Marusca’s Blog

Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Iisus – Ioan 6:35)

Cine îmi stă alături când e întuneric şi nu pot face un pas mai departe? Un suflet care de asemenea caută un prieten, unul ce mi-a fost dat ca să nu fiu singur şi să-mi împart mirările şi bucuria, şi speranţa, şi teama fără lumina din ochii cerului şi ai celor care m-au primit în viaţă, m-au ajutat să cresc şi pe care i-am învăţat, speranţa care m-a însoţit de la naştere şi în care m-am îmbrăcat ca-ntr-o cămaşă pe care n-o pot scoate decât ca s-o spăl şi să se usuce, apoi o pun la loc sau pe mine mă reaşez înăuntrul ei ca-ntr-o placentă… Nu sunt un credincios care vede destul, nu sunt un om care vede destul, nici măcar unul care vede pe jumătate, pentru că a spune că vezi cere responsabilitate. Ce anume chip are realitatea văzută prin ochiul minţii şi sufletului meu? Dar prin ochiul tău sau al tău…. Se potrivesc ele? Privesc, ascult, simt, încerc să opresc ritmul prea alergător al inimii şi îmi spun că e încă viaţă… e încă pentru oameni, apropiaţii prin suflet şi sânge, cei din jur şi din colţurile de lume despre care ştiu. E oare? Grăbit să aibă viaţă şi din ce să trăiască, omul cărui Dumnezeu îi aduce mulţumire, rugă pentru binele celuilalt, de iertare pentru trufia faţă de celălalt, rugă pentru absolvirea de păcatul de a fi uitat, rugă pentru ca un Dumnezeu din orice cult să înţeleagă că oamenii ucid fără milă copii, tineri, maturi, bătrâni – oameni ca şi ei, dar fără apărare în faţa atrocităţilor… Într-o noapte poate foarte întunecată, poate luminată un pic de aştrii îndepărtaţi şi de sufletele care nu mă uită, am visat o lebădă mare albă. Venea spre mine ducând după ea un pământ. S-a apropiat până mi-a atins tâmpla cu corpul. S-a îndepărtat spre munţi, peste munţi spre marea cea mare şi oceane. Nu a spus nimic, dar ceva în mine sau în sufletele din jur a şoptit. Aduce un pământ pentru oamenii care aici nu au loc, pentru toate celelalte vieţuitoare care sunt forţate să-şi restrângă existenţa pentru ca omul să acapareze cât mai mult spaţiu. Un pământ pe care să nu existe sclavi şi oameni torturaţi, umiliţi, ucişi. Un pământ pe care să existe o singură credinţă-dragoste – cea de viaţă, o singură aşteptare tristă poate un pic – a umbrelor în noaptea a ceea ce suntem şi trebuie să trecem înapoi ţărânii, atunci când organismul şi-a încheiat drumul, adică se stinge de la sine nu grăbit de alţii.

Primele forme de educare a maselor au început, probabil, în triburi cu un foarte puternic rol iniţiatic, aşa cum au existat mai târziu triburile de indieni, cu reguli de viaţă foarte bine gândite şi cu zeităţi naturale. În Grecia antică au apărut probabil primele forme filosofice de gândire şi primele instituţii publice de educare a maselor, mai întâi discursurile în agore, apoi şcolile lui Thales din Milet, Anaxagora, Pitagora etc. Până la religie, au existat credinţele în zeităţile naturii şi adevăratele orgii ale cărnii, în care accentul se punea pe trăiri şi nu pe sacru, descrise şi de Boccaccio în Decameronul. Lumea a evoluat prin marile cuceriri ale lui Alexandru cel Mare, ale împăraţilor romani care şi-au scris destinele pe o mare parte de planetă, ale popoarelor migratoare, ale englezilor, turcilor, naziştilor, comuniştilor şi în fine, ale democraţilor, deşi în urma lor milioane de oameni au pierdut dreptul unic la existenţă. E ca şi acum când testele pentru crearea remediilor împotriva bolilor grave se fac pe oameni, pentru unii progres şi speranţă de viaţă, pentru alţii moarte. Cuceririle de teritorii au însemnat şi introducerea unui anumit stil de viaţă şi gândire în teritoriile respective sau învăţarea unui stil de viaţă mai curat, mai pur. Astfel au apărut, de exemplu, primele forme de creştinism în China şi Japonia, mai târziu. Faptul că în sânul bisericii s-au educat următoarele generaţii, dar nu în sânul oricărei biserici, este o consecinţă a faptului că între Biserica cea mare de la Roma şi formele de regalitate din Europa au existat de-a lungul timpului o conlucrare şi o luptă continuă şi cu foarte multe implicaţii. Omenirea a fost obligată să treacă prin epoci succesive de războaie, molimi şi genocid. În aceste condiţii, adusă la starea de brutalitate, mare parte a ei a existat la umbra bisericii. Ştim aproape cu toţii povestea vieţii lui Iisus Hristos, aşa cum e relatată în Noul Testament.

Prin intermediul evangheliilor lui Ioan şi Luca, aflăm că:

Purtându-Şi crucea, Iisus a ajuns la Golgota. În urma Lui venea o mulţime fără număr de bărbaţi şi femei, care se băteau cu pumnii în piept şi plângeau cu lacrimi. Iisus S-a întors spre femei şi a rostit: «Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată, vor veni zile… şi oamenii vor ruga munţii: Prăbuşiţi-vă peste noi! şi dealurile: Acoperiţi-ne!»

Împreună cu Iisus, soldaţii duceau spre cruce, sub cruce doi răufăcători, iar după ce au urcat Golgota, i-au răstignit acolo pe El şi pe cei doi răufăcători, pe unul la dreapta şi pe altul la stânga Lui. Iisus însă se ruga pentru călăii Lui: «Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!»

Pilat a ordonat să se prindă pe cruce deasupra capului lui Hristos o tăbliţă cu următoarea inscripţie în limbile greacă, romană şi evreiască: «Isus Nazariteanul regele Iudeilor».

Mulţimea batjocoritoare îşi râdea de Iisus, zicând: «Pe alţii i-a mântuit. Să Se mântuiască pe Sine Însuşi, dacă este Cristosul, alesul lui Dumnezeu!»

La rândul lor, soldaţii îl batjocoreau, dându-I oţet să bea şi zicându-I: «Dacă eşti Împăratul Iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!».

Aceeaşi ocară îi arunca şi unul dintre cei doi tâlhari, zicând: «Dacă Tu eşti Cristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi.» Celălalt tâlhar l-a înfruntat însă, zicându-i: «Oare nu te temi de Dumnezeu tu, care ispăşeşti aceeaşi pedeapsă? Noi ne primim răsplata meritată pentru fărădelegile noastre, pe când Omul Acesta n-a făcut nici un rău.» Apoi a zis către Iisus: «Doamne, adu-ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!» Şi El i-a răspuns: «Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai!»

Pe la ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea (după timpul nostru, între orele 12 şi 15) când Iisus a strigat cu glas tare: «Eli, Eli, lama sabactani!», adică: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?» Următoarele sale vorbe au fost «S-a sfârşit!», după ce soldatul roman i-a umezit buzele cu un burete cu oţet. A strigat apoi: «Tată, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!», şi a murit.

În acea clipă, perdeaua templului s-a rupt în două de sus până jos. Pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri adormite ale sfinţilor au înviat.

Toate acestea se întâmplau vineri. A doua zi, preoţii cei mari şi fariseii merseră la Pilat, cerându-i să fie zdrobite fluierele picioarelor celor doi tâlhari care erau încă în viaţă. Nu acelaşi lucru au dorit să fie făcut cu picioarele lui Iisus, pentru că îl considerau mort, dar unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu suliţa. Din rană a ţâşnit sânge, nu apă.

Trupul lui Iisus a fost luat într-ascuns, de teama iudeilor, de Iosif, un om de vază din Arimateea, sfetnic al sinedrului şi discipol al lui Iisus, şi Nicodim, un alt sfetnic al sinedriului, care adusese aproape o sută de litri de uleiuri aromatice pentru îmbălsămare. Au înfăşurat trupul lui Iisus cu un giulgiu nou de in, pe care l-au îmbibat cu mirodenii, după ritualul funebru al iudeilor. În grădina din vecinătatea locului în care fusese răstignit Iisus, Iosif săpase într-o peşteră de stâncă mormânt proaspăt; în el au aşezat cei doi trupul i-au acoperit faţa cu o pânză, apoi au pus o piatră mare la gura peşterii şi au plecat. Preoţii au venit la mormânt şi l-au sigilat, ca să împiedice luarea corpului lui Iisus de către ucenici.

Mai departe, ştim cu toţii, sau măcar ar trebui să ştim din evanghelii, că Iisus a înviat şi s-a arătat femeilor care veniseră să ungă trupul cu mirodenii, tot după obiceiul iudeilor.

Mai târziu s-a arătat şi ucenicilor şi chiar Apostolului Pavel. După patruzeci de zile de la înviere, s-a înălţat la cer.

