelea din altele…
Viaţă – un fel de tipsie de real-imaginar din care am ciugulit împreună cu păsările de lumină şi întuneric, cu săracii şi nesăracii lumii, boabe de a fi când aspre (ca nişte pietre colţuroase), când mai aproape de carnea rodiilor şi a smochinelor coapte; o scară pe care trebuie s-o urc în mine şi s-o cobor… pentru a umbla uneori pe drumurile infinitului, alteori, de câte, să mă opresc înainte de primul pas, aşteptând drumul care să mă aducă acasă…
Desculţ la trup şi la suflet ar trebui să urce fiecare om – indiferent că e rege sau cerşetor – pe scena oglinzilor care vorbesc despre chipurile prinse înăuntrul lor. Să i se permită să se aşeze sau să zboare de colo-acolo deasupra scenei, mărturisind în felul său, sunt atâtea feluri de a spune: acesta sunt eu… şi vă iubesc.
Poţi să iubeşti un om pentru că merge pe acelaşi drum cu tine în fiecare dimineaţă sau în miez de noapte. Poţi să iubeşti mult un om învăţându-l să iubească oamenii, deci şi pe sine. Poţi să iubeşti oamenii cum n-a iubit nimeni şi nu-i va iubi nimeni niciodată, dar nu poţi cere nimănui să te iubească.
N-am ştiut niciodată de ce oamenii se feresc să arate că sunt toţi un pic nebuni. Că nu e nevoie de semne grele ale distincţiei, puterii sau bogăţiei – ajunge să poţi pluti din când în când uşor…
Tot ce-ţi spun azi mâine devine un fel de vină. Sărman suflet, nu există uitare şi-am să te duc, am să te duc, pentru că oricât aş glumi sau aş plânge, eşti ceasul care bate viaţa în mine.
E ceva între tăcerea mea şi a ta. Suflete de nomazi care se bucură şi plâng împreună, doar împreună, uneori uitând că dincolo e lume.
Nu s-au scris cărţile care să ne înveţe tot ce vrem să ştim despre noi şi existenţă. Iar mare parte din tot ce s-a scris are la bază o doză considerabilă de convenţional şi imaginar.
Ai să vii până-n ultima clipă şi până-n ultima clipă am să aştept. Târziu, ne vom aminti cum ne iubeam, cum fiecare obiect şi fiinţă lua forma ta şi-mi lipeam ochiul atât de strâns de pieptul tău de pluş, de lemn, de aer, de piatră, de tine… să văd cu acea jumătate doar înăuntru lumea ce creştea spre nemoarte, în timp ce jumătate scria…
Abia când mori vezi câte uşi, câte braţe şi drumuri îţi erau deschise.
Cel mai gol se face în suflet când se îndepărtează toate speranţele.
Evenimentele ca şi lucrurile se aşază în firescul lor, oricare ar fi acela.
Avem nevoie de iubire. Toţi avem. Dacă avem noroc să o găsim, dacă avem noroc şi minte, vom dărui şi primi în aceeaşi măsură.
Iubirea redusă la sex e o împerechere animalică.
Viaţa omului – un Everest pe care încearcă să urce tot felul de gânduri şi dorinţe.
Iubirea – un tablou râvnit cândva, pe care îl vezi în fiecare zi tot mai departe…
N-a fost uşor să mă înţeleg. Şi pentru că, pe măsură ce îmbătrâneam, deveneam tot mai mult un necunoscut pentru mine, am privit mai reţinut spre ceilalţi oameni.
Adevărurile bune sunt aşa cum ne avantajează. Cele rele sunt ghinioane.
Viaţa fără o doză de iraţional devine o carte plictisitoare.
