E un timp pentru toate… Să învăţăm din fiecare întâmplare sau gând că va fi sau nu va fi, să ne risipim adunându-ne precum apele fluviului revărsat peste câmpuri, să murim câte puţin zburând şi căzând, să ne plecăm în fata întrebărilor fără răspunsuri şi să mergem vrând să le găsim înţelesul, să cuprindem în noi infinitul şi zâmbetul celorlalţi, să ne aducem aminte de un frate, de un părinte care nu-şi mai poate primi copiii, de proprii părinţi şi copii undeva departe… E timp pentru toate câte ştim şi nu ştim. Atât cât trăim e timp de viaţă şi uneori de moarte. cu ochii deschişi privesc aziul, cu mirare, cu străîndepărtatele tărâmuri ale gândului străpungându-mi irişii, retinele, nervii până la atingerea pământului, a cerului, cu mâinile, cu vârfurile lor înfipte în ţărână, în lumină şi pietre.
Cu ochii închişi adulmec mâinele să nu ştiu cum trece realul, cum întunecă drumurile să nu văd mai devreme dacă e timp să dau ocol vieţii, să pătrund adâncu-i, cum îmi sângerează vârfurile degetelor, tălpile, ochii. cuvinte – structuri de vocale şi consoane în afară, anapoda, ca un corp ce-şi trăieşte frumosul înăuntru – de-acolo pătrund în spaţii, până în celulele neuronale, croni, distanţe, rotiri, planete, stele. se desfac apoi şi recompun aziul albastru, verde, roşu, galben, petală, anafură, aghiazmă, lumânare cerului. rămâi… cine ştie să dea atâta bucurie clipelor, cum faci tu?…
rămâi… nu mă pierde… cuvântul te-a găsit, în lumea lui de gânduri… te-a privit tăcut şi a plâns râzând… nu ştiu a privi în mine fără să te ating… culcă-ţi tâmpla în umărul meu, aproape de tine cel în mine aşteptând odihnă… mâine, umbră voi rătăci, de-a lungul drumului luminii, pietrele, rugând să se închidă în jurul meu…
Dumnezeu n-a murit… pietrele ştiu cel mai bine… apele, drumul, codrul de-a dreapta, de-a stânga inima, ochiul târziu, clopot, să nu uiţi… cine a murit, tată?… nu încă, e timp destul… poate venim azi… să nu încui visele… vom veni toţi… să nu plângi… maică-ta a plâns… eu n-am ştiut să-i opresc lacrima… prea mult doar Dumnezeul… prea seci zilele omului de viaţă… prea singuri noi… cum cauţi în mine… cum porţi, loc de veşnicit… suflete, purtăm, într-o singură coroană, puzderie de păsări domneşti… m-aş duce timpului zenit, răscruce, să te ştiu venind, să mă pot întoarce…
cuvinte… mirare a degetelor, a pânzei, ochi cum schitez, verde, sprânceană, rădăcina cireşului, scoarţa, tâmplă, amân visul, înadins, treaz sufletul să ştie cum cauţi, cum sunt…
Gândul, în mine, în tine, în oameni, vârfurile degetelor, vârfurile altor degete, vârfurile ramurilor, bătăile inimii, lumină cuprindem, suflet întoarcem cerului, de îngeri născători de oameni, purtători de îngeri, creatori de măiestre, aripi poeme, vieţii hazard, chemări, aprinse corzi de pian, de viori, albastru cum scriem ochilor, în opal de mare, de zare, înmugurind din întristări, din fericiri, primăveri în trupurile noastre de arbori, de ceruri, de pace pascală, aprindem tâmplele timpului, însemn de eternitate, poate cel mai sfânt: suntem…
Dumnezeu a făcut din noi un singur umblet, spaţiul nu l-a ghicit destul, dar ştiu în mine aleargă dinspre tine spre mine, gândul, ora, minutul, clipa când vom fi, etern şi banal, unul, sublim.
Tot mai rari părinţii, din doi în doi, din unul în unul… când linişte se face, se aud crescând, din cuvintele nerostite, din porţile nedeschise, braţe către fiii întorşi.
Primăveri… în trunchiuri muguri de stele se desfac… înaripate gânduri zboruri de măiestre sub streşini scriu… ferestrele sufletului dau spre colţuri de cer înflorite la îmbrăţişarea cu pamântul!… omul, unul din două, din trei, cinci, o mie, milioane de suflete, în poezie preface paşii, braţele, inima, gândul… pasăre, arbore, râu, floare, om, fluture de-o zi, lumina îmbracă verdele-albastru in dalbele-i petale, spunând, în felul ei, prima poveste de dragoste adevărată – o viaţă împreună.
Când n-am să mai dorm deloc trăindu-te, voi şti să aştern în mine, una langa alta, cruci cărora unii le vor spune sistem numeric al celulelor, alţii arbori, eu le voi spune tu.
să prindem în noi,… cât soare…, cât senin încape-n-tr-o pleoapă de om floare rotindu-şi visul după ceasul speranţei.
ştiam că e pace. lângă pietre, arborii deveneau uneori oameni sau poate că oamenii prindeau dintr-o dată drumuri cu frunze şi îngeri.
Gândul deschide întotdeauna două porţi în acelaşi timp şi le închide defazat, intuind, probabil, că spaţiul trebuie reanalizat – ceea ce văd nu e, neapărat, ceea ce ar fi putut să fie dacă s-ar fi schimbat ceva sau totul în formula de început.
Dacă aş şti de ce mă întorc, nimeni nu şterge tot, nimeni nu îngroapă fără să încapă în acel regres o infinit de mică speranţă că rădăcinile răzbat piatra, înmugurind sângerânde treceri în care iarba îşi pleacă grumazul lângă gleznă sau doar umbra dusă de talazuri un pic mai aproape creşte ziua în care carnea îşi trădează neîntinata sete de absolut.
Nu e nici o mirare că exist, iar dacă ar fi, n-ar fi nici o mirare, aş exista mai departe, fără să mă doară, fără să mă moară o clipă de real.
Am cunoscut oameni care vedeau în fiecare dimineaţă un ţărm – îşi dezbrăcau tristeţile şi pluteau ore în şir în ocean.
Reveneau spre searã, în chip de tăceri – îşi luau grijile şi plecau. Acestui ţărm i-am spus tărâmul fericirii, bănuitul, pământul de dincolo de linia orizontului, prefigurându-se printre primele picături ale dimineţilor senine.
Am intuit în şerpuirea ascendentă a clipelor spre lumină sensul paşilor făcuţi cu migală de savant.
În ceas de seară, m-au fermecat cuvintele înflăcărate ale unui trubadur. Se făcuse primăvară în toate petalele.
Ne naştem şi murim în speranţă, indiferent cum ne apropiem sau ne îndepărtăm din viaţă… Dincolo de tot ce acumulăm căutând, întrebând, primind, pierzând, visând, rămânem uimiţii ochi şi suflet ai primei particule de infinit…