Iisus – realitate istorică

Cea mai mare parte a informaţiilor despre viaţa lui Iisus Hristos sunt incerte. Nu se cunoaşte cu precizie nici măcar numele său real, după toate probabilităţile, un nume evreiesc obişnuit, Yehoshua. Nu cunoaştem nici anul naşterii cu siguranţă, anul 6 î.Hr. părând totuşi verosimil, şi nici pe cel al morţii, care ar fi trebuit să fie bine cunoscut de apostolii şi adepţii săi. S-a spus la un moment dat că a fost căsătorit şi a avut copil. Iisus nu a lăsat texte scrise ca să ştim cu siguranţă ce a gândit, ce a trăit. Dacă în liniştea unui colţ de viaţă visa drumul spre tatăl ceresc sau se închipuia un om simplu, de lut, dacă iubea muzica şi arta… dacă păstra o evidenţă a oamenilor pe care i-a ajutat, dacă se întorcea uneori să vadă cum trăiesc, dacă era trist, dacă era fericit, dacă… Informaţiile despre el vin, cu precădere, din Noul Testament. Evangheliile se contrazic însă în multe privinţe. Evangheliile scrise de Matei şi Luca oferă versiuni complet diferite cu privire la ultimele sale cuvinte. Ambele versiuni sunt însă citate directe din Vechiul Testament. Nu este întâmplător că Iisus făcea referiri la Vechiul Testament, fiind el însuşi un evreu devotat. S-a spus nu o dată că Iisus semăna în multe privinţe cu profeţii evrei ai Vechiului Testament şi că a fost profund influenţat de aceştia. Avea o personalitate extraordinar de puternică, cu influenţă de durată asupra oamenilor şi era profund carismatic. Şi-a făcut însă simţită influenţa exclusiv ca lider spiritual şi moral, spre deosebire de Mohamed, care şi-a exercitat autoritatea atât pe plan politic, cât şi pe plan religios.

Unul dintre preceptele fundamentale ale lui Iisus a fost, cu siguranţă, Regula de Aur, percepută de majoritatea oamenilor, fie creştini sau ne-creştini, ca un ghid firesc de conduită morală. Regula de Aur (oamenii au fost fascinaţi de puritatea aurului şi au alăturat numele său noţiunilor care sugerau perfecţiunea) este un precept acceptat de iudaism cu mult înainte de naşterea lui Iisus. Rabbi Hillel, rabinul şef evreu din secolul I î.Hr., a enunţat-o explicit, declarând-o principiu prioritar al iudaismului. Dar această noţiune nu circula doar în lumea occidentală. Filosoful chinez Confucius a propus-o prin anul 500 î.Hr., dar formularea ei apare şi în poemul antic hindus «Mahabharata». De fapt, filosofia care stă la baza Regulii de Aur este acceptată de majoritatea grupurilor religioase principale. Ideile lui Iisus sunt profund umanitare şi îndeamnă întotdeauna la dragoste şi înţelegere între oameni şi la dragoste faţă de Dumnezeu. Un punct de vedere foarte personal este prezentat în Evanghelia după Matei 5:43-44: «Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti de vrăjmaşul tău.» Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.» Sau: «Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.» Sunt idei care nu făceau parte dintre preceptele iudaismului în vremea lui Iisus şi nici dintre cele ale altor religii, fiind, cu siguranţă, unele dintre cele mai remarcabile şi originale idei morale formulate vreodată. Cea mai originală învăţătură a lui Iisus rămâne însă o sugestie interesantă, dar, în esenţă, neaplicabilă în viaţa de fiecare zi.

Este Iisus pentru noi doar sacrificiul pe cruce? «Crucea, spunea Soren Kierkegaard, este intersecţia a două dimensiuni: timpul este orizontala unde se înlănţuie cauzele şi efectele; verticala este ruptura care se produce în el. Hristos este tăietura timpului istoric, şi este Paradoxul prin care eternitatea vine să scindeze continuitatea timpului empiric.»

(Comentariu realizat pe baza cărţii «100 de personalităţi din toate timpurile care au influenţat evoluţia omenirii», autor Michael H. Hart, Editura Lider, p. 19)

A existat un giulgiu în care Iisus a fost acoperit după crucificare şi care s-a păstrat, trecând prin timp până la noi? Despre giulgiul de la Torino s-a presupus a fi cel cu care a fost înmormântat Iisus. Cercetările s-au complicat însă atât de mult, încât nu se poate şti dacă este cel cu care a fost înfăşurat Iisus sau un fals. Giulgiul de la Torino avea iniţial o lungime de 4,36 m şi o lăţime de 1,1 m şi arată surprinzător de exact urma unui trup de bărbat: pe o jumătate spatele şi pe cealaltă jumătate faţa unei persoane răstignite. Pânza este împăturită la mijloc deasupra capului omului. Se recunosc cu uşurinţă capul, faţa, braţele, mâinile, picioarele şi tălpile. Imaginea este în cea mai mare parte colorată în sepia, cu anumite zone gri. În plus, se văd urme clare de sânge, care au o palidă nuanţă roşiatică în imaginea originală. Pânza, împăturită de patruzeci şi opt de ori, se afla într-o raclă din argint, în capela castelului Chambéry (Franţa), când, în 1532, era cât pe ce să se piardă într-un incendiu. A fost salvată, dar o parte din ea a fost mistuită de flăcări. Rupturile produse astfel în pânză au fost reparate mai târziu. Pentru motive estetice, la un moment dat pe o margine a pânzei a fost cusută o fâşie. Astăzi, pânza este puţin mai scrută decât cea iniţială şi măsoară 3,6 m în lungime şi 0,8 în lăţime. Fâşia laterală este confecţionată din acelaşi material şi are aceeaşi ţesătură. În 1978, pânza a fost expusă la Torino, evenimentul fiind pe larg mediatizat atunci şi abordat într-o multitudine de cărţi şi articole de specialitate. Cercetările au continuat până aproape de sfârşitul anului 1990, neajungându-se la nici un rezultat concludent, dintr-o multitudine de cauze. Din 4 mai 1990, pânza a rămas în capela Sfântului Giulgiu din Torino, care este închisă pe o perioadă nedeterminată.

Există puţine documente cu privire la soarta pe care a avut-o giulgiul după ce Iisus a înviat şi pare să fie vorba mai ales de speculaţii şi legende. Majoritatea acestora redau evenimente petrecute după zeci sau sute de ani de la eveniment.

În Evanghelia apocrifă a vechilor evrei scrie că după Înviere Iisus a dat giulgiul servitorului preotului (nu se ştie despre cine e vorba).

Sf. Nino (care a murit prin 335) spune că giulgiul a rămas un timp în posesia soţiei lui Pilat, apoi a trecut în mâinile Sf. Luca, care l-a păstrat într-un loc secret. Iar «sudariumul», partea pânzei care a fost aşezată pe faţă, a fost «găsită» de Sf. Ap. Petru – acestea în contextul unor legende care spun că s-a produs o schimbare în personalitatea lui Pilat şi că apoi a făcut tot ce a putut ca să-i ajute pe conducătorii evrei care îl admirau pe Iisus. Nu există niciun document în acest sens.

După câteva secole, episcopul Braulio de Saragosa (631 – 651) a scris că pânza şi faţa acesteia au fost găsite şi păstrate, dar că nu se ştie unde. După speculaţiile sale, «apostolii au neglijat să păstreze astfel de relicve pentru vremurile viitoare».

O altă informaţie ne parvine din anul 670, de la episcopul Arculf Périgueux, care îşi povesteşte pelerinajul în Palestina. În această călătorie, spune că a văzut giulgiul într-o biserică, împreună cu un mare număr de pelerini, şi l-a sărutat. Să fi fost vorba despre giulgiul de la Torino? Episcopul nu a spus nimic de vreo imagine imprimată pe pânză şi, în afară de asta, a afirmat că avea o lungime de 2,43 m, ceea ce înseamnă că ar fi mai scurt decât cel de la Torino. A fost, mai mult ca sigur, giulgiul dăruit lui Carol cel Mare, în jurul anului 797. După un secol, acesta a fost dus la mănăstirea Sfântului Corneliu din Compiegne. Sfântul Giulgiu din Compiegne a fost un obiect de adoraţie pentru nenumăraţi pelerini până în timpul Revoluţiei Franceze, când a fost distrus.

Constantinopolul medieval a fost un important centru creştinătate, sub domnia împăraţilor Constantin şi Elena. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin, era o femeie extrem de pioasă şi a străbătut toată Palestina în căutarea relicvelor creştine. Astfel a ajuns să descopere Golgota şi relicvele Patimilor lui Iisus, pe care le-a trimis apoi la Constantinopol.

În secolul cinci, Teodosiu al II-lea (408 – 450) a împodobit capitala Imperiului Bizantin cu biserici foarte bine executate. Numeroase dintre aceste biserici au devenit renumite prin prezenţa relicvelor creştine. Se spune că Atena Eudokia, soţia lui Teodosiu, a lăsat giulgiul lui Hristos – pe care îl adusese în urma unei vizite la Ierusalim, în 438 – surorii sale, împărăteasa Pulcheria, care l-a depozitat pentru totdeauna în biserica din Vlaherne. Nu se poate şti însă dacă este vorba despre giulgiul în care a fost înfăşurat Iisus.

