Marusca’s Blog

am înţeles târziu

prea târziu am plecat

mă chemau…

toate amintirile acelea

întindeau de mine

cu braţe de copil şi de tânăr

multiplicate an de an

braţele mamei şi ale tatălui

să merg atât cât se mai poate

mergeam în mine în fiecare zi

niciodată destul, iertare…

cu viaţa mergeam şi mergeam singură

să aşez sufletul

peste hăul ce creştea în afară humei

strigând numele lor de copii, tineri

adulţi şi bătrâni…

______

femeia aceea întreabă

din poartă-n poartă

unde-i e bărbatul

întoarce-te, Adame,

poezia şi braţele

care-o strângeau strigă

îngenunchează

şi scurmă pământul

căutând urmele

drumul tău şi-al ei.

______

oamenii sunt alcătuiri bizare

ducându-se unul pe altul

în piept, în tâmple şi uneori în braţe

în spate sau pe umeri

cuprinsuri din două pagini şi milioane de versuri

poeme în versuri lichide

şi versuri părelnic de piatră

umblând în lume în căutarea

înţelesului drumului viaţă-moarte

visători bătând la câte-o poartă

chiar dacă nu li se răspunde

pentru a ura eterna fericire….

cuprinsul şi necuprinsul eşti

humei mele care râde, munceşte, cântă, scrie,

iartă-mi tăcerile, iartă-mi cuvintele…

fericire

______________

mâna – cinci istmuri, un cuprins necuprins

şi un pământ părelnic plat

navigând într-un ocean de hazard

priveam şi auzeam

chemarea îndepărtatelor pământuri şi mări

prezborul vulturilor

ca şi cum fiecare pisc din cele cinci

avea în barba-i de piatră un cuib

cinci note apasă lumina

rezonând atât de fin

că numai fluturii tresar

şi pufii de păpădii

cinci forţe care se pot uni

doar încreţind spaţiul

pe linia vieţii, linia norocului

linia minţii, linia inimii

cinci litere – manus, mater (labor)

cinci iluzii amintind

ruga copilului în faţa icoanelor

cinci cămări exterioare

minţii şi sufletului.

______

şi-am zis verde om de cântec

înflorind în prag de soare

adormind cu dorul

străbătând tărâmuri de acum

şi întâmplare

______

omule de neatinsă vreme

şi neuitată trezire

ai rămas lumea mea

atât de plină de mirări şi soare

nu poate înţelege nimeni

sunt şi eu printre ei, ei, de câte ori

fug de îmbrăţişările tale

de cuvintele tale

şi de inima ta fug

precum un arcuş în degetele timpului

pe drumuri de lut şi drumuri de vis

strigând eliberaţi poetului aripile

să poate să strige fericire!…

______

eliberaţi cailor cerul

frumoşii pegaşi cu ochi de depărtări

să zboare spre câmpiile veşnic verzi

la ţărmul mărilor fremătând

ale visului…

eliberaţi-le spatele

şeile şi frâul împachetaţi strâns

până vor dispărea semnele înrobirii

aşezaţi-le în cui la marginea zilei

strada vieţii, numărul numărului

umărului, mărului, viermele luminii umple

văzduhul de drumuri

eliberaţi cailor trupul de boală şi foame

şi mergeţi înaintea lor

sunt mări de aşteptări şi uitări

în pragul fiecărui azi

eliberaţi cailor copitele

să alerge uşori pe câmpuri de azur

şi câmpuri de ierbi amestecate cu oase

ale lor şi-ale noastre

______

când lutul singur va mai tulbura lucruri

din liniştea prea mult impusă

nu mă îmbrăcaţi în lemn

cu mâna sub cap

la margine de mare sau de râul copilăriei

mă lăsaţi într-o iluzie liberă

cerul să-l trec privindu-l

nu-l închideţi

copilul, adolescentul, tânărul şi maturul

sufletul meu călătoreşte din eră în eră

precum păstorul

printre albe şi noapte turme

doritorul să ajungă

la pământul veşniciei unei clipe

de poet actor

cu roluri de speranţă şi dureri

______

această zare

sapă în mine treptele mâinelui

această noapte ca o umbră şterge…

se înfăşoară degetele timpului

strâns pe ultimul cap de speranţă

inima – un călător obosit printre umbre

bucuria şi teama scrie, în noi destinul

ape volburoase cară mâinelui aleator

masa predilectă a privitorului

e absolutul

pe un cristal de siliciu ieri s-a născut

un punct mic de mână

sunt atâtea lumi câte boabe de nisip

încape această mare virtuală

ce-şi scrie legănarea spre oraş

sunt atâtea mase cât primul impuls de privire

înmulţit cu toate rezonanţele

paşilor care-au fost hărăziţi sau doar au visat

să atingă depărtări

sunt mese de-a lungul fiecărui şir de clipe

sunt mâini care dăltuiesc mirări.

______

poezia e forma părelnică

a strigătului şi tăcerii

e foamea şi absenţa foamei

setea de dimineţi şi ajungeri

eşti încă, mamă, şi e încă

pâinea şi e untul…

mâna ta sau a timpului

desenând sufletului existenţele trecute

din ochiul tău bând speranţă, viitor…

______

de ce mă apropii

în mine doarme un străin

cu mâinile strânse

ca un copil – plânsul

n-am să-l pot duce, nu-l atinge, nu mă atinge

sunt un pământ în care doarme

infinitul

ciob sunt rupt haotic

din trupul sufletului comun

tu duci femeia ta vântului

femeia lui îngroapă tăceri în umbrele sale

poetul nu se vinde pe sine

sinele nu are dreptul să vândă poetul

sufletul e o închegare stranie

ca o mare de trupuri şi zbor, şi căderi

n-am o formă care să adere la absolut

deşi dansul şi mersul mă subţiază şi mai mult

dâră fină de a visa

mă scriu sunetului, suflării infinitului

lucrurile merg de-a dreapta şi de-a stânga

şi de-a fost şi de va fi

duc tăceri, duc utilităţi, duc iluzia formei

a timpului

______

ai să mă poţi culege?

alunec printre tălpile trecătorilor

urc părere, urc şi cobor

în drumul sufletului tău

cântă vrăbiile şi guguştiucii

plouă rouă şi petale de cais

ai să mă poţi culege?

scriu dragoste, şterg, scriu tăcere

şterg; scriu dor, scriu dor

merg înapoi urcând, cobor

nu vreau să dor

ai să mă poţi opri?

scriu, alunec, urc

ciob de întâmplare care te ştie

fără atingere

______________