În unele inventare ale relicvelor creştine aflate la Constantinopol este menţionat un anumit «giulgiu» al lui Hristos, dar nu se pot trage concluzii pripite, în primul rând din cauză că în acea vreme nu exista o exprimare clară prin care să fie denumit clar un giulgiu. Potrivit Evangheliilor, în mormânt au fost cel puţin două pânze rămase, toate putând fi considerate drept giulgiuri. Se poate deci să existe mai mult pânze de înmormântare, de la înmormântarea lui Iisus, toate autentice. Mai trebuie luată în considerare şi practica de a face copii după relicve, care apoi erau prezentate drept originale împăraţilor creştini şi pelerinilor pioşi de către diverşi escroci.

Despre giulgiul de la Torino există un text, considerat drept o dovadă că pânza aflată acum la Torino a fost expusă la Constantinopol la începutul secolului al XIII-lea. Este vorba despre relatarea făcută de un cavaler franc, Robert de Clari, participant la cea de-a doua Cruciadă, care descrie splendoarea oraşului. El povesteşte despre biserica «Sfânta Maria din Vlaherne, unde se ţinea giulgiul în care fusese înfăşurat Tatăl nostru şi care era expus în fiecare vineri, ca să se vadă clar imaginea Tatălui nostru ceresc.» Este o informaţie cu adevărat remarcabilă, demonstrând că, în august 1203, în biserica din Vlaherne se expunea, în fiecare vineri, lăsând să se vadă forma lui Iisus imprimată pe pânză. Mulţi experţi consideră această informaţie ca o dovadă clară a prezenţei giulgiului la Constantinopol, înainte să reapară în Franţa, peste 150 de ani. Dar cum a ajuns la Constantinopol şi de ce nu s-a făcut referire la imaginea de pe pânză până atunci nu se ştie. Pentru a găsi unele răspunsuri, să urmărim drumul parcurs de giulgiu pe o perioadă de aproape o mie de ani, timp în care nu se menţionează aproape nimic în legătură cu el.

Şi să ne întoarcem în timp la corespondenţa dintre Iisus şi Abgar, regele Edessei, la care am făcut referire în prima parte a ciclului despre Iisus. Să mergem, deci, spre străvechea Edessa, azi capitala provinciei turceşti Urfa, din sud-estul Anatoliei, aflată la graniţa dintre lumea greacă şi cea orientală.

Oraşul a fost menţionat, se pare, în documentele cuneiforme sumeriene, akkadiene şi hitite, datând din mileniul III î.Hr.

În timpul împăratului roman Tiberius, curtea regală din Metpine s-a mutat la Edessa, în provincia Osrhoene, ceea ce a dat oraşului o importanţă deosebită, atrăgând curând oameni de pretutindeni, fiind situată lângă vechiul drum regal care se întinde de la Efes (vest) şi Susa (est), traversând vechile regate lidiene, mediane şi persane şi legându-se cu Antiohia, Persia, Armenia, India şi regiunile din estul Asiei. Dincolo de porţile oraşului, pe toate aceste drumuri nu erau transportate doar bunuri materiale, ci şi idei, mituri, legende. Ca centru intelectual înfloritor, Edessa ar putea fi comparată cel mai bine cu Alexandria. Oraşul a fost marcat de varietatea naţionalităţilor şi credinţelor care au coexistat aici. Un fel de Elveţie antică, Edessa s-a aflat întotdeauna la limita zonelor de influenţă geopolitică, dar niciodată în centrul lor, la graniţa cu imperiile seleucid, part, roman, sasanid şi bizantin.

Din punct de vedere politic, Edessa a fost dominată de dinastia Abgar, din 132 î.Hr. şi până în 216 d.Hr.). Către sfârşitul secolului II, comunitatea creştină de aici a devenit foarte importantă, iar Abgar al IX-lea, bar Ma’nu (monarh) de Edessa s-a convertit la creştinism.

Cea mai veche confirmare a tradiţiei lui Abgar este considerată cea oferită de Eusebiu (260 – 340), părintele istoriei ecleziastice. El ne spune că Abgar al V-lea de Edessa (15 – 50), pe nume Ukkqma, auzind de minunile lui Iisus, a trimis un mesager la Ierusalim, cerându-i lui Iisus să vină să-l vindece (document prezentat în prima parte a ciclului). Eusebiu consemnează cu conştiinciozitate corespondenţa dintre Abgar Ukkqma şi Iisus, menţionând drept surse vechile texte siriace din arhivele de la Edessa (siriaca – un fel de aramaică, vechiul dialect al evreilor, vorbit şi de Iisus). Faptele lui Iisus au fost cunoscute curând dincolo de hotarele Palestinei.

La Batne, o localitate situată în provincia Osrhoene, la o zi distanţă de Edessa, la începutul lunii septembrie, avea loc un vestit târg la care se întâlneau negustori din ţări îndepărtate, mai ales indieni şi sirieni din Turkestan. Aici se făceau, în primul rând, schimburi de mătăsuri. Evreii din Edessa făceau din plin astfel de comerţ. Şi cum am spus, la Edessa se vorbea un dialect local, aramaic, puţin deosebit de limba evreilor. Poate că unul dintre ucenicii lui Iisus a venit aici, după ce acesta a fost răstignit, şi a întrezărit posibilitatea de a întemeia un centru de învăţătură creştină, sub protecţia unui regat mic, dar nu lipsit de importanţă.

Dar şi alţii au vorbit despre legendara corespondenţă a lui Iisus cu Abgar, şi unul dintre aceştia a fost Rufin de Aquileia (345 – 410). Este principala sursă din care s-au inspirat ulterior mulţi autori. Pelerina acvitaniană Aetheria, care a vizitat Ţara Sfântă în jurul anului 383, ştia această poveste. După ce a străbătut Palestina, ea a vizitat Edessa, oraşul în care a fost martirizat (conform legendei) apostolul Toma, şi a căutat scrisoarea lui Iisus, păstrată în arhive. A adus o copie pentru că cea prezentă în vest nu era completă. Conform unei alte versiuni a legendei corespondenţei dintre Iisus şi Abgar, menţionată prima dată de Evagrius Scolasticus (527 – 600), Iisus i-a trimis lui Abgar nu numai o scrisoare, ci şi un tablou care îl înfăţişa. Cea mai veche versiune a poveştii tabloului duce la Doctrina Addai, scrisă la sfârşitul secolului al IV-lea în Siria. Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, povestea a fost cunoscută numai din versiunile scrise. În 1840 s-a făcut o descoperire senzaţională: numeroase manuscrise au fost descoperite în Valea Natron din Egiptul Inferior, conţinând aceste versiuni ale poveştii lui Abgar. Se poate deci presupune că cea tradiţională este şi mai veche. Se presupune că Eusebiu, care avea acces la arhivele din Edessa, şi autorul scrierii «Doctrina Addai» ştiau de portret, dar au evitat să-l menţioneze, pentru că erau împotriva imaginilor religioase.

Într-o predică comemorativă din anul 945, care urma să devină renumită, ţinută la curtea lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913 – 959) şi în care se vorbeşte despre acheiropoieton, aşa-numitul Mandylon, autorul afirmă că a folosit vechi surse siriene.

În august 944, a fost adus la Constantinopol un tablou al ui Hristos, nefăcut de mâna omului, care la Edessa fusese venerat abia din secolul IV. Evenimentul era aşa de important, că s-au făcut multe copii şi toate au fost prezentate ca originale. Se spune că acesta este tabloul pe care Iisus i l-a trimis lui Abgar printr-un discipol al său.

Din secolul al VI-lea, această corespondenţă nu s-a mai aflat în centrul atenţiei, fiind detronată de faimosul portret.

În 944, împăratul Romanus I Lakapenus smulge Edessa din mâinile arabilor şi aduce Mandylionul în capitala imperială; relicva sfântă ajunge la Constantinopol în aceeaşi raclă de aur în care fusese găsită la Edessa.

La instalarea picturii sacre în capela imperială din Paros, pe 16 august 945, s-a citit o predică ce ni s-a transmis sub titlul «Narratio de imagine Edessana» (Povestea portretului din Edessa). Autorul ei făcea parte din cercul de coregenţi din jurul împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, un entuziast cercetător, pasionat de istorie, artă şi literatură, mai puţin potrivit pentru funcţia de conducător al imperiului. Se presupune că el a scris predica. Textul complet a fost păstrat şi face o cuprinzătoare viziune asupra poveştii Mandylionului, legată de episodul Abgar. Autorul doreşte să facă o relatare cât mai autentică şi nu face nicio încercare de a oferi o poveste consecventă şi fluentă. În schimb, recunoaşte că a trecut mult timp de la desfăşurarea evenimentelor şi că nu mai era posibil să le verifice autenticitatea în detaliu. Acolo unde n-a putut decide care versiune este cea adevărată, le-a transmis cititorului pe amândouă.

Conform uneia dintre versiunile poveştii lui Abgar, prezentată în predică, după moartea lui Iisus discipolii săi au trimis la Edessa un strigător public de veşti bune, aşa cum promisese Hristos în scrisoarea sa. Acest strigător trebuia să înmâneze portretul Mântuitorului, nefăcut de mâna omului ( textele greceşti îl numesc pe emisar Tadeus, sirianul şi un punct în favoarea autenticităţii sale este precizarea că venea din Paneas şi că nu era apostolul Tadeus, ci «unul din cei şaptezeci» (Luca 10:1), pe care Iisus îi alesese şi îi trimisese înaintea sa, câte doi). La Edessa, Tadeus s-a dus la comunitatea prosperă a evreilor, unde a găsit adăpost la Tobias. Restul relatării pare mai mult un raport decât o legendă.

Tadeus nu s-a prezentat imediat la Abgar, aşa cum era de aşteptat în calitatea sa de mesager. Ci a început să vindece bolnavii, invocând «doar numele lui Cristos. Aşa s-a răspândit zvonul despre Cristos». Tadeus a ajuns la Abdu, un nobil cu mare influenţă la curte, care l-a informat pe Abgar despre miracolele înfăptuite. Abgar a ajuns la concluzia că acesta este omul trimis de Iisus şi l-a chemat la el. Dar, înainte să se prezinte în faţa regelui, Tadeus şi-a pus pe frunte portretul lui Iisus. Abgar l-a văzut din depărtare şi a crezut că zăreşte o lumină orbitoare în jurul lui. Uluit de sclipirea insuportabilă, Abgar a uitat de toate durerile şi de picioarele de mult timp paralizare şi s-a ridicat din pat.

Sursele arată clar că după ce Abgar a primit portretul, pânza a dispărut, fiind redescoperită după câteva secole. În tradiţia orală se mai păstrează doar o vagă amintire a imaginii lui Iisus.

O întâlnim, de exemplu, într-o versiune timpurie a Doctrinei Addai, potrivit căreia mesagerul lui Abgar, Hannan (Ananias), care era un diplomat foarte preţuit la curtea din Edessa, dar şi un pictor bun, a realizat portretul lui Iisus şi l-a adus la Edessa.

Antoniu de Placetia relata că a văzut un acheiropoieton al lui Hristos la Memfis, prin anul 570, şi a fost aşa de orbit de strălucirea sa, încât nu a putut distinge niciun detaliu. Este vorba despre unul dintr-o serie de acheiropoieta care au apărut peste tot după ce Portretul de la Edessa a reapărut, în secolul al VI-lea. Cea mai cunoscută pictură este cea din Camuliana, orăşel aflat în nord-estul capitalei Capadociei, Caesareea Mazaca (Kayseri de astăzi). Din omagiul adus acestui tablou putem să ne facem o idee despre locul pe care îl ocupau imaginile miraculoase ale lui Iisus Hristos în acea perioadă.

Versiunea mai veche a legendei din Camuliana (560 – 574) ne spune despre păgâna Hypatia, care a găsit imaginea lui Iisus pe o pânză aflată într-un bazin cu apă. Scoţând-o din apă, a realizat că era uscată. Şi-a prins-o peste rochie şi a mers spre învăţătorul ei, ca s-o convertească la creştinism. Desprinzând pânza şi arătându-i-o învăţătorului, a descoperit că imaginea se întipărise pe rochie. Una dintre cele două imagini a fost dusă la Caesareea, cealaltă a rămas la Camuliana, fiind purtată în procesiuni festive prin toată regiunea în perioada 554 – 560.

În secolele care au urmat, imaginea a fost venerată cu pioşenie de către creştini, împăratul Justin al II-lea (565 – 578) aducând-o la Constantinopol în anul 574, împreună cu fragmente ale crucii sfinte din Arameia, Siria. A fost folosită cu succes şi în războaiele pentru apărarea ţării, având un rol foarte stimulator asupra luptătorilor. Purtată sub formă de steag (labarum), încă de pe vremea împăratului Constantin, care o purta el însuşi, imaginea lui Iisus a fost folosită ca stindard de luptă şi de trupele ruse în campaniile lor din primul război mondial.

Aducerea imaginii la Camuliana a fost primită cu entuziasm şi a însemnat realizarea de alte copii care s-au păstrat peste timp în diverse biserici. În războiul împotriva persanilor, care a durat douăzeci de ani, imaginea purtată în luptă sub formă de steag a avut din nou rolul de a trezi curajul luptătorilor aflaţi sub comanda generalului Maurikios.

Ne-am putea întreba dacă imaginea din Camuliana, reală, la urma urmei, a fost cea care a dat naştere celorlalte poveşti despre miracolele înfăptuite de Iisus, apărute peste tot. S-ar putea presupune astfel dacă portretul de la Edessa ar fi apărut ulterior, dar s-a întâmplat tocmai invers. Imaginea lui Hristos, numită de bizantini mai târziu Mandylion, era binecunoscută în Edessa la jumătatea secolului şase şi s-a asociat imediat cu povestea lui Abgar, episodul aproape uitat al picturii din tradiţia orală înflorind din nou.

Era o perioadă când relicvele creştine şi apariţiile miraculoase erau la mare preţ şi nu este deloc surprinzător că a apărut, foarte curând, un alt acheiropoieton, în diverse oraşe aflate în jurul Edessei, concurând cu preţiosul original.

Aceste imagini miraculoase ale chipului lui Iisus, cunoscute în secolul al VI-lea în estul Asiei Mici, formează baza unei alte legende păstrate până astăzi în folclorul religios al vestului. Este vorba despre legenda Veronicăi, una dintre acele poveşti pe care fiecare copil catolic o cunoaşte şi şi-o aminteşte toată viaţa, fiind simplă şi impresionantă. Pe scurt, Veronica aude strigătele unei mulţimi de oameni care treceau pe lângă casa ei din Ierusalim. Îngrijorată, aleargă la poartă şi îl vede pe Iisus, dus la locul de execuţie, plin de sânge sub povara crucii. Îşi croieşte drum printre oameni şi ajunge lângă Iisus. Îşi scoate vălul şi îi şterge faţa pătată de sudoare şi sânge; pe văl se întipăreşte chipul lui Iisus. Acest «eveniment» a fost considerat drept cea de-a şasea oprire pe Drumul Crucii, până în 1991, când Papa Ioan Paul al II-lea l-a înlocuit cu un altul. Dar povestea Veronicăi, aşa cum este cunoscută astăzi, ne trimite înapoi în timp, la misterele medievale, care includeau Patimile Mântuitorului. Este probabil versiunea dramatizată a unei poveşti compuse de Petrus Mallius, canonic la Sfântul Petru prin 1150, şi în care se spune că Veronica avea un prosop de faţă (sudarium), folosit de Iisus ca să-şi şteargă sudoarea în timpul agoniei din Grădina Ghetsemani. Aici nu este menţionată scena cu purtarea crucii pe Via Dolorosa.

Fiind vorba despre o imagine nefăcută de mâna omului („Vera icon” în latină/greacă), pare tentant să fie considerată adevărata imagine a Fiului lui Dumnezeu.

La începutul secolului al XVIII-lea, lordul Bolingbroke (1678 – 1751), filosof englez, observa că în Noul Testament sunt două religii complet diferite – cea a lui Iisus şi cea a lui Pavel. Alţi filosofi printre care Kant, Lessing, Fichte şi Shelling au făcut la rândul lor o distincţie clară între învăţătura lui Iisus şi cea a apostolilor. Mulţi teologi moderni cu reputaţie au ajuns la aceeaşi concluzie. Noul Testament se compune din 27 de cărţi cu un total de circa 300 de pagini scrise cu caractere mici sau 600 de pagini cu caractere mijlocii şi cuprinde patru evanghelii: după Matei, Marcu, Luca şi Ioan («Evanghelie» vine din limba greacă şi se traduce prin «Veste Bună»), Faptele Apostolilor, 21 Epistole şi Apocalipsa după Ioan (scrisă de apostolul Pavel, tot el fiind autorul Evangheliei lui Ioan; de asemenea, autorul a treisprezece dintre epistole, «Faptele Apostolilor» şi «Evanghelia după Luca» fiind scrise de medicul Luca; Iacov şi Iuda au compus câte o epistolă, Petru două, Ioan trei; nu se ştie cine a compus «Epistola către Evrei», dar se presupune că tot Pavel). Evangheliile lui Matei, Marcu şi Luca prezintă asemănări de text, ceea ce arată că provin din aceeaşi sursă şi pot fi considerate împreună, numite de cercetători sinoptice. Terminată la sfârşitul secolului I în Efes, Evanghelia lui Ioan include episoade care nu se regăsesc în celelalte texte canonice (nunta din Cana, discuţia cu Nicodim şi învierea lui Lazăr), iar informaţiile detaliate şi corecte din punct de vedere geografic (v. Ierusalimul în vremea revoltei din 66) sugerează că Ioan (Pavel) însuşi sau cel de la care le-a primit a fost prezent în Ierusalim în perioada crucificării.

«Saul (Pavel) era un fariseu din seminţia lui Beniamin şi-şi făcuse studiile la cele mai înalte instituţii religioase ale vremii. Cunoştea foarte bine Sfânta Scriptură. Era un zelos protector al tradiţiilor părinteşti şi respecta cu stricteţe ritualurile şi prescripţiile. Dar întrucât Saul nu cunoştea adevărul, el nu credea în Mesia – Cristosul. De aceea, clocotind de ameninţări ucigaşe împotriva ucenicilor Domnului, el a venit la marele preot, cerându-i scrisori adresate sinagogilor din Damasc ca să-i poată găsi şi prinde pe toţi adepţii lui Cristos şi să-i aducă legaţi la Ierusalim.» (Faptele Apostolilor 7, 58; 8, 3; 9, 1-2). Pavel va fi cel mai înfocat răspânditor al învăţăturilor creştine. Aflat la Cezareea, la doi ani după ce a fost arestat în Ierusalim şi dus înaintea Sinedrului (judecătoria supremă a evreilor), aproape fiind sfâşiat de viu de mulţime, este ascultat de împăratul Agripa şi soţia lui Berenice care veniseră să-l salute pe noul guvernator – Porcius Festus. «…Mulţumită ajutorului lui Dumnezeu, am rămas până în ziua aceasta şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari… că Iisus avea să pătimească şi să învie Cel dintâi dintre morţi pentru a vesti lumina atât poporului (iudeu), cât şi păgânilor.» Autorii cărţii «Iisus?» se străduiesc să demonstreze că Iisus n-a fost sacrificat ca să moară. Înmormântarea a fost făcută în grabă şi nu într-un mormânt săpat în stâncă, aşa cum erau înmormântaţi evreii, şi cu ritualul cunoscut. Lipseşte intrândul acela special în stâncă pe care nu poate sta altcineva, pentru că nu e loc. Iar în scrierile religioase se spune că în dimineaţa Învierii Maria Magdalena a văzut «doi îngeri în alb, şezând în locul în care fusese culcat trupul lui Iisus: unul la cap, unul la picioare.» (Evanghelia lui Ioan, 20:12). O cantitate mare de substanţe aromatice, două sute de livre, aloe şi smirnă, este folosită la îmbălsămarea corpului «mort». «Nicodim, care la început se dusese la Iisus noaptea, a venit şi el şi a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi aloe.» (Evanghelia lui Ioan, 19:39). Parcă mergem pe timp îndărăt, evangheliceşte doar. Era nevoie de atâtea substanţe vindecătoare dacă Iisus era mort? Amândouă substanţele folosite au putere mare de vindecare. O îmbălsămare mortuară, dacă se făcea, trebuia golit corpul de măruntaie mai întâi, dar despre asta nu se pomeneşte nicăieri, iar textele rabinilor vorbesc doar de ungere a trupurilor morţilor. Exegetul Haenchen ajunge la concluzia că: «Autorul acestui pasaj nu cunoştea ritualurile evreieşti de înmormântare şi nici nu era bine informat în privinţa îmbălsămării.» Se poate însă ca autorul Evangheliei lui Ioan să facă o distincţie cu bună ştiinţă între înmormântarea lui Lazăr şi cea a lui Iisus, probabil pentru a sugera celor care trebuia să primească acest mesaj că Iisus n-a murit. Diferenţele între cele două înmormântări arată că a existat o înmormântare completă (cea a lui Lazăr) şi una neterminată (în grabă sau… a lui Iisus). Mă voi opri aici, păstrând speranţa că Iisus n-a murit crucificat pentru păcatele nimănui şi nu suntem vinovaţi decât pentru greşelile noastre multe. Despre esenini şi cathari în materialul viitor. Sărbătoarea Floriilor cu bucurie tuturor!

Bibliografie:

• «Biblia pentru copii», prima ediţie, 1992, a treia tipărire, 1993, publicată de Institutul de traducere a Bibliei, Stockholm
• Holger Kersten, Elmar R. Gruber, „Isus?”, Editura Rao International Publishing Company, tiparul executat la Elsnerdruck, Berlin, Germania

Am selecţionat mai departe câteva dovezi despre existenţa lui Iisus din lucrarea «Originea Universului şi a vieţii», de Hristache Popescu

«… De curând s-a petrecut ceva ce eu însumi am descoperit: iudeii şi-au atras asupra lor şi a urmaşilor sancţiuni crude, deoarece părinţii lor aveau făgăduinţa că Dumnezeu le va trimite pe sfântul lor din Cer, care va fi numit regele lor, şi pe care acesta l-a promis că-l va trimite pe Pământ printr-o fecioară. Acesta a venit deci, în timpul când eram eu guvernator în Iudeea. Şi ei au văzut cum acesta a dat vedere orbilor, cum a curăţat leproşi, cum a vindecat paralitici, cum a alungat demonii din oameni, cum a înviat chiar morţii şi a făcut multe ale minuni şi de aceea poporul iudeilor îi spunea acelui Fiul lui Dumnezeu. Mai marii preoţilor, mânaţi de invidie împotriva lui Iisus, l-au prins şi mi l-au predat mie şi mi-au spus fel de fel de minciuni cum că acela ar fi vrăjitor şi că ar acţiona împotriva legii. Eu totuşi am crezut că este altfel şi flagelându-l l-am predat voinţei acelora. Ei însă l-au răstignit şi au aşezat paznici la mormânt, iar el a înviat. Acestea ţi le-am comunicat ca nu cumva să mintă cineva, iar tu să crezi minciunile iudeilor.» (Scrisoarea adresată de Pontiu Pilat împăratului Claudiu – Actele lui Pilat)

«… În acelaşi timp a trăit Iisus, un om înţelept care era făcător de minuni, învăţător al oamenilor care primesc bucuroşi adevărul. El a atras la sine mai mulţi iudei şi păgâni. El a fost Mesia. Şi când Pillat, în urma pârii fruntaşilor noştri, L-a osândit la răstignire, cei care-L iubiseră mai înainte nu s-au lepădat de El, căci a treia zi li s-a arătat din nou viu, precum preziseseră despre El aceasta şi multe alte lucruri minunate, divinii prooroci. Şi nici până acum n-a încetat neamul acelora care se numesc, după El, creştini…» (Josef Flavius – «Antichităţi Iudaice»)

«Eu am scris cu scopul să te rog să iei osteneală să vii la mine să mă vindeci de boala în care mă aflu. Eu am auzit, de asemenea, că iudeii cârtesc împotriva ta şi voiesc să-ţi aducă vătămare. La mine acasă este un oraş nu prea mare, dar frumos, care ne va fi de ajuns pentru amândoi.» (Scrisoare trimisă de Abgar, regele Edesei, lui Iisus şi păstrată de Eusebiu din Cezareea)

«Când voi fi prins, eu voi trimite pe unul dintre ucenicii mei să te vindece de boală. El îţi va da mântuire ţie şi celor ce se află la tine.» (Răspunsul trimis de Iisus lui Abgar, regele Edesei – amintit de Eusebiu de Czareea, care confirmă şi vindecarea – de lepră – a regelui)

«Ei (creştinii) afirmau că întreaga lor vină sau greşeală era aceea de a obişnui să se întâlnească într-o anumită zi, înainte de revărsatul zorilor, pentru a cânta imnuri lui Hristos, onorându-l ca Dumnezeu şi se legau cu jurământ solemn, nu la fapte rele, ci să nu comită niciodată vreo fraudă, hoţie sau adulter, niciodată să nu falsifice Cuvântul şi să nu se lepede de credinţă atunci când li se va cere să o facă.» (Plinius Junior – «Epistole»)

Tallus (scriitor păgân – sec. I), «în cartea a treia a istoriilor lui, explică această întunecime ca fiind eclipsă de Soare, «explicaţie nerezonabilă după părerea mea» (nerezonabilă, desigur, deoarece eclipsa de Soare nu poate avea loc în timpul lunii pline; Hristos a murit în timpul lunii pline pascale)». Dar Phelgon (sec. I, istoric) spune că «în timpul lui Tiberiu Cezar avusese loc o eclipsă solară în timpul lunii pline.» (Iulius Africanul, scriitor creştin, sec. II)

«Şi în legătură cu această întunecime…. Phelgon scrie în Olimpiade (titlul istoriei sale)… Phelgon a menţionat eclipsa care a avut loc în timpul Răstignirii Domnului Hristos şi nu altă (eclipsă): este clar că el nu a ştiut din sursele lui despre nici o altă eclipsă (similară) în trecut… şi aceasta reiese din însăşi înregistrarea istorică a lui Tiberiu Cezar.» (Origen – «Contra Celsum», Cartea 2)

«Sunt lucruri care să fie luate în considerare, căci ele ne spun de numele lui Iasua din Nazaret, că el se ocupă de vrăjitorie. Tălmăcea legea în aceeaşi formă ca şi fariseii, avea cinci ucenici şi a zis că nu a venit ca să adauge sau să suprime ceva din lege. El a murit în ajunul sărbătorii Paştelui care cădea într-o sâmbătă. A fost răstignit ca un eretic şi înşelător iar ucenicii lui vindecau boli în numele lui.» (Vechiul Talmud)

«… Aceste relatări independente dovedesc că în timpurile vechi nici chiar oponenţii Creştinismului nu s-au îndoit niciodată cu privire la istoricitatea lui Iisus, care a început să fie pusă la îndoială, pentru prima oară şi fără temei, de câţiva autori de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului XX.» (Enciclopedia Britanica)

«În anul 1995, în virtutea legii privind libertatea la informaţie (Freedom of Information Act) s-a publicat ca document NASA o fotografie realizată prin telescop în anul 1992 (catalogată drept «reţinută») în care, pe o porţiune a Lunii, de 113/161 km, se vede o imagine analoagă figurii lui Iisus Hristos. Irene Revis, cercetător al Bibliei, susţine că imaginea – aranjament al rocilor şi craterelor de milioane de ani – «sugerează faptul că Dumnezeu a iniţiat un plan fundamental când a creat Universul, şi că El cunoştea foarte bine direcţia în care urma să meargă istoria, înainte ca ea să se fi putut întâmpla.»

Deşi reprezentaţii NASA consideră că imaginea este un joc de lumini şi umbre, ea rămâne o realitate ce nu poate fi infirmată.» (Hristache Popescu, «Originea Universului şi a vieţii», Editura H.P., Bucureşti, 2000)

Nu ştiu să spun dacă a existat sau nu. Aş vrea să fi existat, nu pentru ca un om sau fiul lui Dumnezeu să plătească prin viaţa proprie păcatele omenirii. Prin capacitatea deosebită de a înţelege şi ajuta oamenii, chiar o invenţie a oamenilor dacă a fost, a fost şi rămâne un simbol al puterii binelui, dincolo de interpretările date de unul sau altul dintre apostoli sau culte.

Pentru a înţelege cum s-a ajuns la pierderea acestor teritorii româneşti prin Dictatul de la Viena, să urmărim filmul acţiunii de la începutul celui de-al doilea război mondial.

Încântat de perspectiva unui conflict generalizat în lumea capitalistă, deoarece aceasta însemna pentru URSS, în general, dar şi pentru ambiţiile personale, împlinirea unui obiectiv urmărit de mult timp, Stalin s-a aflat în situaţia de a acorda sprijin ambelor părţi aflate în conflict armat – Franţa şi Marea Britanie nu ofereau mai nimic în schimbul unui sprijin împotriva Germaniei, aceasta din urmă promitea însă URSS mari concesii teritoriale, doar ca să nu se amestece în conflict. A ales să sprijine planurile lui Hitler, dând astfel undă verde celui de-al doilea război mondial. Armata Roşie urma să-şi întărească şi sporească puterea între timp, ca apoi să intervină şi să-şi impună voinţa asupra unor rivali lipsiţi de vlagă. Pentru consfinţirea acestui neamestec, la 23 august 1939, URSS a încheiat cu Germania nazistă Pactul Molotov-Ribbentrop, precedat de un act adiţional secret prin care se delimitau sferele de interes între cei doi semnatari, de la Marea Baltică la Marea Neagră. În Articolul 3 al protocolului se stipula: „În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni.”

În discuţiile purtate cu această ocazie, dar şi cu prilejul celei de-a doua vizite a lui Ribbentrop la Moscova (27 – 29 septembrie 1939), Stalin a exprimat părerea că deocamdată nu intenţionează să întreprindă ceva împotriva României, ci doar în cazul vreunei acţiuni a Ungariei şi Bulgariei (împotriva României), care ar atrage schimbări în Balcani. Îşi plănuia să savureze încet toate „drepturile” recunoscute de Hitler – asupra Finlandei, ţărilor baltice, unei părţi din Polonia şi a Basarabiei. Era convins că timpul va lucra în favoarea sa, în cazul unui conflict armat de durată.

România se vedea astfel complet abandonată de puterile care îi garantaseră integritatea teritorială – Marea Britanie şi Franţa. Izolată şi slabă din punct de vedere militar, reprezenta o pradă uşoară pentru poftele cuceritorilor de teritorii. Acesta era începutul calvarului său.

Pentru Bucureşti, Pactul Molotov- Ribbentrop a însemnat un pumnal înfipt în spate. La începutul războiului (1 septembrie), România se putea afla doar în stare de neutralitate. La 4 septembrie, când conflictul se generalizase deja, guvernul român reafirma printr-un comunicat dorinţa României de „a păstra mai departe atitudinea paşnică de până acum, urmărind buna înţelegere cu toţi vecinii ţării”, propunând pacte de neagresiune, dar şi afirmând hotărârea de a veghea la „siguranţa intereselor naţionale” şi „a face faţă apărării fruntariilor”. Această atitudine era confirmată la 6 septembrie de către un Consiliu de Coroană.

Înconjurată de vecini ostili, România nu-şi putea permite decât această atitudine de neutralitate, fapt rezumat de Constantin Argetoianu, cu cinismul său obişnuit, astfel: „Vom merge până la cea mai josnică dintre josnicii pentru a ne păstra neutralitatea.” Bineînţeles că nu s-a respectat întru totul această neutralitate, România venind în sprijinul Poloniei aflate sub talpa de fier a Germaniei. Astfel, rezervele de aur ale Poloniei (circa 45 milioane de dolari) au tranzitat teritoriul României şi de la Constanţa au ajuns cu un vapor englez în Anglia.

La 17 septembrie, Armata Roşie a intrat în Polonia, pentru a participa la cea de-a patra împărţire teritorială a acestei ţări. Tratatul de alianţă din 1921 ar fi obligat România să intervină militar în spijinul Poloniei, dar refugierea conducerii statului polonez a scăpat-o de această sarcină, fapt ilustrat cum nu se putea mai bine de către regele Carol în jurnalul său: „Pentru noi este o fericire că s-a întâmplat aşa, căci această dizolvare a statului polon se scapă de argumente oareşicum trase de păr, reacţiunea noastră şi neintervenirea noastră faţă de URSS. Este o laşitate practică. Vai ce ar urla neintervenţioniştii dacă ar şti această frază.”

La o a doua vizită a lui Ribbentrop la Moscova, pentru a delimita linia de demarcaţie dintre Germania şi URSS pe teritoriul Poloniei, Stalin a declarat că „nu era de temut, în clipa de faţă, nici un fel de escapadă nici din partea României, nici a statelor baltice, deoarece tuturor acestor state le-a intrat frica în oase”, ceea ce, să recunoaştem, era perfect adevărat.

Pe acest fond, primul-ministru Armand Călinescu a fost asasinat de legionari, la 21 septembrie, pentru a răzbuna asasinarea căpeteniei Codreanu. Acest eveniment a declanşat o „represiune straşnică”, aşa cum ameninţase ministrul de Interne Gavrilă Marinescu – cei nouă asasini au fost executaţi şi expuşi public, în fiecare judeţ fiind executaţi câte 3-5 legionari, desemnaţi de prefect, şi apoi expuşi în piaţa centrală, precum şi numeroşi lideri aflaţi în închisoare. Numărul celor executaţi a fost 252. Într-adevăr, o acţiune demnă de vremurile pe care le parcurgea România, ceea ce nu reprezintă deloc o scuză. Dar, la război ca la război, cum spune francezul.

Între timp, URSS făcuse primul pas în anexarea ţărilor baltice, impunându-le tratate de „ajutor reciproc”, care legalizau staţionarea Armatei Roşii pe teritoriul lor. Un scenariu asemănător se pare că a fost pregătit şi pentru România.

Imediat după terminarea războiului sovieto-finlandez (12 martie 1940), URSS a deschis problema Basarabiei. La 29 martie, într-o cuvântare în faţa Sovietului Suprem, Molotov a declarat că URSS nu are nici un tratat de neagresiune cu România, deoarece există o problemă nesoluţionată în relaţiile bilaterale – „problema Basarabiei”, a cărei cotropire de către România nu a fost recunoscută de Uniunea Sovietică, dar nu a pus niciodată problema înapoierii Basarabiei pe cale militară – se intenţiona un model baltic de anexare a Basarabiei.

Războiul lui Hitler nu urma însă linia pe care o dorea Stalin. La 19 aprilie, însărcinatul sovietic cu afaceri în Italia, L. B. Helfand, şi-a arătat nemulţumirea că Gh. Davidescu, ministrul României la Moscova, nu a folosit prilejul întâlnirii cu Molotov, cu zece zile în urmă – ocazie cu care acesta îi reproşase incidentele de la frontiere, puse în seama părţii române – pentru o discuţie de ansamblu asupra relaţiilor româno-sovietice: „de unde ştiţi că Molotov ar pune chestiunea Basarabiei în totalitatea ei? […] s-ar putea să nu vi se ceară nici o concesiune teritorială. De unde ştiţi că Molotov nu s-ar mărgini să propună, de pildă, cedarea vreunei baze navale – ca Estoniei – menită apărării contra unei eventuale debarcări a trupelor generalului Weygand?” Kremlinul se temea de o posibilă acţiune a unui corp de armată franco-britanic condus de generalul Weygand împotriva câmpurilor petrolifere din Caucaz. Moscova şi-a schimbat însă tactica după ce Germania nazistă a obţinut o victorie rapidă pe teritoriul francez. Franţa, mizând, la fel ca URSS, pe un atac prelung, cu înaintări greoaie, a fost luată prin surprindere de atacul fulger al Reichului, cedând în patruzeci şi opt de ore (10 mai – 22 iunie 1940). Se credea că va urma Marea Britanie, dar fiecare succes al Germaniei naziste pe frontul de vest era însoţit de înjurăturile lui Stalin. Era nevoie de o nouă strategie în realizarea planului de anexări. Germania obţinea victorii în vest, iar în est nu era nici o forţă care să i se împotrivească. În aceste condiţii, putea să încalce în orice moment Pactul Molotov-Ribbentrop şi să se opună anexărilor cu care fusese de acord în toamna anului 1939. La 17 iunie, după ce a felicitat Germania pentru succesele obţinute, guvernul de la Moscova a hotărât trimiterea de reprezentanţi ai săi în ţările baltice, pentru a construi noi guverne şi o „politică prosovietică”, în condiţiile în care Armata Roşie ocupa efectiv aceste ţări. Germania n-a avut nimic de obiectat.

Şi litigiul cu România a căpătat alte dimensiuni. Prin instrucţiunile trimise la 21 iunie 1940 de către şeful Direcţiei principale a Armatei Roşii, regiunilor militare Kiev şi Odessa (Z. L. Mehlis) se preciza că Basarabia trebuie „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boiereşti” şi se dădeau instrucţiuni în cazul în care armata română ar fi opus rezistenţă şi s-ar fi ajuns la un război între cele două ţări: rapida descompunere a armatei române, demoralizarea spatelui (armatei) şi, astfel, ajutarea comandamentului Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină.

La 23 iunie, Molotov îl informa pe Schulenburg că guvernul sovietic va cere României cedarea Basarabiei şi Bucovinei, că rezolvarea acestei probleme nu suferea nici o amânare şi că URSS era hotărâtă să recurgă la forţa armată, dacă România nu dădea curs cererilor sovietice. Nu la fel vedea situaţia Führerul şi a considerat includerea Bucovinei între revendicările sovietice ca „un semn al presiunii sovietice spre Vest”. Nemulţumirea lui Hitler venea din faptul că această încălcare a protocolului iniţial secret venea într-un moment în care armata germană, deşi victorioasă, se cam resimţea în urma efortului de război şi nu ar fi putut să reacţioneze în vreun fel în Est. România, furnizoare de petrol şi cereale, trebuia să rămână în afara teatrului de război. Îngrijorat de o deteriorare a relaţiilor cu Germania, Stalin a restrâns cererea doar la partea de nord a Bucovinei. Schulenburg a propus ca pentru o mai uşoară acceptare din partea României a cererilor sovietice, ar trebui să i se restituie tezaurul trimis la Moscova în timpul primului război mondial. Propunerea a fost respinsă categoric de Molotov, sub pretextul că România a exploatat Basarabia o perioadă prea mare de timp. Astfel, la 26 iunie, Molotov l-a convocat pe ministrul Davidescu şi i-a prezentat o notă ultimativă prin care cerea cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, sub ameninţarea că în caz contrar se va recurge la forţă. Această notă a provocat panică la Bucureşti. Cuvântul de ordine al regelui Carol fusese că nici o brazdă din pământul ţării nu va fi cedată. Vorbele ar fi trebuit să devină faptă, dar s-au dovedit neputincioase. România nu dispunea nici de mijloace militare de apărare, nici de aliaţi. Anglia şi Franţa nu puteau onora garanţia pe care o dăduseră României la 13 aprilie 1939. Sprijinul Angliei fusese condiţionat în decembrie 1939 de faptul ca Turcia să permită vaselor britanice trecerea prin strâmtori, iar Italia să rămână neutră. Cum Turcia nu avea să permită niciodată trecerea prin strâmtori a vaselor britanice care ar fi putut acorda ajutor României, Franţa avea să capituleze în faţa Germaniei la 26 iunie 1940, iar Anglia aştepta invazia trupelor germane, guvernul de la Bucureşti s-a văzut total fără sprijin.

Pe de altă parte, victoriile fascismului în vest schimbau configuraţia geo-strategică a continentului şi acest fapt nu putea fi ignorat. La 29 mai 1940, regele Carol a întrebat pe cei mai apropiaţi consilieri ai săi dacă „Trebuie stăruit într-o neutralitate atacată din toate părţile sau făcut un efort «pentru a se adapta la noua realitate»?” Între a încerca să obţină bunăvoinţa Germaniei şi păstrarea neutralităţii, regele a ales prima variantă. „Ameninţarea sovietică silea România să aleagă Germania. Trebuia acţionat în consecinţă.”, rezumă Grigore Gafencu raţionamentul făcut de suveran. Trebuia făcută deci o schimbare dramatică în politica externă a României şi tatonările începuseră la 28 mai. Răspunsul Berlinului fusese însă limpede: discutarea cererilor revizioniste ale statelor vecine României, drept condiţie prealabilă a stabilirii unor relaţii strânse între cele două ţări. Deci, la primirea notei ultimative din noaptea de 26 spre 27 iunie, speranţa s-a îndreptat spre Germania, dar răspunsul a fost: „Fiţi de acord.” Acelaşi răspuns au dat şi Italia, Iugoslavia, Grecia, Turcia. Reacţia internă a fost firească: unii au cerut apărarea teritoriului naţional cu orice preţ, alţii continuitatea de stat, pusă în primejdie – după părerea lor – dacă România s-ar fi angajat într-un război cu URSS. Răspunsul dat de guvernul român la nota ultimativă, prin care se declara gata să discute cererile sovietice, a fost considerat neadecvat de conducerea de la Moscova şi a urmat o nouă notă ultimativă, prin care se cerea evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în timp de patru zile.

La 28 iunie, ora 11, Gh. Davidescu a comunicat lui Molotov că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic.” Retragerea trupelor române din Basarabia şi nordul Bucovinei s-a făcut în condiţii foarte greoaie. Hărţuiţi de unităţi ale Armatei Roşii, militarii români au fost insultaţi şi atacaţi de grupuri comuniste printre care se aflau şi evrei. În încăierările care au urmat evacuării forţate, au murit 50 (52) de evrei, dintre care şase soldaţi – aşa-numitul progrom de la Dorohoi. Moartea lor s-a datorat, aşa cum se arată în raportul procurorului, focului „deschis de nişte soldaţi din grupurile 3 grăniceri şi 8 artilerie, care se retrăgeau din regiunea Herţei, umiliţi şi batjocoriţi de evreii din Herţa, şi ca răzbunare au început să tragă în evreii din cimitirul evreiesc”, unde participau la înmormântarea unui ostaş evreu.” Regret nespus acest incident, de ambele părţi. Poate că nu era necesar de nici o parte, dar în război e greu de stabilit ce mai e necesar. URSS hotărâse că unde intră Basarabia şi nordul Bucovinei, mai intră şi ţinutul Herţa.

Prin acest dictat de la Moscova, România a pierdut 50 762 km pătraţi de teritoriu, cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori. Astfel, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, părţile de nord şi sud ale Basarabiei au fost incorporate RSS Ucraina, iar restul a fost unit cu o parte de RSSA Moldovenească, în stânga Nistrului – cealaltă parte fiind încorporată tot Ucrainei ­– şi au constituit RSS Moldovenească, la 2 august 1940.

Acest act de forţă al URSS a încurajat şi Ungaria şi Bulgaria să revendice bucăţi din teritoriul naţional. Ungaria dorea Transilvania, dar factorii de decizie de la Budapesta se gândeau că atât timp cât soarta războiului era nehotărâtă, era mai bine să nu ceară un astfel de serviciu de la Germania, sau să obţină Transilvania singuri. Totuşi, la întâlnirea de la Veneţia (6 – 7 ianuarie 1940), contele I. Csáky a arătat că ţara sa are un program maximal şi unul minimal de revendicare a Transilvaniei. În prima variantă, se lua în considerare anexarea a 78 000 km pătraţi, cu o populaţie de 4,2 milioane locuitori, dintre care 37 la sută maghiari, 50 la sută români şi 10 la sută germani. În a doua variantă, 50 000 km pătraţi, cu o populaţie de 2,7 milioane locuitori, români şi maghiari cam în acelaşi număr. Guvernul maghiar îşi asuma dreptul de a interveni imediat în cazul unui conflict militar româno-sovietic, dacă: a) se proceda la „masacrarea” minorităţii maghiare; b) avea loc o „revoluţie bolşevică” în România; c) erau cedate fără luptă teritorii Uniunii Sovietice şi Bulgariei. În aceste condiţii, când URSS a anexat, fără vreo rezistenţă din partea României, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, la Budapesta s-a declanşat o adevărată isterie. Războiul bătea din nou la poartă. Reichul era de acord cu pretenţiile teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei, dar n-ar fi acceptat un război pe atât de preţiosul câmp petrolier şi agricol care era România. Erau create deci toate premisele solicitării unui sprijin german la graniţele României.

La 29 iunie, plenipotenţiarul german pe probleme economice în Europa de Sud-Est, H. Neubacher, a exprimat clar poziţia lui Hitler: „atât timp cât Rusia se ţine de termenii acordului, nu vom face nimic. Dacă totuşi Rusia ameninţă interesele noastre economice acolo, ne vom mişca repede. Ruşii sunt foarte aproape de câmpurile noastre de petrol, doar la 30 – 50 minute. Se poate să trebuiască să stabilim un cuib pentru vulturii noştri. (…) Rusia a făcut o mare greşeală. Hitler se simte ofensat, şi el nu uită niciodată.” Ca şi Napoleon, Hitler vedea în vechea Rusie spada care apăra Anglia. Pentru a lua Angliei această puternică armă, la 31 iulie a anunţat, la o consfătuire militară, hotărârea de a ataca URSS. România devenea, pe lângă bogatul câmp petrolier şi cerealier, bază de atac în acest context. Obsedant de preocupat de câmpul lui petrolier, Hitler a impus negocieri româno-ungare, iar când războiul nu mai putea fi evitat, a ordonat pregătiri pentru ocuparea zonei Ploieşti. Sub această presiune germană, discuţiile româno-ungare de la Turnu Severin au eşuat. Delegaţia ungară a pretins 69 000 km pătraţi din teritoriul Transilvaniei, cu 3,9 milioane locuitori (2,2 milioane români). În acest teritoriu intra spaţiul de la nord de Mureş, adică Aradul, Alba Iulia şi Braşovul, dar rămânând României Blajul, Mediaşul şi Sighişoara. Delegaţia română a cerut schimb de populaţie, cu rectificări minime de teritoriu. Pentru a evita un conflict pe câmpul de luptă, Hitler a impus dictatul de la Viena. Nelăsat să facă o declaraţie, Mihai Manoilescu, ministrul de Externe al României, prezent la acest eveniment, a leşinat după ce a fost comunicată decizia arbitrilor: Ribbentrop şi Ciano (ministrul de externe al Italiei). România pierdea 43 492 km pătraţi din pământul Transilvaniei, cu o populaţie de 2 667 007 locuitori, 50,1 la sută români. Bineînţeles că diferenţa până la pretenţiile minimale a stârnit mânia unora dintre membrii guvernului ungar. La Bucureşti, Consiliul de Coroană a acceptat decizia de la Viena cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere.

La 7 septembrie, la Craiova, au început negocieri cu Bulgaria pentru cedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra), un schimb de populaţie şi plata de către Bulgaria a unei despăgubiri pentru bunurile lăsate de familiile româneşti plecate. La începutul lunii septembrie, România Mare îşi încetase, deja, existenţa.

Clasa conducătoare de la Bucureşti a înţeles, în aceste condiţii de panică, ceea ce se mai putea înţelege – interesul Germaniei pentru petrolul românesc era o carte ce trebuia jucată bine. Martor al retragerii trupelor române din Ardealul cedat, scriitorul Ion Negoiţescu scria cu amărăciune în amintirile sale: „Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam să plătim scump, vreme de generaţii.” Un alt român foarte îndurerat de această hilară mutilare a României, Ion Fodoreanu, profesor la liceu în Turda, scria în jurnalul său: „Neamul românesc este sfârtecat de vecinii duşmani. Ni se pare o nedreptate strigătoare la cer, o crimă aşa de mare contra umanităţii şi a civilizaţiei, încât am aştepta ca toată lumea să se revolte contra acestor barbari, toată lumea să ne ajute ca să ne salvăm fiinţa neamului sau să se înduioşeze cel puţin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totuşi nimeni nu se mişcă, nimeni nu protestează, noi singuri ne zbatem. Cei care ne-ar putea uşura suferinţele printr-un gest, ne lasă să suferim până la capăt. De ce această izolare şi această muţenie în jurul nostru? Nu din cauza împrejurărilor externe. Ci pentru că suntem nevrednici, pentru că ne merităm soarta, pentru că nu merităm nici o consideraţie din partea nici unui mare popor, pentru că suntem vinovaţi cu toţii, până la ultimul, de nenorocirile noastre. Care este vina noastră? Este de căutat în chiar concepţia noastră de viaţă. Scopul vieţii noastre este huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. Cărările vieţii noastre erau chiulul, şmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul. Am fost narcotizaţi prin şcoală şi propagandă naţională, cu idei prea frumoase despre virtuţile neamului nostru, pe care le-am luat de bune şi adevărate, le-am pus la căpătâiu, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naţionale, dar am continuat să trăim şi să fim cu totul altfel decât ne afişăm. Şi într-o zi minciuna în care-am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbuşit şi noi am rămas atât cât eram, aşa cum meritam: nişte nemernici, uitaţi în voia soartei.” Pătimaş cuvântul acestui român, dar cât adevăr grăieşte! – o adevărată „Istorie a ţării prin cei mici”, ar fi spus Nicolae Iorga. Dar pune accentul mai ales pe vina românilor şi minimalizează cadrul geo-politic în care s-a petrecut ciumpăţirea teritoriului naţional. Ca dintr-o pâine bine rumenită au rupt toate marile puteri vecine, fiecare atât cât s-a putut din cât a râvnit. Nu trebuie uitat acest important amănunt. La 26 august 1940, Secţia operaţii a Marelui Stat Major făcea următoarea constatare: „Ne considerăm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine.” Totuşi, nu se putea cere unei puteri străine să lupte în locul nostru, dar, aşa cum a arătat istoria uneori, am fost prea mici pentru un duşman aşa de mare, mai exact aşa de complex. Nu se poate culpabiliza poporul pentru această neputinţă de a-şi fi apărat pământul naţional în acea conjunctură geo-politică. Fusese plănuit totul cu atâta dibăcie, încât avea să cadă naţiune după naţiune fără prea multă zbatere. Cum ar fi reuşit românii, neglijaţi din punct de vedere al pregătirii militare de regimurile care s-au mai succedat la putere după primul război mondial („Acelaşi lucru avea să se întâmple cu şcoala, cu biserica, cu facultatea, cu studenţii, cu funcţionarii etc.” (Ion Antonescu) să învingă în acele condiţii? Oricât am fi reprezentat pământul promisiunilor pentru Hitler, n-am fi avut niciodată sorţi de izbândă în reţeaua de interese care se ţesea pe deasupra României, din toate părţile. Sau poate că aveam… Era normal ca toată societatea să fie cuprinsă de un sentiment de neputinţă. Considerată responsabilă de catastrofa României, dictatura regală s-a prăbuşit. Şi totuşi, deşi nepregătită pentru o încleştare de forţe ca cea care a urmat mutilării trupului ţării, armata română a făcut faţă în mod onorabil situaţiilor dificile de pe front. Hitler a spus despre trupele române că sunt „absolut extraordinare” şi că generalul Antonescu „a făcut minuni”. După război, generalul Hans Spiedel, mai târziu comandat al forţelor terestre NATO în Europa centrală, a răspuns – la întrebarea cunoscutului ziarist american Cyrus Sulzberger: „Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii?”, – „Nici unul dintre aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni, şi nu veţi găsi trupe mai bune.” Mareşalul Antonescu a înţeles gravitatea situaţiei după tragica încleştare pentru cucerirea Odessei. Revenite în ţară, trupele române au trecut pe sub Arcul de Triumf într-o atmosferă de entuziasm, dar Antonescu ştia că era un succes doar pe jumătate şi, că pentru o următoare încleştare, era nevoie de mai mult din partea tuturor.

Prin Convenţia de armistiţiu din noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, se prevedea recunoaşterea anexiunilor sovietice din 28 iunie 1940, despăgubiri de 300 milioane de dolari, plătibili în decurs de şase ani în mărfuri (petrol, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, maşini etc.), asigurarea libertăţii de mişcare pentru trupele sovietice pe teritoriul României, arestarea şi pedepsirea persoanelor acuzate de crime de război, nulitatea arbitrajului de la Viena şi restituirea României a Transilvaniei sau a celei mai mari părţi a ei, eliberarea urmând a se face prin lupta comună a forţelor armate sovietice şi române. Se readucea astfel Transilvania la trupul ţării, dar se crea o situaţie gravă pentru România, prin prezenţa trupelor ruse pe teritoriul ei, după mai vechiul model sovietic de impunere a dominaţiei, situaţie care avea să dureze, mult timp.

Tratatul de pace semnat la 10 februarie 1947 a încheiat capitolul dureros al participării României la cel de-al doilea război mondial. S-a afirmat că, după 23 august 1944, campania românească în Est a fost o gravă eroare sau chiar o crimă. În realitate, redobândirea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa era la fel de importantă: bucăţi de pământ românesc. Istoria e scrisă de oameni, prin sacrificiul sau nesacrificiul lor. Cine poate spune că s-a greşit? Cine poate spune că s-a procedat cum trebuie? Istorie. Viaţă. Oameni. Să le înţelegem pe toate cu raţiunea, mai întâi.

Material realizat pe baza lucrării „O istorie sinceră a poporului român”, scrisă de un istoric pe care îl admir mult: Florin Constantiniu, şi apărută la Editura Univers Enciclopedic – Bucureşti, 1997